Libertatea religioasă pentru binele tuturor. Abordare teologică a provocărilor contemporane

Comisia Teologică Internaţională, Libertatea religioasă pentru binele tuturor. Abordare teologică a provocărilor contemporane, Iași 2020, 90 p., 14×20, ISBN 978-606-578-404-8, ?? lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Libertatea religioasă pentru binele tuturor. Abordare teologică a provocărilor contemporane, scrisă de Comisia Teologică Internaţională și tradusă în limba română de pr. dr. Mihai Pătrașcu. Cartea apare în colecția „Magisterium”, în formatul 14×20, are 90 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de ?? lei.

 

În 1965, Declaraţia conciliară Dignitatis humanae a fost aprobată într-un context istoric semnificativ diferit de cel actual, şi cu privire la tema care constituie tema sa subiectul său central, adică acela al libertăţii religioase în lumea modernă. Precizarea sa curajoasă a motivelor creştine a respectului faţă de libertatea religioasă a fiecăruia şi a comunităţilor, în cadrul statului de drept şi al practicilor dreptăţii societăţilor civile, trezeşte încă admiraţia noastră. Contribuţia Conciliului, pe care o putem defini profetică, a oferit Bisericii un orizont de credibilitate şi de apreciere care a favorizat enorm mărturia sa evanghelică în contextul societăţii contemporane.

Între timp, un nou protagonism al tradiţiilor religioase şi naţionale din zona medio-orientală şi asiatică a schimbat sensibil percepţia raportului dintre religie şi societate. Marile tradiţii religioase din lume nu mai apar numai ca reziduul epocilor antice şi al culturilor premoderne depăşite de istorie. Diferitele forme de apartenenţă religioasă au incidenţă în mod nou asupra constituţiei identităţii personale, asupra interpretării legăturii sociale şi asupra căutării binelui comun. În multe societăţi secularizate diferitele forme de comunitate religioasă sunt încă percepute social ca factori relevanţi de intermediere între indivizi şi stat. Elementul relativ nou, în configuraţia actuală a acestor modele, poate să fie recunoscut în faptul că, astăzi, relevanţa comunităţilor religioase este angajată să se pună – direct sau indirect – în raport cu modelul democratico-liberal al statului de drept şi al regiei tehno-economice a societăţii civile.

Oriunde în lume se pune astăzi problema libertăţii religioase, acest concept este discutat cu referinţă – oricum ar fi ea, pozitivă sau negativă – la o concepţie despre drepturile umane şi despre libertăţile civile care este asociată la cultura politică liberală, democratică, pluralistă şi seculară. Retorica umanistă care face apel la valorile convieţuirii paşnice, ale demnităţii individuale, ale dialogului intercultural şi interreligios, se exprimă în limbajul statului liberal modern. Şi, pe de altă parte, şi mai profund, ia din principiile creştine ale demnităţii persoanei şi ale proximităţii dintre oameni, care au contribuit la formarea şi la universalizarea acelui limbaj.

Radicalizarea religioasă actuală, indicată ca „fundamentalism”, în cadrul diferitelor culturi politice, nu pare o simplă întoarcere mai „respectuoasă” la religiozitatea tradiţională. Această radicalizare este conotată adesea de o reacţie specifică la concepţia liberală a statului modern, din cauza relativismului său etic şi a indiferenţei sale faţă de religie. Pe de altă parte, statul liberal apare pentru mulţi criticabil şi pentru motivul opus: adică pentru faptul că neutralitatea sa proclamată nu pare în măsură să evite tendinţa de a considera credinţa practicată şi apartenenţa religioasă o piedică pentru admiterea la cetăţenia culturală şi politică deplină a fiecăruia. O formă de „totalitarism morbid”, s-ar putea spune, ne face deosebit de vulnerabili la răspândirea nihilismului etic în sfera publică.

Pretinsa neutralitate ideologică a unei culturi politice care declară că vrea să se construiască pe formarea de reguli pur procedurale de dreptate, înlăturând orice justificare etică şi orice inspiraţie religioasă, arată tendinţa de a elabora o ideologie a neutralităţii care, de fapt, impune marginalizarea, dacă nu excluderea, exprimării religioase din sfera publică. Aşadar, de la libertatea deplină de participare la formarea cetăţeniei democratice. De aici iese la iveală ambivalenţa unei neutralităţi a sferei publice numai aparente şi a unei libertăţi civile obiectiv discriminante. O cultură civilă care defineşte propriul umanism prin înlăturarea componentei religioase a umanului ajunge constrânsă să înlăture şi părţi decisive ale propriei istorii: ale propriei ştiinţe, ale propriei tradiţii, ale propriei coeziuni sociale. Rezultatul este înlăturarea de părţi tot mai consistente ale umanităţii şi cetăţeniei din care însăşi societatea este formată. Reacţia la slăbiciunea umanistă a sistemului face chiar să apară justificată pentru mulţi (mai ales tineri) ajungerea la un fanatism disperat: ateist sau chiar teocratic. Atracţia incomprehensibilă exercitată de forme violente şi totalitare de ideologie politică, sau de militantism religios, care păreau de acum încredinţate evaluării raţiunii şi istoriei, trebuie să ne întrebe în mod nou şi cu profunzime de analiză mai mare.

În contrast cu teza clasică, ce prevedea reducerea religiei ca efect inevitabil al modernizării tehnice şi economice, se vorbeşte astăzi despre întoarcerea religiei pe scena publică. În realitate, corelaţia automată între progresul civil şi stingerea religiei a fost formulată pe baza unei prejudecăţi ideologice, care vedea religia drept construcţie mitică a unei societăţi umane care încă nu este stăpână a instrumentelor raţionale capabile să producă emanciparea şi bunăstarea societăţii. Această schemă s-a revelat ca nepotrivită, nu numai în raport cu adevărata natură a conştiinţei religioase, ci şi cu referinţă la încrederea naivă îndreptată spre efectele umaniste ale modernizării tehnologice. Cu toate acestea, tocmai reflecţia teologică a contribuit să clarifice, în aceste decenii, ambiguităţile puternice a ceea ce a fost indicat în grabă ca întoarcere a religiei. De fapt, această aşa-numită „întoarcere” prezintă şi aspecte de „regres” faţă de valorile personale şi de convieţuirea democratică ce stau la baza concepţiei umaniste de ordine publică şi de legătură socială. Multe fenomene asociate la noua prezenţă a factorului religios în sfera politică şi socială apar complet eterogene – dacă nu contradictorii – faţă de tradiţia autentică şi de dezvoltarea culturală a marilor religii istorice. Noi forme de religiozitate, cultivate pe urma unor contaminări arbitrare între căutarea bunăstării psihofizice şi construcţii pseudoştiinţifice a viziunii despre lume şi despre sine, apar mai degrabă, chiar pentru cei care cred, ca devieri neliniştitoare ale orientării religioase. Ca să nu vorbim despre motivaţia religioasă necioplită a unor forme de fanatism totalitar, care tind să impună, şi în cadrul marilor tradiţii religioase, violenţa teroristă.

Sustragerea progresivă postmodernă de la angajarea cu privire la adevăr şi la transcendenţă pune, desigur, în termeni noi şi tema politică şi juridică a libertăţii religioase. Pe de altă parte, teoriile statului liberal, care o gândesc ca radical independentă de aportul argumentării şi al mărturiei culturii religioase, trebuie s-o conceapă ca mai vulnerabilă la presiunea formelor de religiozitate – sau de pseudo-religiozitate – care încearcă să se afirme în spaţiul public, în afara regulilor unui dialog cultural respectuos şi a unei confruntări democratice civile. Ocrotirea libertăţii religioase şi a păcii sociale presupune un stat care nu numai că dezvoltă logici de cooperare reciprocă între comunităţile religioase şi societatea civilă, ci se arată capabilă să activeze circulaţia unei culturi adecvate a religiei. Cultura civilă trebuie să depăşească prejudecata unei viziuni pur emoţionale sau ideologice despre religie. La rândul său, religia trebuie să fie neîncetat stimulată să elaboreze într-un limbaj comprehensibil din punct de vedere umanist viziunea despre realitate şi despre convieţuire care o inspiră.

Creştinismul – catolicismul în mod specific, şi chiar cu sigiliul Conciliului – a conceput o linie de dezvoltare a calităţii sale religioase care trece prin respingerea oricărei tentative de a instrumentaliza puterea politică, fie ea şi practicată în vederea unui prozelitism al credinţei. Evanghelizarea se adresează astăzi valorizării pozitive a unui context de libertate religioasă şi civilă a conştiinţei, pe care creştinismul îl interpretează ca spaţiu istoric, social şi cultural favorabil pentru un apel al credinţei care nu vrea să fie confundat cu impunerea, sau să profite de o stare de supunere a omului. Proclamarea libertăţii religioase, care trebuie să fie valabilă pentru toţi, şi mărturia unui adevăr transcendent, care nu se impune cu forţa, apar profund aderente la inspiraţia credinţei. Credinţa creştină, prin natura sa, este deschisă confruntării pozitive cu raţiunile umane ale adevărului şi binelui, pe care istoria culturii le aduce la lumină în viaţa şi în gândirea popoarelor. Libertatea cercetării cuvintelor şi semnelor adevărului lui Dumnezeu şi pasiunea pentru fraternitatea oamenilor merg împreună mereu.

Transformările recente ale scenariului religios, precum şi ale culturii umaniste, în viaţa politică şi socială a popoarelor, confirmă – dacă era necesar – că relaţiile între aceste două aspecte sunt strânse, profunde şi de o importanţă vitală pentru calitatea convieţuirii şi pentru orientarea existenţei. În această perspectivă, căutarea formelor celor mai adecvate să garanteze cele mai bune condiţii posibile pentru interacţiunea lor, în libertate şi în pace, este un factor decisiv al binelui comun şi al progresului istoric al civilizaţiilor umane. Perioada impunătoare a migraţiilor unor popoare întregi, ale căror ţinuturi au devenit de acum ostile vieţii şi convieţuirii, mai ales din cauza unei instalări endemice a sărăciei şi a unei permanente stări de război, creează, în cadrul Occidentului, societăţi structural interreligioase, interculturale, interetnice. N-ar fi oare timpul de a discuta, în afară de urgenţă, faptul că istoria pare să impună aici adevărata inventare a unui nou viitor pentru construirea de modele ale raportului dintre libertatea religioasă şi democraţia civilă? Comoara de cultură şi de credinţă pe care am moştenit-o de-a lungul secolelor, şi pe care am primit-o în mod liber, oare nu trebuie să genereze un umanism realmente la înălţimea apelului istoriei, capabil să răspundă la cererea unui pământ mai locuibil?

Cu referinţă la „semnele timpurilor” din viitor, care deja au început să se întâmple, este necesar să ne înzestrăm cu instrumente adecvate pentru a actualiza reflecţia creştină, dialogul religios şi confruntarea civilă. Resemnarea, în faţa durităţii şi a complexităţii unor involuţii din prezent, ar fi o slăbiciune nejustificabilă faţă de responsabilitatea credinţei. Legătura libertăţii religioase şi a demnităţii umane a devenit centrală şi din punct de vedere politic: cele două se ţin strâns împreună, într-un mod care astăzi apare în mod definitiv clar. O Biserică credincioasă care trăieşte în cadrul societăţilor umane tot mai caracterizate în sens multireligios şi multietnic – aşa pare să fie mişcarea istoriei – trebuie se dezvolte în timp o competenţă aptă pentru noua condiţie existenţială a mărturiei sale de credinţă. Condiţie nu aşa de diferită, de altfel, dacă ne uităm bine, de aceea în care creştinismul a fost trimis să semene şi a fost capabil să înflorească.

Acest document începe amintind învăţătura din Declaraţia conciliară Dignitatis humanae şi receptarea sa, în magisteriu şi în teologie, după Conciliul al II-lea din Vatican (cf. cap. 2). Apoi, în formă de cadru sintetic al principiilor, mai ales antropologice, înţelegerii creştine a libertăţii religioase, se tratează despre libertatea religioasă a persoanei mai întâi în dimensiunea sa individuală (cf. cap. 3) şi apoi în dimensiunea sa comunitară, subliniind, printre altele, valoarea comunităţilor religioase drept corpuri intermediare în viaţa socială (cf. cap. 4). Cele două aspecte sunt inseparabile în realitate, totuşi, pentru că înrădăcinarea libertăţii religioase în condiţia personală a fiinţei umane indică fundamentul ultim al demnităţii sale inalienabile, apare util să se meargă în această ordine. După aceea se analizează libertatea religioasă faţă de stat şi se oferă câteva precizări cu privire la contradicţiile înscrise în ideologia acelei concepţii de stat neutru din punct de vedere religios, etic, valoric (cf. cap. 5). În capitolele finale, documentul se opreşte asupra contribuţiei libertăţii religioase la convieţuire şi la pacea socială (cf. cap. 6), înainte de a scoate în evidenţă locul central al libertăţii religioase în misiunea Bisericii astăzi (cf. cap. 7).

Organizarea generală a reflecţiei pe care o propunem în text poate să fie schiţată pe scurt în aceşti termeni. Nu intenţionăm să propunem un text academic cu privire la multele aspecte ale dezbaterii despre libertatea religioasă. Complexitatea temei, fie din punctul de vedere al diferiţilor factori ai vieţii personale şi sociale care sunt implicaţi, fie din punctul de vedere al perspectivelor interdisciplinare pe care ea le implică, este o claritate comună. Alegerea noastră metodologică fundamentală poate să fie sintetizată ca o reflecţie teologico-hermeneutică, într-o dublă intenţie. (a) În primul rând, să propună a actualizare raţionată a receptării lui Dignitatis humanae. (b) În al doilea rând, să explice motivaţiile integrării juste – antropologice şi politice – între instanţa personală şi cea comunitară a libertăţii religioase. Exigenţa acestei clarificări depinde în mod esenţial de necesitatea ca însăşi doctrina socială a Bisericii să ţină cont de certitudinile istorice mai relevante ale noii experienţe globale.

Indiferenţa etico-religioasă absolută a statului face slabă societatea civilă faţă de discernământul cerut pentru aplicarea unui drept cu adevărat liberal şi democratic, în măsură să ţină cont efectiv de formele comunitare care interpretează legătura socială în vederea binelui comun. În acelaşi timp, elaborarea corectă a gândirii despre libertatea religioasă în sfera publică cere aceleiaşi teologii creştine o aprofundare conştientă a complexităţii culturale a formei civile actuale, în măsură să blocheze teoretic drumul spre regresie în cheie teocratică a dreptului comun. Firul conducător al clarificării care este propusă aici este inspirat de utilitatea de a ţine strâns unite, în cheie fie antropologică, fie teologică, principiile personaliste, comunitare şi creştine ale libertăţii religioase a tuturor. Desfăşurarea nu aspiră (de altfel, nici n-ar putea) la caracterul sistematic al „tratatului”. De aceea, în acest sens nu trebuie aşteptat de la acest text o expunere teoretică detaliată a categoriilor (politice şi ecleziologice) care sunt implicate. De altfel, este cunoscut de toţi că multe dintre aceste categorii se află expuse la oscilaţie de semnificaţie: fie din motivul contextului cultural diferit de folosire, fie în funcţie de diferitele ideologii de referinţă. În pofida acestei limite obiective, impusă chiar de materie şi de evoluţia sa, acest instrument de actualizare va putea oferi un ajutor valabil pentru un nivel mai bun de înţelegere şi de comunicare a mărturiei creştine. Fie în cadrul conştiinţei ecleziale cu privire la respectarea justă a valorilor umaniste ale credinţei; fie în cadrul actualului conflict al interpretărilor despre doctrina statului, care cere o elaborare mai bună a noului raport dintre comunitatea civilă şi apartenenţa religioasă, nu numai teologică, ci şi antropologică şi politică.

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro