Giulgiul din Torino

Claudiu Dumea, Giulgiul din Torino, Iași 2018, 361 p., 14×20, ISBN 978-606-578-338-6, 25 lei. 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Giulgiul din Torino, scrisă de pr. Claudiu Dumea. Cartea apare în colecția „Creștinism în contemporaneitate”, în formatul 14×20, are 361 pagini (dintre care 43 color, cu ilustrații ale istoriei și cercetărilor efectuate asupra giulgiului) şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de 25 lei.

Pages from Giulgiul din Torino final

Învierea lui Cristos este adevărul fundamental al creştinismului. Dacă învierea lui Cristos nu a avut loc, creştinismul dispare; în acest caz, Isus Cristos nu a existat, ori, dacă a existat, nu a fost decât un simplu muritor, şi nu Dumnezeu: „Dacă nu există înviere, zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa voastră. Iar noi suntem găsiţi martori falşi” (1Cor 15,13-15). Nu e de mirare că duşmanii credinţei creştine din toate timpurile au încercat să distrugă mărturiile şi pe martorii învierii Domnului. Lichidarea martorilor este o practică obişnuită în încercarea de a tăinui adevărul. Apostolii au fost principalii martori ai învierii lui Cristos. Nu că ei ar fi fost de faţă la mormântul Domnului. De faţă în momentul învierii au fost numai îngerii lui Dumnezeu. Dar apostolii au fost martori în sensul că lor le-a apărut Cristos după învierea şi credinţa noastră se întemeiază pe mărturia lor. Învierea a fost tema principală a predicii lor.

Dar au fost şi alţi martori ai învierii; martori tăcuţi şi care totuşi vorbesc şi dau mărturie. Şi ei sunt semn de împotrivire, stârnesc polemici aprinse.

Un asemenea martor tăcut este mormântul din Ierusalim în care a zăcut trupul mort al lui Isus până în momentul învierii. Dacă citim Evangheliile, constatăm că, după înviere, în jurul mormântului gol al lui Isus e multă agitaţie, multă zarvă, multă alergătură, e un du-te vino neîntrerupt: femeile merg la apostoli, ca să le spună ca a dispărut cadavrul; Petru şi Ioan aleargă la mormânt, ca să vadă dacă e adevărat ce a spus Maria; soldaţii puşi de pază la mormânt aleargă la arhierei, ca să dea alarma cu privire la cele întâmplate; arhiereii alarmaţi, la rândul lor, aleargă la mormânt, ca să vadă ce s-a întâmplat. Mormântul lui Isus nu poate lăsa pe nimeni indiferent, pune pe toată lumea în mişcare. Se lasă impresia că soarta lumii se joacă în jurul acestui mormânt, că destinul omenirii depinde de răspunsul la această întrebare: e gol sau nu e gol mormântul? Dacă e gol, înseamnă că Isus a înviat. Dacă nu e gol, înseamnă că nu a înviat. Şi în acest caz, unde îi sunt osemintele? În jurul mormântului lui Isus va fi veşnic agitaţie. Aici se va duce veşnica luptă între lumină şi întuneric, între bine şi rău, între adevăr şi minciună, între Cristos şi Satana care refuză să se recunoască învins pe Calvar.

Sfântul Mormânt a fost primul loc de cult pentru comunitatea creştină din Ierusalim. Aceasta îl celebra pe Cristos, într-o grotă de la poalele Calvarului, numită grota lui Adam. Împăratul Adrian, în anul 153, crezând că dispare creştinismul făcând să dispară sub pământ mormântul lui Isus, a acoperit cu pământ mormântul şi Calvarul şi pe platforma de deasupra a amenajat forul (piaţa publică) oraşului străjuit de statui ale divinităţilor păgâne. Două sute de ani a stat ascuns sub pământ mormântul lui Isus, până când împăratul Constantin a eliberat terenul, scoţând la iveală mormântul şi Calvarul şi construind măreaţa bazilică a Sfântului Mormânt.

Dar mai este un martor al învierii; un martor tăcut care continuă să vorbească prin simpla sa prezenţă: e pânza mortuară în care a fost înmormântat trupul lui Isus, cunoscută cu numele de giulgiul din Torino, despre care voi trata în această carte; semn de împotrivire şi el ca orice martor al învierii Domnului.

Providenţa a orânduit ca toate generaţiile de-a lungul veacurilor să beneficieze de mărturia acestei pânze misterioase pe care Isus şi-a lăsat amprentele trupului său mort şi înviat. Milioane de creştini merg la Torino, ca să-l contemple şi să se întărească în credinţă.

În continuare, acest giulgiu cu chipul întipărit pe el a fost obiectul unor împotriviri nesfârşite. Acest giulgiu e autentic? A fost Cristos înmormântat în el? Chipul de pe el este într-adevăr al lui Cristos? Susţinătorii autenticităţii aduc dovezi ştiinţifice temeinice. Adversarii îi neagă autenticitatea, afirmând că este lucrarea unui falsificator medieval. Pentru a-şi susţine afirmaţia, recurg uneori la metode necinstite, la falsificarea intenţionată a adevărului, asemenea arhiereilor şi saduceilor care au recurs la toate mijloacele pentru a distruge dovezile învierii Domnului.

Sunt două momente în care s-a dezlănţuit un război pe viaţă şi pe moarte între adepţii şi adversarii giulgiului.

Primul moment a fost cel din anul 1898, când avocatul Secondo Pia, cel mai cunoscut fotograf din Torino, a fotografiat pentru prima dată giulgiul şi a descoperit că imaginea de pe el este un negativ fotografic.

Al doilea moment a fost cel din 1979, când giulgiul a fost expus examinării cu carbon 14 pentru a i se afla vechimea. Rezultatul publicat a fost că giulgiul datează din anii 1260-1390, deci n-ar avea cum să fie pânza de in oferită de Iosif din Arimateea pentru înmormântarea Mântuitorului în Vinerea Mare, iar chipul de pe el nu ar fi chipul lui Cristos, ci un fals, cel mai mare fals din istoria omenirii. Ar fi o lucrare făcută de un artist falsificator medieval, care a fost nu numai escroc, dar şi criminal, întrucât, urmând descrierea Evangheliilor, a biciuit un om, l-a încununat cu spini, apoi l-a răstignit şi i-a înfăşurat cadavrul în pânza de in şi, astfel, a realizat uriaşa impostură. Se credea că o dată cu datarea cu radiocarbon cazul a fost încheiat definitiv şi nu se va mai discuta despre el, aşa cum adversarii lui Cristos credeau că, punându-l pe Mântuitorul în mormânt şi sigilând mormântul, totul s-a terminat. Dar nici de data aceasta nu a fost să fie aşa. Ca şi la fotografierea giulgiului, datarea cu carbon 14 a declanşat discuţii şi polemici furtunoase care continuă şi astăzi. La studierea acestui obiect enigmatic iau parte experţi reprezentând toate ramurile ştiinţei moderne: arheologia, istoria artelor, iconografia, numismatica, ştiinţele medicale cu diversele ramuri – anatomia, patologia, traumatologia, radiologia, medicina legală –, tehnica fotografică, informatica, tehnologia textilă, botanica, paleontologia, fizica, chimia, antropologia, biologia, microbiologia, geologia, exegeza biblică, teologia. S-a creat o nouă ştiinţă: sindonologia. Termenul provine de la „sindon”, care înseamnă giulgiu. Ceea ce denotă interesul uriaş şi miza imensă pe care o prezintă acest giulgiu, fiind vorba despre miracolul învierii lui Cristos care este inima creştinismului. În ziua de Paşte se punea problema: e gol mormântul lui Cristos sau nu? A înviat Cristos sau nu? În timpurile noastre se pune aceeaşi întrebare: e autentic giulgiul sau nu? A fost înmormântat în el Cristos şi l-a părăsit în momentul învierii sau nu?

Pe măsură ce ştiinţa avansează în studierea giulgiului, devine tot mai clar că motivele de a crede în autenticitatea acestuia sunt infinit superioare în număr şi importanţă celor care i se împotrivesc. Aplicându-se giulgiului calculul ştiinţific al probabilităţii, raportul matematic este de unu la mie. Mai pe înţeles: dintr-o mie de probabilităţi care există, 999 spun că omul din giulgiu este Isus din Nazaret şi numai o singură probabilitate e împotrivă.

Ceea ce îi uimeşte pe toţi cercetătorii şi pe toţi cei care privesc imaginea de pe giulgiu este seninătatea maiestoasă, calmul, liniştea desăvârşită a chipului imprimat pe pânză. Să presupunem, prin absurd, că ultragenialul falsificator medieval a ucis un om ca să realizeze imaginea de pe giulgiu. Dacă a biciui şi a ucide un om e uşor, e totuşi imposibil să-l faci să moară perfect senin după ce ai rupt carnea de pe el cu bicele şi l-ai pironit în cuie pe cruce. Celor care cred în înviere şi sunt şocaţi şi tulburaţi de testul antiştiinţific cu carbon 14, Cristos din pânza misterioasă de la Torino le spune ca şi apostolilor tulburaţi şi şocaţi cărora le-a apărut după înviere: „Nu vă temeţi! Eu sunt!” În schimb, celor care refuză cu încăpăţânare să creadă în înviere, refuzând evidenţa, le spune. „Temeţi-vă! Eu sunt! Şi dacă, într-adevăr sunt eu, cel înviat, la marea şi inevitabila întâlnire va fi vai de pielea voastră!”

Pr. Claudiu Dumea

Elevii cu subrealizare şcolară: Perspective de abordare

Hanelore Roth, Elevii cu subrealizare şcolară: Perspective de abordare, 978-606-578-339-3

Puterea tăcerii: împotriva dictaturii zgomotului

Cardinal Robert Sarah în dialog cu Nicolas Diat, Puterea tăcerii: împotriva dictaturii zgomotului, Iași 2017, 14×20, 328 p., ISBN 978-606-578-312-6, 25 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Puterea tăcerii: împotriva dictaturii zgomotului, scrisă de cardinalul Robert Sarah în dialog cu Nicolas Diat, cu o prefață de Papa Benedict al XVI-lea, şi a fost tradusă în limba română de Augusta-Maria Flonta. Cartea apare în colecţia „Crestinism în contemporaneitate”, în format 14×20, are 328 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la prețul de 25 lei.

 

Când, în anii ’50, am citit pentru prima dată Scrisorile sfântului Ignaţiu de Antiohia, mi-a rămas imprimat în minte un fragment din Scrisoarea către Efeseni: „Este mai bine să rămâi în tăcere şi să fii, decât să vorbeşti şi să nu fii. Este bine să-i înveţi pe alţii, dacă faci ceea ce înveţi. Este un singur învăţător, care a spus şi s-a făcut (Ps 32,9); dar şi faptele pe care le-a făcut în tăcere sunt vrednice de Tatăl. Cine are cuvântul lui Isus poate să audă chiar şi tăcerea lui, ca să fie desăvârşit, ca să acţioneze prin cuvântul său şi să fie recunoscut prin tăcerea sa” (15,1 ş.u).

Ce înseamnă să percepi tăcerea lui Isus şi să-l recunoşti prin rămânerea sa în tăcere? Din Evanghelii ştim că Isus a trăit mereu nopţile singur „pe munte”, ca să se roage, în dialog cu Tatăl. Ştim că vorbirea sa, cuvântul său, provine din rămânerea în tăcere şi că doar în ea putea să se maturizeze. De aceea, este iluminant faptul că cuvântul său poate să fie înţeles corect doar dacă se intră şi în tăcerea sa; doar dacă se învaţă să se asculte plecând de la rămânerea sa în tăcere.

Desigur, pentru a interpreta cuvintele lui Isus este necesară o competenţă istorică menită să ne înveţe să înţelegem timpul şi limbajul de atunci. Însă doar aceasta, în orice caz, nu ajunge pentru a înţelege cu adevărat mesajul Domnului în toată profunzimea sa. Cine citeşte astăzi comentariile la Evanghelii, devenite tot mai voluminoase, la sfârşit rămâne decepţionat. Învaţă multe lucruri folositoare despre trecut, multe ipoteze, care însă la sfârşit nu favorizează deloc înţelegerea textului. La sfârşit, ai impresia că la acel supraplin de cuvinte lipseşte ceva esenţial: intrarea în tăcerea lui Isus din care se naşte cuvântul său. Dacă nu reuşim să intrăm în această tăcere, şi cuvântul îl vom asculta tot mai superficial şi, astfel, nu-l vom înţelege cu adevărat.

Toate aceste gânduri mi-au străbătut din nou inima citind noua carte a cardinalului Robert Sarah. El ne învaţă tăcerea: rămânerea în tăcere cu Isus, adevărata tăcere interioară, şi tocmai astfel ne ajută să înţelegem din nou cuvântul Domnului. Evident, el vorbeşte puţin sau chiar deloc despre sine, şi totuşi din când în când ne permite să aruncăm o privire asupra vieţii sale interioare. Lui Nicolas Diat, care îl întreabă: „În viaţa dumneavoastră v-aţi gândit vreodată că cuvintele devin prea plictisitoare, prea greoaie, prea gălăgioase?”, el răspunde:

„În rugăciunea mea şi în viaţa mea interioară, am simţit întotdeauna nevoia unei tăceri mai profunde şi mai complete… Zilele de singurătate, de tăcere şi de post absolut au constituit un mare suport. Ele au fost un har nemaiauzit, o purificare lentă şi o întâlnire personală cu Dumnezeu… Zilele de solitudine, de tăcere şi de post, nutrite doar de cuvântul lui Dumnezeu, permit unui om să-şi bazeze viaţa pe esenţial” (răspunsul nr. 134, pag. 103).

În aceste rânduri apare izvorul vieţii cardinalului care conferă cuvântului său profunzime interioară. Aceasta este baza care apoi îi permite să recunoască pericolele ce ameninţă continuu viaţa spirituală, chiar şi a preoţilor şi a episcopilor, ameninţând astfel Biserica însăşi, în care, în locul cuvântului, nu rareori pătrunde o vorbărie în care se dizolvă măreţia cuvântului. Aş vrea să citez doar o frază care poate să fie ocazia unui examen de conştiinţă pentru orice episcop:

„Se poate întâmpla ca un preot bun şi pios, odată ridicat la demnitatea de episcop, să cadă repede în mediocritate şi în grija de a reuşi în afacerile lumii. Copleşit de greutăţile funcţiilor cu care este învestit, agitat de grija de a se remarca, preocupat de propria putere, de autoritatea sa şi de nevoile materiale ale funcţiei sale, el îşi pierde progresiv suflul”.

Cardinalul Sarah este un maestru al spiritului care învaţă plecând de la rămânerea profundă în tăcere împreună cu Domnul, plecând de la unirea profundă cu el, şi, astfel, are cu adevărat ceva de spus fiecăruia dintre noi.

Trebuie să-i fim recunoscători Papei Francisc că a pus un astfel de maestru al spiritului în fruntea congregaţiei care este responsabilă cu celebrarea liturgiei în Biserică. Şi pentru liturgie, ca şi pentru interpretarea Sfintei Scripturi, este necesară o competenţă specifică. Şi totuşi, este valabil şi pentru liturgie că cunoaşterea specialistică la sfârşit poate să ignore esenţialul, dacă nu se fundamentează pe un a fi profund şi interior una cu Biserica rugătoare, care învaţă mereu din nou de la Domnul însuşi ce anume este cultul. Cu cardinalul Sarah, un maestru al tăcerii şi al rugăciunii interioare, liturgia este pe mâini bune.

Cetatea Vaticanului, în săptămâna Paştelui 2017

Benedict al XVI-lea, papă emerit

 

Prin ochii credinţei

John Powell S.J., Prin ochii credinţei, Iași 2017, 14×20, 166 p., ISBN 978-606-578-300-3, 20 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Prin ochii credinţei, scrisă de John Powell S.J. și tradusă în limba română de Augusta-Maria Flonta. Cartea apare în colecţia „Creștinism în contemporaneitate”, în format 14×20, are 246 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la prețul de 20 lei.

 

Această carte reprezintă o colecţie de articole ale părintelui John Powell, care au fost publicate pentru prima dată în ziarul EXTENSION, timp de 6-7 ani, în perioada 1985-1991.

Unele dintre materiale, istorii şi exemple pot fi găsite în una sau alta dintre cele 30 de lucrări ale părintelui, apărute anterior. Totuşi, cea mai mare parte a materialului şi întreg textul sunt originale.

John Powell este unul dintre cei mai cunoscuţi autori creştini din SUA. Cele 30 de cărţi ale sale, cu mai mult de 12 milioane de copii care se află în circulaţie, au fost traduse în 12 limbi.

Scrierile lui John Powell au fost inspirate de educaţia sa, variatele experienţe de viaţă şi sensibilitatea deosebită faţă de sufletul uman. Articolele care urmează abordează multe subiecte: credinţa şi virtuţile, comportamentul, Fericirile, Biserica, îngrijorările, amintirile, obiceiurile şi multe altele. Ele analizează o experienţă umană cotidiană pe care majoritatea dintre noi o cunoaşte şi par să exprime speranţele, luptele, idealurile noastre. John Powell traduce în cuvinte experienţele multora dintre noi. Este unul dintre aceia care reuşesc să fie, cu voia lui Dumnezeu, punctul de întâlnire dintre psihologie şi teologie. Este convins că nu putem fi sfinţi fără să fim compleţi din punct de vedere uman şi nu putem fi compleţi fără a lupta pentru propria sfinţenie. Acesta este firul conducător deosebit al acestui volum.

În 1967, Powell şi-a început activitatea la Loyola University din Chicago, unde predă, actualmente, teologia. Din experienţa sa de profesor, spune: „Îi iubesc şi îi apreciez mult pe tinerii pe care îi învăţ. Ei mă ţin ancorat în realitatea contemporană şi cred că-mi oferă la fel de mult pe cât le ofer eu. Şi acesta este modul în care Dumnezeu ne oferă daruri tuturor: prin ceilalţi”.

Una dintre convingerile cele mai profunde ale lui John Powell este aceea că evanghelia trebuie prezentată ca o „veste bună”. Viziunea credinţei este pozitivă: Dumnezeu este iubire, suntem iubiţi de Dumnezeu, care reprezintă originea noastră şi destinul nostru final. Într-o zi, vom celebra cu Dumnezeu în casa sa, iar celebrarea nu va avea sfârşit. Aceasta este ceea ce crede John Powell şi aceasta este temelia de speranţă pe care îşi bazează scrierile.

Viziunea creştină. Adevărul care ne face liberi

John Powell S.J., Viziunea creştină. Adevărul care ne face liberi, Iași 2017, 14×20, 246 p., ISBN 978-606-578-301-0, 20 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Viziunea creştină. Adevărul care ne face liberi, scrisă de John Powell S.J. și tradusă în limba română de Augusta-Maria Flonta. Cartea apare în colecţia „Creștinism în contemporaneitate”, în format 14×20, are 246 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la prețul de 20 lei.

 

Cartea aceasta este o continuare, o dezvoltare a ultimei mele lucrări publicate, Fully Human, Fully Alive (Pe deplin uman, pe deplin viu). Totuşi, a existat, în anii care au trecut de atunci, un alt pas în creşterea şi dezvoltarea mea personală, care nu a fost cuprins în carte. A fost înregistrat însă, mai curând, sub forma unui atelier programat pentru grupuri de patru sau mai multe persoane, numit The Fully Alive Experience(Experienţa deplină de viaţă). Acest seminar de 20 de ore a fost menit să testeze forţa atitudinilor în făurirea vieţilor noastre. După nişte consideraţii preliminare, participanţii au fost invitaţi să studieze modurile în care pot fi descoperite atitudinile distorsionate, deformate, greşite. Au urmat anumite experimente şi exerciţii, cu metodele cele mai eficiente, pentru a schimba asemenea atitudini. Iar în final s-a alcătuit o listă de cinci atitudini de bază, cu sublinierea perspectivei creştine, bazată pe viaţa şi pe învăţăturile lui Isus.

Fully Alive Experience a fost pregătită şi am prezentat-o, împreună cu Loretta Brady, terapeut de cuplu şi al familiei, la mai mult de zece mii de persoane. După ce am ţinut seminarul în 50 de oraşe ale Statelor Unite, ca şi în Europa, Australia şi Noua Zeelandă, am decis, împreună cu Loretta, că este util şi salutar ca datele să fie sintetizate.

Astfel, am înregistrat discuţiile pe unsprezece casete audio şi am publicat caietele personale în care fiecare participant a prelucrat ideile prezentate. Am compus şi am publicat un caiet-ghid, astfel încât grupurile să poată organiza singure The Fully Alive Experience, cu sau fără experienţă anterioară. Speranţele noastre privitoare la întregul „pachet” al versiunii The Fully Alive Experience au fost împlinite cu mult peste cele mai optimiste aşteptări. Am primit numeroase scrisori de mulţumire de la grupuri diverse, care atestau schimbările efective înregistrate în urma acestor 20 de ore petrecute pentru investigarea şi pentru revizuirea atitudinilor.

Prezenta lucrare, The Christian Vision (Viziunea creștină), este, de asemenea, un rezultat al Fully Alive Experience. Expunerile mele, aşa cum au fost publicate în pachetul The Fully Alive Experience, au fost dezvoltate aici. Pe lângă aceasta, alte atitudini au fost cercetate şi prezentate din perspectivă creştină. În această lucrare, nu am abordat atitudinile distorsionate şi metodele pentru revizuirea acestora. Acest lucru a fost realizat mai mult decât adecvat în The Fully Alive Experience.

Pentru mine, faptul de a vă putea împărtăşi aceste „achiziţii”, atitudini şi pietre de încercare ale dezvoltării mele reprezintă o profundă mulţumire. Am spus că lucrările mele, în număr de opt, publicate de Argus Communications, au fost tipărite, până acum (anul 1984, n. tr.), în mai mult de 11 milioane de copii. Nici în cele mai optimiste vise nu am putut anticipa acest lucru. Tot ce pot spune este că Dumnezeu a fost foarte bun cu mine şi foarte îndurător în utilizarea a ceea ce am putut eu oferi. De asemenea, sunt copleşit de bunăvoinţa surorilor şi fraţilor mei creştini care mi-au primit cuvintele şi au dorit să-mi împărtăşească gândurile. A fost o experienţă de credinţă plină de mare încurajare.

Recent am auzit o frumoasă analogie a experienţei credinţei. Un băieţel îşi manevra zmeul care zbura sus, pe cer. La un moment dat, un nor a înconjurat zmeul, iar acesta a fost ascuns privirilor. Un om care trecea pe acolo l-a întrebat pe băieţel ce face cu sfoara pe care o ţinea în mâini. „Îmi manevrez zmeul”, a răspuns băieţelul. Omul şi-a ridicat privirea şi a văzut doar un nor pe cerul senin. „Nu văd niciun zmeu acolo, sus. Cum poţi fi sigur că acolo, sus, este un zmeu?” Copilul a răspuns: „Nici eu nu văd zmeul, dar ştiu că el este acolo, sus, pentru că de fiecare dată când trag de sfoară, simt în aceasta o încordare”.

În acelaşi sens, ştiu că în mâna mea există o mână care mă ghidează pe parcursul drumului vieţii mele. Ştiu că există o lumină, care nu este a mea, dar care îmi arată calea pe care trebuie să o urmez pas cu pas. Ştiu că Dumnezeu merge cu mine. Şi există în inima mea un sentiment de profundă şi caldă gratitudine pentru că pot să parcurg acest drum împreună cu voi, însoţitorii mei. Cu călăuzirea lui Dumnezeu şi însoţit de voi, „simt de fiecare dată o mică tensiune în sfoară”. Vă mulţumesc că îmi permiteţi să vă vorbesc despre acest lucru.

John Powell SJ