Giulgiul din Torino

Claudiu Dumea, Giulgiul din Torino, Iași 2018, 361 p., 14×20, ISBN 978-606-578-338-6, 30lei. 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Giulgiul din Torino, scrisă de pr. Claudiu Dumea. Cartea apare în colecția „Creștinism în contemporaneitate”, în formatul 14×20, are 361 pagini (dintre care 43 color, cu ilustrații ale istoriei și cercetărilor efectuate asupra giulgiului) şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de 30 lei.

Pages from Giulgiul din Torino final

Învierea lui Cristos este adevărul fundamental al creştinismului. Dacă învierea lui Cristos nu a avut loc, creştinismul dispare; în acest caz, Isus Cristos nu a existat, ori, dacă a existat, nu a fost decât un simplu muritor, şi nu Dumnezeu: „Dacă nu există înviere, zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa voastră. Iar noi suntem găsiţi martori falşi” (1Cor 15,13-15). Nu e de mirare că duşmanii credinţei creştine din toate timpurile au încercat să distrugă mărturiile şi pe martorii învierii Domnului. Lichidarea martorilor este o practică obişnuită în încercarea de a tăinui adevărul. Apostolii au fost principalii martori ai învierii lui Cristos. Nu că ei ar fi fost de faţă la mormântul Domnului. De faţă în momentul învierii au fost numai îngerii lui Dumnezeu. Dar apostolii au fost martori în sensul că lor le-a apărut Cristos după învierea şi credinţa noastră se întemeiază pe mărturia lor. Învierea a fost tema principală a predicii lor.

Dar au fost şi alţi martori ai învierii; martori tăcuţi şi care totuşi vorbesc şi dau mărturie. Şi ei sunt semn de împotrivire, stârnesc polemici aprinse.

Un asemenea martor tăcut este mormântul din Ierusalim în care a zăcut trupul mort al lui Isus până în momentul învierii. Dacă citim Evangheliile, constatăm că, după înviere, în jurul mormântului gol al lui Isus e multă agitaţie, multă zarvă, multă alergătură, e un du-te vino neîntrerupt: femeile merg la apostoli, ca să le spună ca a dispărut cadavrul; Petru şi Ioan aleargă la mormânt, ca să vadă dacă e adevărat ce a spus Maria; soldaţii puşi de pază la mormânt aleargă la arhierei, ca să dea alarma cu privire la cele întâmplate; arhiereii alarmaţi, la rândul lor, aleargă la mormânt, ca să vadă ce s-a întâmplat. Mormântul lui Isus nu poate lăsa pe nimeni indiferent, pune pe toată lumea în mişcare. Se lasă impresia că soarta lumii se joacă în jurul acestui mormânt, că destinul omenirii depinde de răspunsul la această întrebare: e gol sau nu e gol mormântul? Dacă e gol, înseamnă că Isus a înviat. Dacă nu e gol, înseamnă că nu a înviat. Şi în acest caz, unde îi sunt osemintele? În jurul mormântului lui Isus va fi veşnic agitaţie. Aici se va duce veşnica luptă între lumină şi întuneric, între bine şi rău, între adevăr şi minciună, între Cristos şi Satana care refuză să se recunoască învins pe Calvar.

Sfântul Mormânt a fost primul loc de cult pentru comunitatea creştină din Ierusalim. Aceasta îl celebra pe Cristos, într-o grotă de la poalele Calvarului, numită grota lui Adam. Împăratul Adrian, în anul 153, crezând că dispare creştinismul făcând să dispară sub pământ mormântul lui Isus, a acoperit cu pământ mormântul şi Calvarul şi pe platforma de deasupra a amenajat forul (piaţa publică) oraşului străjuit de statui ale divinităţilor păgâne. Două sute de ani a stat ascuns sub pământ mormântul lui Isus, până când împăratul Constantin a eliberat terenul, scoţând la iveală mormântul şi Calvarul şi construind măreaţa bazilică a Sfântului Mormânt.

Dar mai este un martor al învierii; un martor tăcut care continuă să vorbească prin simpla sa prezenţă: e pânza mortuară în care a fost înmormântat trupul lui Isus, cunoscută cu numele de giulgiul din Torino, despre care voi trata în această carte; semn de împotrivire şi el ca orice martor al învierii Domnului.

Providenţa a orânduit ca toate generaţiile de-a lungul veacurilor să beneficieze de mărturia acestei pânze misterioase pe care Isus şi-a lăsat amprentele trupului său mort şi înviat. Milioane de creştini merg la Torino, ca să-l contemple şi să se întărească în credinţă.

În continuare, acest giulgiu cu chipul întipărit pe el a fost obiectul unor împotriviri nesfârşite. Acest giulgiu e autentic? A fost Cristos înmormântat în el? Chipul de pe el este într-adevăr al lui Cristos? Susţinătorii autenticităţii aduc dovezi ştiinţifice temeinice. Adversarii îi neagă autenticitatea, afirmând că este lucrarea unui falsificator medieval. Pentru a-şi susţine afirmaţia, recurg uneori la metode necinstite, la falsificarea intenţionată a adevărului, asemenea arhiereilor şi saduceilor care au recurs la toate mijloacele pentru a distruge dovezile învierii Domnului.

Sunt două momente în care s-a dezlănţuit un război pe viaţă şi pe moarte între adepţii şi adversarii giulgiului.

Primul moment a fost cel din anul 1898, când avocatul Secondo Pia, cel mai cunoscut fotograf din Torino, a fotografiat pentru prima dată giulgiul şi a descoperit că imaginea de pe el este un negativ fotografic.

Al doilea moment a fost cel din 1979, când giulgiul a fost expus examinării cu carbon 14 pentru a i se afla vechimea. Rezultatul publicat a fost că giulgiul datează din anii 1260-1390, deci n-ar avea cum să fie pânza de in oferită de Iosif din Arimateea pentru înmormântarea Mântuitorului în Vinerea Mare, iar chipul de pe el nu ar fi chipul lui Cristos, ci un fals, cel mai mare fals din istoria omenirii. Ar fi o lucrare făcută de un artist falsificator medieval, care a fost nu numai escroc, dar şi criminal, întrucât, urmând descrierea Evangheliilor, a biciuit un om, l-a încununat cu spini, apoi l-a răstignit şi i-a înfăşurat cadavrul în pânza de in şi, astfel, a realizat uriaşa impostură. Se credea că o dată cu datarea cu radiocarbon cazul a fost încheiat definitiv şi nu se va mai discuta despre el, aşa cum adversarii lui Cristos credeau că, punându-l pe Mântuitorul în mormânt şi sigilând mormântul, totul s-a terminat. Dar nici de data aceasta nu a fost să fie aşa. Ca şi la fotografierea giulgiului, datarea cu carbon 14 a declanşat discuţii şi polemici furtunoase care continuă şi astăzi. La studierea acestui obiect enigmatic iau parte experţi reprezentând toate ramurile ştiinţei moderne: arheologia, istoria artelor, iconografia, numismatica, ştiinţele medicale cu diversele ramuri – anatomia, patologia, traumatologia, radiologia, medicina legală –, tehnica fotografică, informatica, tehnologia textilă, botanica, paleontologia, fizica, chimia, antropologia, biologia, microbiologia, geologia, exegeza biblică, teologia. S-a creat o nouă ştiinţă: sindonologia. Termenul provine de la „sindon”, care înseamnă giulgiu. Ceea ce denotă interesul uriaş şi miza imensă pe care o prezintă acest giulgiu, fiind vorba despre miracolul învierii lui Cristos care este inima creştinismului. În ziua de Paşte se punea problema: e gol mormântul lui Cristos sau nu? A înviat Cristos sau nu? În timpurile noastre se pune aceeaşi întrebare: e autentic giulgiul sau nu? A fost înmormântat în el Cristos şi l-a părăsit în momentul învierii sau nu?

Pe măsură ce ştiinţa avansează în studierea giulgiului, devine tot mai clar că motivele de a crede în autenticitatea acestuia sunt infinit superioare în număr şi importanţă celor care i se împotrivesc. Aplicându-se giulgiului calculul ştiinţific al probabilităţii, raportul matematic este de unu la mie. Mai pe înţeles: dintr-o mie de probabilităţi care există, 999 spun că omul din giulgiu este Isus din Nazaret şi numai o singură probabilitate e împotrivă.

Ceea ce îi uimeşte pe toţi cercetătorii şi pe toţi cei care privesc imaginea de pe giulgiu este seninătatea maiestoasă, calmul, liniştea desăvârşită a chipului imprimat pe pânză. Să presupunem, prin absurd, că ultragenialul falsificator medieval a ucis un om ca să realizeze imaginea de pe giulgiu. Dacă a biciui şi a ucide un om e uşor, e totuşi imposibil să-l faci să moară perfect senin după ce ai rupt carnea de pe el cu bicele şi l-ai pironit în cuie pe cruce. Celor care cred în înviere şi sunt şocaţi şi tulburaţi de testul antiştiinţific cu carbon 14, Cristos din pânza misterioasă de la Torino le spune ca şi apostolilor tulburaţi şi şocaţi cărora le-a apărut după înviere: „Nu vă temeţi! Eu sunt!” În schimb, celor care refuză cu încăpăţânare să creadă în înviere, refuzând evidenţa, le spune. „Temeţi-vă! Eu sunt! Şi dacă, într-adevăr sunt eu, cel înviat, la marea şi inevitabila întâlnire va fi vai de pielea voastră!”

Pr. Claudiu Dumea

Elevii cu subrealizare şcolară: Perspective de abordare

Roth Hanelore, Elevii cu subrealizare şcolară: Perspective de abordare, Iași 2018, 151 p., ISBN 978-606-578-339-3, 15 lei.

Puterea tăcerii: împotriva dictaturii zgomotului

Cardinal Robert Sarah în dialog cu Nicolas Diat, Puterea tăcerii: împotriva dictaturii zgomotului, Iași 2017, 14×20, 328 p., ISBN 978-606-578-312-6, 25 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Puterea tăcerii: împotriva dictaturii zgomotului, scrisă de cardinalul Robert Sarah în dialog cu Nicolas Diat, cu o prefață de Papa Benedict al XVI-lea, şi a fost tradusă în limba română de Augusta-Maria Flonta. Cartea apare în colecţia „Crestinism în contemporaneitate”, în format 14×20, are 328 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la prețul de 25 lei.

 

Când, în anii ’50, am citit pentru prima dată Scrisorile sfântului Ignaţiu de Antiohia, mi-a rămas imprimat în minte un fragment din Scrisoarea către Efeseni: „Este mai bine să rămâi în tăcere şi să fii, decât să vorbeşti şi să nu fii. Este bine să-i înveţi pe alţii, dacă faci ceea ce înveţi. Este un singur învăţător, care a spus şi s-a făcut (Ps 32,9); dar şi faptele pe care le-a făcut în tăcere sunt vrednice de Tatăl. Cine are cuvântul lui Isus poate să audă chiar şi tăcerea lui, ca să fie desăvârşit, ca să acţioneze prin cuvântul său şi să fie recunoscut prin tăcerea sa” (15,1 ş.u).

Ce înseamnă să percepi tăcerea lui Isus şi să-l recunoşti prin rămânerea sa în tăcere? Din Evanghelii ştim că Isus a trăit mereu nopţile singur „pe munte”, ca să se roage, în dialog cu Tatăl. Ştim că vorbirea sa, cuvântul său, provine din rămânerea în tăcere şi că doar în ea putea să se maturizeze. De aceea, este iluminant faptul că cuvântul său poate să fie înţeles corect doar dacă se intră şi în tăcerea sa; doar dacă se învaţă să se asculte plecând de la rămânerea sa în tăcere.

Desigur, pentru a interpreta cuvintele lui Isus este necesară o competenţă istorică menită să ne înveţe să înţelegem timpul şi limbajul de atunci. Însă doar aceasta, în orice caz, nu ajunge pentru a înţelege cu adevărat mesajul Domnului în toată profunzimea sa. Cine citeşte astăzi comentariile la Evanghelii, devenite tot mai voluminoase, la sfârşit rămâne decepţionat. Învaţă multe lucruri folositoare despre trecut, multe ipoteze, care însă la sfârşit nu favorizează deloc înţelegerea textului. La sfârşit, ai impresia că la acel supraplin de cuvinte lipseşte ceva esenţial: intrarea în tăcerea lui Isus din care se naşte cuvântul său. Dacă nu reuşim să intrăm în această tăcere, şi cuvântul îl vom asculta tot mai superficial şi, astfel, nu-l vom înţelege cu adevărat.

Toate aceste gânduri mi-au străbătut din nou inima citind noua carte a cardinalului Robert Sarah. El ne învaţă tăcerea: rămânerea în tăcere cu Isus, adevărata tăcere interioară, şi tocmai astfel ne ajută să înţelegem din nou cuvântul Domnului. Evident, el vorbeşte puţin sau chiar deloc despre sine, şi totuşi din când în când ne permite să aruncăm o privire asupra vieţii sale interioare. Lui Nicolas Diat, care îl întreabă: „În viaţa dumneavoastră v-aţi gândit vreodată că cuvintele devin prea plictisitoare, prea greoaie, prea gălăgioase?”, el răspunde:

„În rugăciunea mea şi în viaţa mea interioară, am simţit întotdeauna nevoia unei tăceri mai profunde şi mai complete… Zilele de singurătate, de tăcere şi de post absolut au constituit un mare suport. Ele au fost un har nemaiauzit, o purificare lentă şi o întâlnire personală cu Dumnezeu… Zilele de solitudine, de tăcere şi de post, nutrite doar de cuvântul lui Dumnezeu, permit unui om să-şi bazeze viaţa pe esenţial” (răspunsul nr. 134, pag. 103).

În aceste rânduri apare izvorul vieţii cardinalului care conferă cuvântului său profunzime interioară. Aceasta este baza care apoi îi permite să recunoască pericolele ce ameninţă continuu viaţa spirituală, chiar şi a preoţilor şi a episcopilor, ameninţând astfel Biserica însăşi, în care, în locul cuvântului, nu rareori pătrunde o vorbărie în care se dizolvă măreţia cuvântului. Aş vrea să citez doar o frază care poate să fie ocazia unui examen de conştiinţă pentru orice episcop:

„Se poate întâmpla ca un preot bun şi pios, odată ridicat la demnitatea de episcop, să cadă repede în mediocritate şi în grija de a reuşi în afacerile lumii. Copleşit de greutăţile funcţiilor cu care este învestit, agitat de grija de a se remarca, preocupat de propria putere, de autoritatea sa şi de nevoile materiale ale funcţiei sale, el îşi pierde progresiv suflul”.

Cardinalul Sarah este un maestru al spiritului care învaţă plecând de la rămânerea profundă în tăcere împreună cu Domnul, plecând de la unirea profundă cu el, şi, astfel, are cu adevărat ceva de spus fiecăruia dintre noi.

Trebuie să-i fim recunoscători Papei Francisc că a pus un astfel de maestru al spiritului în fruntea congregaţiei care este responsabilă cu celebrarea liturgiei în Biserică. Şi pentru liturgie, ca şi pentru interpretarea Sfintei Scripturi, este necesară o competenţă specifică. Şi totuşi, este valabil şi pentru liturgie că cunoaşterea specialistică la sfârşit poate să ignore esenţialul, dacă nu se fundamentează pe un a fi profund şi interior una cu Biserica rugătoare, care învaţă mereu din nou de la Domnul însuşi ce anume este cultul. Cu cardinalul Sarah, un maestru al tăcerii şi al rugăciunii interioare, liturgia este pe mâini bune.

Cetatea Vaticanului, în săptămâna Paştelui 2017

Benedict al XVI-lea, papă emerit