Rasfoieste
online

Publicată in Colecţia Dialog Teologic

Wilhelm Dancă
Educaţia ca armonie între credinţă şi cultură, astăzi

Credinţa şi raţiunea sunt cele două aripi cu ajutorul cărora sufletul se înalţă spre cunoaşterea lui Dumnezeu. Extrapolând această maximă magisterială, pr. Wilhelm Dancă prezintă în „Editorialul” noului număr din Dialog teologic implicaţiile ei directe în domeniul culturii şi al educaţiei în şcoala catolică. După o expunere succintă a statisticilor referitoare la situaţia şcolilor catolice din Europa şi din România, autorul prezintă „luminile şi umbrele” ce se întrezăresc în spatele acestor cifre, pentru a reliefa apoi caracteristicile fundamentale ce constituie sau decurg din identitatea de „şcoală catolică”. Astfel, răspunzând exigenţelor unui umanism integral, şcoala catolică şi comunitatea didactică, în special, trebuie să aibă în centrul atenţiei persoana umană, căreia să-i poată oferi o înţelepciune pătrunzătoare şi o corectă perspectivă asupra vieţii, fără a face discriminare socială sau economică între diferitele categorii de elevi. În finalul articolului, autorul îşi exprimă convingerea că îndeplinirea acestor cerinţe depinde mai ales de episcopul locului, cel ce alege membrii comunităţii profesorale.

Iosif Enăşoae
Suferinţa umană în lumina învăţăturii Papei Ioan Paul al II-lea

Realitatea existenţială a suferinţei umane suscită o continuă şi dramatică întrebare: „De ce?”, care, ca un fir roşu, străbate itinerarul multimilenar al istoriei umanităţii.
Papa Ioan Paul al II-lea, în Scrisoarea apostolică Salvifici doloris, încearcă să dea un răspuns satisfăcător acestei întrebări chinuitoare, deplasând totuşi centrul de interes dinspre cauzativul „de ce” spre termenul final „pentru ce?”.
Articolul pr. Iosif Enăşoae îşi propune să expună această învăţătură a Papei Ioan Paul al II-lea despre suferinţa umană urmând o metodologie a apropierii, dinspre o tratare generală către una specifică: suferinţa umană – realitate existenţială, suferinţa – realitate evidentă, universală, compactă şi profund umană; în faţa acestei panorame a durerii şi ca un salt religios ce permite depăşirea ei, autorul arată poziţia lui Cristos, „Maestru al suferinţei”. Doar datorită pătimirii mântuitoare a lui Cristos şi învierii sale glorioase, suferinţa umană reprezintă acum calea creştină spre împlinire, puntea dintre „slăbiciunea omului” şi „puterea lui Dumnezeu”. Această dualitate în unitate descrie sensul misterios al suferinţei ce trimite la taina lui Cristos, în care se luminează enigma durerii şi a morţii.

Alois Hîrja
„Religia” în şcoală: o perspectivă hermeneutică

Posibilitatea studierii religiei în şcoala statală reprezintă o cucerire a luptei pentru libertate şi a revoluţiei anticomuniste, dar şi o exigenţă intrinsecă a procesului educativ.
Însă, deoarece astăzi, la douăzeci de ani de la această revoluţie, paradoxal, predarea religiei în şcoli întâlneşte critici acerbe şi ostilităţi, pr. Alois Hîrja îşi propune în articolul de faţă ca, folosindu-se de postulatele „noii hermeneutici”, mai ales de cele ale lui H.G. Gadamer, să evidenţieze rolul de neînlocuit al religiei în curriculum-ul de studii ales pentru şcolile din România. În acest demers, autorul expune pe larg argumentele ce justifică predarea religiei, identitatea ei ca disciplină de studiu, exigenţele pedagogice ridicate de o astfel de materie, dar şi utilitatea ei în formarea integrală a elevului. Toate aceste aspecte sunt privite din prisma interpretărilor propuse de „noua hermeneutică”, având în vedere cerinţele unui umanism integral, ce are în centru nu atât aspectul epistemologic, cât mai ales pe cel antropologic: non scholae, sed vitae discimus.

Iosif Iacob
Credinţa în sacramentul Căsătoriei

Unirea matrimonială dintre bărbat şi femeie este înrădăcinată în evenimentul creaţiei şi îşi dobândeşte caracterul sacru din unirea dintre Cristos şi Biserica sa.
Însă, pentru că astăzi această caracter religios sacru este deseori ignorat sau negat, pr. Iosif Iacob doreşte ca, prin analiza documentelor magisteriale, începând cu cele ale Conciliului al II-lea din Vatican până la Codul de Drept Canonic, să prezinte învăţătura Biserici despre legătura sacră a căsătoriei precum şi determinările canonice aferente acestei învăţături. În această cercetare teologico-canonică, autorul aprofundează îndeosebi teologia documentului Comisiei Teologice Internaţionale în legătură cu acest subiect, precum şi aspectele teologice din Exortaţia apostolică Familiaris consortio a lui Ioan Paul al II-lea, pentru a le arăta apoi rezonanţele în legislaţia bisericească din Codul de Drept Canonic din 1983. În concluzia acestor consideraţii, autorul reafirmă rolul fundamental al credinţei în pregătirea viitorilor miri şi în viaţa lor ca soţ şi soţie.

Roca Felix
Pastoraţia tinerilor şi orientarea vocaţională

Trăim într-o perioadă în care, la nivel eclezial, este foarte prezentă atenţia faţă de tema pastoraţiei tinerilor şi a orientării lor vocaţionale.
Încadrându-se în acest context favorabil, articolul de faţă, în încercarea de a evidenţia necesitatea unei orientări vocaţionale a pastoraţiei tinerilor, trece în revistă documentele Magisteriului ce fac referinţă la acest aspect, subliniind în acelaşi timp faptul că tinerii, după modelul promovat în aceste documente, trebuie priviţi în lumina speranţei şi a viitorului, ca resurse şi nu ca probleme. Doar având o astfel de perspectivă, se poate realiza o corectă pastoraţie a tinerilor, capabilă să îi salveze de mirajul tentaţiilor contemporane.

Pr. Dr. Ştefan Lupu
Chiesa, Sposa e Madre. Ecclesiologia di Henri de Lubac nelle opere Cattolicismo. Aspetti sociali del dogma e Meditazione sulla Chiesa.(II)

Articolul de faţă completează consideraţiile pe care pr. Ştefan Lupu le-a făcut asupra ecleziologiei lui Henri de Lubac din operele programatice Cattolicismo. Aspetti sociali del dogma şi Meditazione sulla Chiesa, în numărul anterior al revistei noastre Dialog teologic.
În continuarea acestor idei, autorul prezintă viziunea teologului francez asupra raportului pe care Biserica trebuie să-l stabilească cu lumea. În acest demers, Biserica este privită ca „Mamă a unităţii şi a vieţii”, întrucât ea este sacramentul comuniunii oamenilor cu Dumnezeu şi mijlocitoare a vieţii divine. În cea de-a doua parte a articolului, atenţia ne este dirijată spre finalitatea Bisericii şi a raportului acesteia cu Împărăţia lui Dumnezeu, pentru ca, în final, să fie prezentat modelul Maicii Domnului ca icoană şi figură a maternităţii şi a sponzalităţii Bisericii.
Această ecleziologie prezintă o influenţă considerabilă asupra teologiei timpului de faţă datorită recunoaşterii pe care a primit-o prin Conciliul al II-lea din Vatican şi a clarităţii răspunsurilor pe care ea le dă provocărilor contemporane.