Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis. Darul vocației prezbiterale

Congregația pentru Cler, Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis. Darul vocației prezbiterale, Iași 2017, 14×20, 148 p., ISBN 978-606-578-290-7, 15 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis. Darul vocației prezbiterale, scrisă de Congregația pentru Cler și tradusă în limba română de pr. dr. Mihai Pătrașcu. Cartea apare în colecţia „Magisterium”, în format 14×20, are 148 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la prețul de 15 lei.

Au trecut mai bine de patruzeci şi cinci de ani de când Congregația pentru Educația Catolică, care la acea vreme era responsabilă de formarea preoților, a publicat prima Ratio Fundamentalis Institutionis Sacerdotalis. Promulgat la 6 ianuarie 1970, acest document a fost revizuit şi republicat la 19 martie 1985, pentru a fi în conformitate cu noul Cod de drept Canonic publicat în anul 1983.

Datorită necesităților actuale şi a noilor provocări la care trebuie să răspundă proiectul de formare a noilor preoţi, la 8 decembrie 2016 Congregația pentru Cler a promulgat un nou document care să stea la baza formării preoților: Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis. Darul vocaţiei presbiterale.

În contextul prezentării noului document, cardinalul Beniamino Stella, prefect al Congregaţiei pentru Cler, nota că prin acest document se doreşte ca formarea la Preoție să fie „reînviată, reînnoită şi pusă în centru” în fiecare Biserică locală. De aceea, noua Ratio fundamentalis se vrea a fi un instrument eficace şi actualizat pentru „formarea integrală” a preotului.

Documentul propune o formare capabilă să unească şi să integreze în mod echilibrat dimensiunea umană cu cea spirituală, intelectuală şi pastorală, prin intermediul unui parcurs pedagogic gradual şi personalizat. Acest drum de formare trebuie să aibă ca obiectiv final formarea de preoţi autentici, fideli, liberi din punct de vedere interior, stabili din punct de vedere afectiv, capabili să construiască relații interpersonale pozitive şi să trăiască sfaturile evanghelice fără rigiditate sau ipocrizie; un preot care să nu fie doar un simplu organizator al ritului religios, sau un funcționar al sacrului, ci un discipol îndrăgostit de Cristos, care să-şi fondeze viaţa şi apostolatul pe unirea intimă cu el.

Acest document a fost pregătit de Congregaţia pentru Cler, care a primit diferite contribuții atât din partea congregaţiilor romane cât şi din partea din partea Congresului Internaţional promovat de aceeaşi Congregaţie pentru Cler cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la promulgarea decretelor conciliare Optatam totius şi Presbyterorul ordinis. La baza acestei Ratio se află de asemenea Exortaţia apostolică post-sinodală Pastores dabo vobis a papei Ioan Paul al II-lea, dar şi alte intervenții ale pontifilor romani, aşa cum este şi „Motu proprio” Ministrorum institutio (2013) al papei Benedict al XVI-lea

Noua Ratio, care va trebui să fie pusă în aplicare de diferitele conferinţe episcopale naţionale, valorificând atât documentele referitoare la formarea iniţială a viitorilor preoți cât și cele referitoare la formarea lor permanentă, a dorit să ia în considerare toate problematicile proprii diferitelor aspecte culturale, sociale și religioase ale tinerilor de azi. Nu au fost ignorate nici problemele ecleziastice prezente în diferite medii şi în diferite instituții ale comunităților creștine. Astfel, Bisericile locale sunt chemate să ofere tinerilor care sunt în drumul de formare pentru slujirea preoțească o formare caracterizată de patru note: unică, integrală, comunitară şi misionară.

Noua Ratio doreşte ca seminariile să fie locuri în care să se poată oferi tinerilor ce se îndreaptă spre slujirea preoţească o „formare integrală şi progresivă, … împărţită în diferite etape: propedeutică, studiile filosofice sau de ucenicie, studiile teologice sau de configurare și cea pastorală sau de sinteză vocaţională” (3). Documentul indică timpul de şase ani pentru primele două etape, cea filosofică şi cea teologică, dar pentru cea de-a treia etapă a sintezei vocaţionale nu este indicat un tip precis. În această ultimă perioadă se cere candidatului să conștientizeze ce înseamnă viitoarea sa misiune de preot-păstor. Pentru aceasta, se cere ca el să știe să-şi orienteze misiunea sa cu stilul „discipolului îndrăgostit” de Cristos pentru a fi „păstori «cu mirosul oilor», care să trăiască în mijl1ocul lor pentru a le sluji şi a le duce milostivirea lui Dumnezeu”(3).

Documentul insistă asupra depăşirii anumitor automatisme în procesul formativ care au fost trăite în trecut; provocarea pe care o lansează este de a propune un drum de formare integral care să ajute persoana să se maturizeze în fiecare aspect al vieţii sale şi să favorizeze o evaluare finală făcută în baza globalității drumului formativ. Preciza cardinalul Benianimo Stella: „pentru a fi preot bun, dincolo de a promova toate examenele, este nevoie de o maturitate umană, spirituală şi pastorală dovedită”.

Cele opt capitole care compun Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis, dincolo de normele generale (cap. I), expun identitatea vocaţiei sacerdotale (cap. II) şi diferitele medii unde încolțesc vocaţiile, în special familia şi comunitatea eclezială, fără a exclude periferiile. Fundamentele formării (cap. III) nu pot fi separate de viaţa interioară şi viaţa comunitară şi sunt susţinute de o însoţire personală şi comunitară. Sunt indicate în mod clar liniile călăuză pentru formarea iniţială şi etapele culturale, fie filosofice fie teologice, etapa pastorală şi cea permanentă pentru clerul hirotonit, al cărei responsabil este episcopul diecezan.

Întreg capitolul al V-lea este dedicat formării preotului luând în considerare şi comentând dimensiunile formării indicate de Pastores dabo vobis: dimensiunea umană, dimensiunea spirituală, dimensiunea intelectuală şi dimensiunea pastorală. „Fiecare dintre dimensiunile formative are ca scop «transformarea sau asimilarea» inimii după imaginea inimii lui Cristos” (89).

Documentul vorbeşte şi despre „agenţii formării” (cap. VI). Dincolo de rolul episcopului şi al prezbiteriului unei dieceze, este specificat rolul formatorilor şi al profesorilor din seminar. Familiile, persoanele consacrate, precum şi credincioşii laici pot contribui la drumul personal de formare, de care însă este responsabil fiecare seminarist în primă persoană.

Capitolul al VII-lea prezintă „Organizarea studiilor”, precizându-se în mod concret disciplinele care trebuie aprofundate în fiecare etapă a formării. Documentul se încheie cu „Criterii şi norme” pentru admiterea la seminar sau pentru accederea la diferitele trepte ale Preoţiei.

Noua Ratio va trebui să fie documentul de bază, de la care fiecare conferinţă episcopală va trebui să elaboreze o Ratio nationalis care să ţină cont de particularităţile socio-culturale ale naţiunii.

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Scrisoarea enciclică Sacerdotalis caelibatus despre celibatul preoţesc

Papa Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică despre celibatul preoţesc Sacerdotalis caelibatus, Iaşi 2013, 68 p., 14×20, ISBN 978-606-578-107-8, 8 lei.

Editura „Sapientia” anunţă apariţia Scrisorii enciclice „Sacerdotalis caelibatus” despre celibatul preoţesc, scrisă de Papa Paul al VI-lea şi tradusă în limba română de Petru Ciobanu. Cartea apare în colecţia Magisterium, formatul 14×20, are 68 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la preţul de 8 lei.

Sfaturile evanghelice sunt propuse oricărui ucenic al lui Cristos. Perfecţiunea iubirii la care sunt chemaţi toţi creştinii comportă pentru cei care-şi asumă în mod liber chemarea la viaţa consacrată obligaţia de a practica curăţia în celibat pentru împărăţia lui Dumnezeu, sărăcia şi ascultarea. Profesiunea acestor sfaturi într-o viaţă stabilă recunoscută de Biserică este ceea ce caracterizează viaţa consacrată lui Dumnezeu.

Anii ’60 aduceau cu sine o serie de profunde transformări de mentalitate, dominate de un spirit de revoltă şi nesupunere faţă de aceste vechi tradiţii şi valori. Cea mai expusă acestor transformări era generaţia tânără, care se vedea pe sine ca „locomotiva” schimbărilor în societate. Ea cerea o reînnoire profundă nu doar a societăţii laice, ci şi a Bisericii Catolice.

Domeniul cel mai vulnerabil faţă de acest avânt reînnoitor a fost tocmai unul dintre pilonii fundamentali ai vieţii consacrate, şi anume, celibatul preoţesc. Această criză venea pe fondul revoluţiei sexuale care a cuprins aproape întreg Occidentul şi care şi-a atins punctul culminant în perioada anilor ’60.

Pornind de la această situaţie critică şi, în acelaşi timp, dureroasă pentru Biserica Catolică, la 24 iunie 1967, Papa Paul al VI-lea (1963-1978) a emis enciclica Sacerdotalis caelibatus, pe care o prezentăm acum cititorilor noştri, graţie traducerii realizate de studentul teolog Petru Ciobanu.

Papa, prin această enciclică, apără instituţia celibatului preoţesc, o instituţie caracteristică Bisericii Romano-Catolice, o comoară preţioasă păzită de secole, şi, în acelaşi timp, doreşte să repună în lumină, în termeni adaptaţi mentalităţii contemporane, motivele profunde ale celibatului sacru.

După ce enunţă obiecţiile aduse împotriva celibatului, Papa trece, în partea întâi a enciclicei, la analiza motivaţiilor spirituale, istorice şi axiologice ale celibatului sacru. Motivaţiile de ordin spiritual sunt indicate în corelaţie cu semnificaţiile cristologică (fecioria lui Cristos pe parcursul întregii sale vieţi pământeşti), ecleziologică (fecioria consacrată a slujitorilor sacri este imaginea iubirii feciorelnice a lui Cristos pentru Biserică) şi escatologică a celibatului (acest dar al castităţii pentru împărăţia cerurilor constituie un semn deosebit al bunurilor cereşti). Argumentul de ordin istoric, conform suveranului pontif, îl reprezintă cei două mii de ani de existenţă a Bisericii (de-a lungul istoriei această instituţie a celibatului a fost răspândită şi apărată de numeroşi sfinţi părinţi sau pontifi). Şi, în sfârşit, argumentele axiologice scot în evidenţă faptul că celibatul nu este o piedică în calea maturizării persoanei, dimpotrivă, exercitat după exemplul lui Cristos „lărgeşte la infinit orizontul preotului, îl aprofundează şi îi dilată conştiinţa responsabilităţii – indiciu al maturităţii persoanei”.

În partea a doua a enciclicei, Paul al VI-lea vine cu unele indicaţii de ordin practic care l-ar putea ajuta pe preot în respectarea celibatului. În primul rând, menţionează formarea preoţească corespunzătoare, care îl va ajuta pe candidatul la ordinele sacre să respecte votul curăţiei. În acest scop, Papa propune, în primul rând, asumarea conştientă a alegerii făcute, îndepărtarea subiecţilor inapţi din punct de vedere psihofiziologic şi moral, asceza, perioada de probă în care să fie pusă la încercare dovada maturizării umane şi spirituale a candidatului etc.

Dar odată primite ordinele sacre, preotul nu trebuie să considere că preoţia îl pune la adăpost de orice tentaţie sau pericol, ci castitatea presupune o luptă continuă, zilnică, iar rugăciunea, meditaţia etc., nu numai că îl pot ajuta, ci îi sunt chiar necesare în consolidarea şi menţinerea acestei stări.

Enciclica se încheie cu invitaţia Papei de a apela la mijlocirea Maicii lui Cristos şi a Bisericii, căci în ea „poporul lui Dumnezeu admiră şi venerează figura şi modelul Bisericii lui Cristos… Fecioară şi Mamă, Maria ajută Biserica, numită şi ea fecioară şi mamă, să se glorifice mereu cu umilinţă prin fidelitatea preoţilor ei faţă de fecioria sacră, să înflorească şi să fie apreciată”.

Chiar dacă de la emiterea enciclicei au trecut mai bine de patru decenii, ea îşi păstrează încă actualitatea, valoarea, importanţa, fiind un manual nu doar pentru toţi cei care doresc să se angajeze pe drumul preoţiei, ci şi pentru formatori, preoţi, episcopi, ca şi pentru întregul popor al lui Dumnezeu. Ne exprimăm speranţa că lectura acestei scrisori enciclice a Papei Paul al VI-lea îi va ajuta pe mulţi să înţeleagă adevărata şi profunda valoare a celibatului şi le va oferi motivele pentru a-l alege, urma şi păzi.

Laurenţiu Turbuc

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Preotul – părinte şi medic sufletesc

Iosif Tiba, Preotul – părinte şi medic sufletesc, Iaşi 2015, 144 p., 14×21, ISBN 978-606-578-191-7, 15 lei.

Editura „Sapientia” anunţă apariţia cărţii Preotul – părinte şi medic sufletesc, scrisă de pr. Iosif Tiba. Cartea apare în colecţia „Tratate de teologie”, formatul 14×21, are 144 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la preţul de 15 lei.

Citeam zilele trecute un blog interesant al părintelui Laurențiu Dăncuță și am dat de un comentariu la articolul postat de dânsul „De ce sunt preot?” În acest comentariu, doamna Claudia Stan dădea o definiție simplă, dar la obiect, a întrebării mai sus menționate. „Ce apreciez cel mai mult la un preot este delicatețea interioară, care dă naștere acelei forme de iubire care îl face să se lase deoparte pe el (uneori în mod eroic, dar într-un eroism discret, neostentativ, inserat aproape imperceptibil în firescul cotidian) pentru a fi alături de alții. Preotul e semn concret al iubirii lui Cristos, în toate gesturile, cuvintele si faptele sale. Ca noi toţi, preotul va fi judecat, la apusul vieții, după iubire (așa cum spune sfântul Ioan al Crucii), însă, deoarece multă iubire i s-a încredințat, multă iubire i se va cere. Un preot bun este acela la vederea căruia primul cuvânt care îți vine în minte e acesta: iubire. Fiindcă preotul e un slujitor al iubirii, un mărturisitor al iubirii, preotul este, ca alter Christus, iubirea însăși”.

Apoi, aș vrea să subliniez importanța fără margini a preotului, pe care, chiar el însuşi de multe ori nu o conștientizează. Sfântul Ioan-Maria Vianney descrie într-un mod unic preotul și misterul sacramental al Preoției: „Fără sacramentul Preoției, nu l-am putea avea pe Domnul. Cine l-a așezat în tabernacolul din altar? Preotul. Cine ți-a întâmpinat sufletul la începutul vieții? Preotul. Cine-ți hrănește sufletul și-i dă putere pe cale? Preotul. Cine ți-l va pregăti să apară înaintea lui Dumnezeu, spălându-l pentru cea din urmă oară în sângele lui Isus Cristos? Preotul, mereu preotul. Și dacă s-ar întâmpla ca în urma păcatului sufletul tău să moară, cine îl va readuce la viața harului, cine îi va reda liniștea și pacea? Din nou, tot preotul… După Dumnezeu, preotul este totul! Numai în cer își va da el seama pe deplin de ceea ce este”.

Despre misterul și vocația medicinală a preotului ne vorbește părintele Iosif Tiba în cartea apărută de curând la Editura Sapientia, cu titlul sugestiv: Preotul – părinte şi medic sufletesc. Încă din primul capitol autorul scoate în evidență forța preotului, care este iubirea, și identitatea acestuia dată de caritatea Tatălui. Cel de-al II-lea capitol se intitulează „Preotul – părinte și medic sufletesc”. Chiar dacă pare un capitol dintr-un curs de medicină, autorul subliniază că Preoția este medicina sufletului, iar teologia trebuie văzută ca știința de vindecare a omului. În capitolul al III-lea, arta vindecării sufletului și preotul sunt inserați într-un spațiu eclezial, ascetic, pentru că sacramentul Pocăinței este chiar cabinetul de vindecare pentru suflet. Capitolul al IV-lea se axează pe dimensiunea medicală și terapeutică a Preoției, sacrament văzut ca un dar din urma căruia se trag anumite beneficii spirituale. Tot aici, direcțiunea spirituală este evaluată și definită ca medicină pe drumul sfințeniei. În capitolul al V-lea ne este prezentat cel care a văzut în sacramente niște medicamente, adică sfântul Toma de Aquino (1225-1274). Tot el este cel care situează bine rolul Euharistiei în edificarea Bisericii. Euharistia, ca aliment și medicament de vindecare este tratată în capitolul al VI-lea, loc în care se face un parcurs al vindecării, pornind de la Sfânta Scriptură, Tradiție și Magisteriul Bisericii. Ideea călăuzitoare a acestui capitol poate fi sintetizată în următoarele cuvinte: „Euharistia ca medicament, rădăcină, prefigurare și împlinire a Bisericii”. În ultimul capitol (capitolul al VII-lea), atenția cititorului este îndreptată spre însoțirea și direcțiunea spirituală, făcându-se relaționări între ramura terapeutică și cea spirituală și terminând cu explicarea importanței rugăciunii, ca far călăuzitor pentru eficacitatea direcțiunii spirituale.

Sperăm ca această carte să fie un ajutor pentru preoții din Biserica noastră, o oglindă în care fiecare să-și regăsească identitatea și misiunea ce le-a fost încredințată. Totodată, sperăm să fie o lectură benefică atât pentru cei chemați la viața sacerdotală, cât și pentru „pacienții cabinetului medical”, pentru o conștientizare a demnității și valorii preotului și pentru acordarea respectului cuvenit lui.

Gabriel Cochiorca

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro