Lumina Cuvântului

Ionel Bordea, Lumina Cuvântului, Iași 2020, 173 p., 14×20, ISBN 978-606-578-406-2, ?? lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Lumina Cuvântului, scrisă de Ionel Bordea. Cartea apare în colecția „Poezie religioasă”, în formatul 14×20, are 173 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de ?? lei.

Ionel Bordea este un om de rând. Cam firav. Mai degrabă timid. Nici nu-ţi vine să crezi ce-a intuit fiica lui, Cristina, că „E-un suflet împletit cu versul”, că „Prin stăpânirea artei verbului sculptat / Atinge inimi, smulge lacrimi lumii / Cu empatie, dor şi vers curat” (Felicitare pe Facebook cu ocazia zilei lui de naştere).

L-am auzit de câteva ori în sat la noi, la biserică. Acolo vine mereu. E prezent aproape la orice Liturghie duminicală. Când mă nimeresc şi eu. L-am auzit subliniind un eveniment sau altul, creionând o persoană sau alta. Am fost plăcut surprins să-l aud că prinde miezul. Că-l striveşte între dinţi. Că-i suge seva şi-mprăştie-n cuvinte miresme îmbătătoare de plăceri şi grele de-nţelesuri.

I-am spus într-o zi să-mi dea şi mie versurile lui. S-a făcut cam greu. El e un pic stângaci într-ale tehnicii şi eu nu-s mai bun. Dar am ajuns să am textul. Să-l citesc. Să-l recitesc. Să mă las purtat de cuvânt. Intrigat sau încântat, captivat sau pus pe gânduri, convins la fel ca fiica sa, Cristina, că e un „Copil al simplităţii şi-al furtunii… Din cromozomi: iubire şi-absolut” (ibidem)

Îşi trăieşte traiul alături de soţia cu care s-a legat printr-o legătură de dincolo de înţeles: „Eu ştiu, iubito / Că ţi-e greu / Să stai / Lângă Calvarul meu./ Te-aştept să vii / În templul meu,/ La crucea ta / Ajut şi eu / Pe drumul drept / Către Calvar, / Că ţi-am zidit în piept / Altar (De dragul tău). Îi este recunoscător aceleia care a ales să-i stea alături şi să se dăruiască creşterii copiilor: „În modestie şi în simplitate / A învăţat ce-nseamnă sacrificiu, / Să ţină două fete-n facultate, / În altă ţară şi-a luat serviciu” (Soţiei mele).

Universul său e circumscris de comunitatea familială, marcată de misterul vieţii care se arată, promite, se desăvârşeşte în sânul convieţuirii domestice, se dăruieşte şi se împlineşte într-o trecere asumată în credinţă: „Se duc părinţii în amurg / Răpuşi de suferinţă /… Se-ntorc acolo în ţărâna / Din care-au fost creaţi / Şi nu e chip să mai rămână / O clipă printre fraţi. / Îi chemi, tu, Doamne, lângă tine…” (Se duc părinţii)

Un bilanţ pe cale, nu tocmai roz, subliniază dureros drumul vieţii în vârtejul unei lumi haine: „De nouă ani destinul îl împărţim algebric, / Un sfert către lumină, trei sferturi spre-ntuneric / … Trăim între mizerii cu lumea asta rea / … Duşmanii muşcă sadic, deşi se-arată blânzi, / Se bucură când suferi şi-s fericiţi când plângi” (De nouă ani).

De altfel, viaţa se derulează cu bune şi rele într-un ambient marcat de nunţi, aniversări, despărţiri dureroase, de familii sfâşiate din cauza locului de muncă, de reuniuni periodice debordând de bucurie şi sărbătoare, cântând iubirea, plângând durerile: „Azi ne-am adunat cu toţii, / Şi copiii, şi nepoţii, / Gineri şi nurori din ţară / Dar şi cei plecaţi «pe-afară». / C-aţi sădit în noi speranţa / Că e mai frumoasă viaţa / Şi se poate trăi bine / Când ai dragoste şi pâine” (Ai muncit din greu, măicuţă).

Domnul Bordea „pare să cunoască greul pe de rost” (Cristina, Felicitarea…). A cunoscut greul. Un greu al lui, personal, intim. Nu-l mărturiseşte. Nu se plânge. Se ghiceşte şi-atât.

Mediul în care se consumă domnul Ionel Bordea este comunitatea de credinţă şi socială. El e parte din ea. Şi-i fericit să se simtă părtaş la tot ce a constituit-o. E tot ce are mai de preţ şi-o vede întrupată în zidirea simbol şi rod al satului: „Biserica aceasta ce se-nalţă / Ca un stindard al libertăţii noastre / E pentru noi şi hrană şi speranţă / Şi zbor curat spre înălţimi albastre… / Căci zămislit într-însa e Cristos” (Biserica din Sagna). La ea se adună toţi într-o împărtăşire de generaţii, ritmată de glasul clopotelor: „Sunt clopotele noastre o fărâmă / Din aria simfonică a lumii… / Sunt o bucată de eternitate / Meşteşugită într-un trunchi de con… / Sunt clopotele noastre o fărâmă / Din timpul nostru scurt şi efemer, / Creştinule, ascultă-le cum sună / Şi inima înalţ-o către cer!” (Clopotele noastre)

Aici, în acest lăcaş sacru, în melodia ce trezeşte străbunii de sub „plămada humii” spre a se comunica de viaţă, se petrece întâlnirea existenţială, orientare de direcţie şi resort de călătorie, pentru că aici e El: „Dar Tu, Doamne, eşti aproape, / Eşti pe-al vieţii noastre val /… Paşii Tăi cu-ai noştri calcă / Prafu-aceloraşi cărări… / Căci Tu, Doamne, totdeauna / Eşti cu noi şi pretutindeni” (Dacă). Aici se fac prezente marile mistere ale credinţei: Crăciunul, Botezul Domnului, Postul Mare, Vinerea Sfântă – „Doamne Dumnezeu, Isus, / Rege-n toţi şi peste toate, / Te-au crezut pe cruce-nvins / Când te-au condamnat la moarte. / S-au mirat mai-marii vremii / Şi-au recunoscut cu greu: / – Da, într-adevăr, acesta / A fost fiu lui Dumnezeu” (Au crezut mişeii), Paştele, regalitatea lui Cristos în relaţia treimică, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Aici se ascultă şi se cumpăneşte Cuvântul, aici se trăieşte realitatea vie a iubirii lui Dumnezeu, şi proximitatea aproapelui, atât de exigentă, şi-atât de confortantă.

Aici s-au ostoit păstorii. Îi are-n suflet pe toţi. Le-a ascultat povaţa. I-a simţit sudând împreună cu oamenii, trudind împreună cu ei şi pentru ei, ducându-i cu curaj şi dăruire printre obstacole de tot felul spre zări de împlinire şi de mântuire: „Păstori de seamă i-au slujit altarul / Şi an de an i-au înlesnit progres / Şi i-au pavat cu dragoste calvarul / Acestui unic rege-n Univers” (Biserica din Sagna).

Aici se conturează viitorul şi se transmit valorile şi obiectivele pentru generaţiile ce or să vină: „Tineri dragi, urarea mea, / Eu v-o spun cu inima, / Voi fiţi demni, cu gând pio,s / Şi slujiţi-l pe Cristos. / El e singurul amic / În rest, lumea e nimic… / Fiţi creştini adevăraţi / Având sufletul frumos, / Ancorat doar în Cristos. / Faceţi paşi spre biruinţă / Doar prin jertfă şi credinţă” (Îndemn).

Versificaţia este variată. Uneori, e mai stângace, mai greoaie, mai şchiopătândă. Alteori, versu-i „sculptat”, e lucrat cu migală, e dus până la desăvârşire. Întotdeauna însă e sincer, e transparent, lasă să treacă luminoasă ideea care vine dintr-un suflet frumos, curat, genuin.

E frământat de îndoială, ros de întrebări asupra semnificaţiei actului artistic într-o lume plină de interese mici şi sufocată de senzaţional: „Deşi-s bolnav, mai scriu din când în când … / Dar mă întreb şi vă întreb pe voi: / Azi cine mai citeşte poezie? / La orizont e-un semn de întrebare / Şi dincolo de-acesta e pustiu. / Răspunsul stă în noi, în fiecare, / Şi până-l aflu totuşi am să scriu” (Motivaţie).

E bine c-o să scrie. Aşteptăm să mai scrie. Cum a făcut-o până acum. Cu cuvintele noastre. Cu simţirile noastre. Cu credinţa noastră. Cu descurajările noastre. Cu deziluziile noastre. Cu speranţele noastre.

La el sunt mai simple. Sunt mai clare. Mai luminoase. Pentru că sunt scrise în Lumina Cuvântului. Şi-i spunem împreună cu Cristina: „Ne bucurăm şi-ţi mulţumim că ne exişti, / Ne eşti reper, şi ne vei fi mereu. / Fără de tine şi de versul tău, am fi mai trişti” (Felicitare).

Pr. Alois Bulai

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro