|
|
de George Minois
Publicată in Colecţia Creştinism în contemporaneitate
Dintotdeauna, omul şi-a pus întrebări cu privire la
originile şi scopul răului, întrebări precum: Ce este răul? De unde
vine? De ce există răul? Încă de la început, el a pus nefericirea pe
seama existenţei răului.
„În cadrul istoriei, oamenii au încercat să
răspundă acestor întrebări, oscilând între două explicaţii: fie este
victima unor forţe şi mize care îl depăşesc – hazard, destin zei răi –
fie este responsabil pentru asta, în virtutea unei greşeli ce a antrenat
căderea sa definitivă”.
Cu aceste explicaţii începe cartea
„Originile răului”, scrisă de Georges Minois şi tradusă în limba română
de dna prof. Daniela Floareş. În acest studiu autorul face o incursiune
istorică în diferitele concepţii despre problema răului.
Cartea
este împărţită în nouă capitole, care reprezintă etape în concepţia
omenirii, marcată de mari gânditori sau curente de gândire, cu privire
la rău, şi implicit la păcatul strămoşesc.
Capitol I, „Cine este
vinovatul? Mituri şi scrieri apocrife cu privire la problema răului”,
este un rezumat al miturilor şi scrierilor cu privire la problema
răului, aparţinând antichităţii de dinainte de Cristos. Printre acestea
se enumeră epopeea lui Ghilgameş, poemul babilonian al creaţiei, mitul
lui Zagreus, mitul lui Prometeu, mitul Pandorei, dar şi Geneza din
Biblie, care are unele puncte comune cu legendele antice referitoare la
creaţie şi la căderea în păcat, precum şi unele interpretări gnostice cu
privire la aceasta.
În capitolul al II-lea, „Procesul lui Adam.
De la Paul la Augustin”, se realizează o comparaţie şi o antiteză între
Adam, „cel prin care păcatul a intrat în lume”, şi Cristos „cel prin
care a venit mântuirea”, pornind de la sfântul Paul, trecând prin epoca
patristică, până la sfântul Augustin.
În capitolul al III-lea,
„Teologie şi societate. Teoria şi practica păcatului strămoşesc în Evul
Mediu”, autorul analizează consecinţele sociale şi antropologice
fundamentale ale doctrinei păcatului strămoşesc, dar la nivel filozofic,
tratate în timpul Evului Mediu, mai ales de scolastici.
Capitolul
al IV-lea, „Căderea din rai, măr de discordie teologică. Secolele
XVI-XVII”, prezintă mitul căderii originare în timpul Renaşterii şi
Umanismului, perioadă în care se trece dincolo de modelul teologic,
mitul invadând arta, literatura, filozofia, morala, ştiinţa şi politica.
Tot în acest capitol sunt descrise etapele prin care trece mitul
păcatului strămoşesc până a deveni dogmă în cadrul Conciliului de la
Trento.
În capitolul al V-lea, este prezentat „Păcatul strămoşesc
ca fundament al culturii clasice”. Din cauza păcatului strămoşesc, după
părerea teologilor, filozofilor, moraliştilor din perioada premergătoare
Iluminismului, omenirea nu poate progresa. Această idee este dezvoltată
în operele unor filozofi ca Boehme, Malebranche, Leibniz. Un rol
important, după părerea autorului, asupra evoluţiei conceptului de păcat
originar în această perioadă l-au avut marile descoperiri geografice,
când europenii creştini şi-au dat seama că nu sunt unicii locuitori ai
Pământului.
În capitolul al VI-lea, „Adam în Secolul Luminilor. Un
păcat contestat şi reinterpretat”, autorul descrie reinterpretarea
ideea de păcat strămoşesc în Secolul Luminilor, păcatul nemaifiind
considerat o cauză a răului, oamenii fiind „eliberaţi” de povara
cumplită a păcatului strămoşesc, prin filozofii timpului (Voltaire,
Diderot, Mandeville etc.), fiind inversată ordinea normală a lucrurilor,
răul începând să fie considerat un bine.
Capitolul al VII-lea,
„Adam, Darwin şi Hegel. Păcatul strămoşesc în confruntarea cu ştiinţa şi
cu filozofia”, prezintă întâlnirea, intersectarea conceptului de păcat
strămoşesc cu ştiinţa şi filozofia secolului al XIX-lea pe fundalul
ipotezelor lui Darwin cu privire la apariţia omului, precum şi a
curentelor filozofice dominante în epocă (filozofiile lui Hegel,
Schopenhauer, Kierkegaard, Nietzsche).
Problema „confruntării”
dintre Adam şi ştiinţele umane este analizată în capitolul al VIII-lea,
„Avatarurile păcatului strămoşesc. Adam în confruntarea cu ştiinţele
umane. Secolul al XX-lea”. Perioada pe care o prezintă autorul în acest
capitol este cea a secolului al XX-lea, când pe firmamentul ştiinţific
apar noi domenii, cum ar fi psihanaliza, fiind prezentată ideea de păcat
strămoşesc aşa cum a fost ea înţeleasă de Freud, Jung, Ricoeur,
Teilhard de Chardin şi alţi reprezentanţi ai ştiinţei secolului al
XX-lea.
Capitolul al IX-lea, „De la Adam cel biblic la Adam cel
eugenic. Secolul al XX-lea” analizează ideea de păcat strămoşesc pornind
de la magisteriul papal actual (Pius al XII-lea, Paul al VI-lea, Ioan
Paul al II-lea), care vine astfel ca răspuns la diversele întrebări ale
credincioşilor. Nu sunt trecute cu vederea nici problemele etice ale
secolului trecut (bioetica, eugenia, eutanasia etc.) şi implicaţiile
doctrinei păcatului strămoşesc asupra acestora.
Prin tematica
propusă, cartea „Originile răului. O istorie a păcatului strămoşesc”
vine să răspundă la întrebarea „De unde vine răul”. Şi chiar dacă nu
oferă un răspuns aşteptat de majoritatea oamenilor, descrie o evoluţie a
doctrinei despre păcatul strămoşesc aşa cum a fost perceput din
antichitate până în secolul al XX-lea. Lucrarea lui Georges Minois nu se
adresează unui public mărginit de cititori – teologi, filozofi,
istorici –, ci tuturor acelora care vor să afle mai multe despre păcatul
strămoşesc şi răul pe care acesta l-a generat.
Petru Ciobanu & Cosmin Cimpoeşu
|