Sacro e simbolo in Mircea Eliade

Această lucrare a apărut în limba italiană și este o ediție revizuită a tezei de doctorat în filozofie pe care părintele Wilhelm Dancă a susținut-o în 1996 la Universitatea Pontificală Gregoriană din Roma; lucrarea avea următorul titlu: „Definitio sacri. Sacrul ca semnificativul și ca destinul în relația sa cu metoda istorico-fenomenologică în opera lui Mircea Eliade”. Studiul de față este însoțit de o notă a prof. Giovanni Magnani, care a fost coordonatorul principal al tezei doctorale, de o scrisoare a prof. Natale Spineto și este prefațat de Julien Ries.

Redăm în continuare nota profesorului G. Magnani:

„Studiul de față este rodul unei cercetări minuțioase și îngrijite a părintelui Wilhelm Dancă, care a avut șansa să studieze întreaga operă a prof. Eliade și, în special, lucrările în limba română, unele dintre ele fiind aproape de negăsit în Occident și greu de cercetat chiar și în România, unde textele autorului nostru se aflau sub cheie în bibliotecile publice, iar persoanele particulare care le posedau erau privite cu suspiciune de Securitate, poliția secretă a regimului. Astfel, unul dintre meritele acestei lucrări este acela că a putut redescoperi și aprofunda rădăcinile și influențele culturale din tinerețe, foarte importante în dezvoltarea succesivă a unui autor, chiar și în cazul unuia atât de original ca Eliade. Cititorul va găsi foarte multe informații importante despre viața intelectuală și filozofică a autorului care a studiat filozofia la București. Părintele Dancă a evidențiat în special influența eseistului și filozofului Nae Ionescu asupra lui Eliade, cel mai renumit, dar și asupra altor cunoscuți discipoli, ca E. Cioran, C. Noica, M. Vulcănescu.

Însă valoarea cea mai mare a lucrării este dată de cercetarea amănunțită a categoriilor fundamentale ale gândirii lui Eliade despre sacru și simbol, mergând în analiza lor chiar dincolo de studiile valoroase ale lui A. Marino, I. Culianu, L. Mc. Ricketts. Autorul a scos în evidență efortul lui Eliade de a concilia, în cercetarea categoriei sintetice de sacru, cele două curente de gândire diferite ale Occidentului și Orientului, căutând să depășească dihotomiile, mai ales cea exacerbată a lui Durkheim, încă influentă în Tratatul din 1949, trecând apoi la teza «coincidentia oppositorum» și ajungând la descoperirea «celeilalte dimensiuni» a sacrului în maniera indiană, în care se întâlnește profunzimea creștină a creației cu adevărata dialectică a sacrului, pe care o găsește în profunzimea experienței religioase hinduse. Aceasta l-a determinat să reia cu mare deschidere și interes studiul întregului câmp al istoriei religiilor. Ceea ce nu s-a spus întotdeauna și uneori a dus la neînțelegeri este că această cercetare a găsit un aspect unitar în elaborarea mai mult faptică decât sistematică a metodei fenomenologice, dând substanță aspectelor tipologice și elaborând un concept de «structură» care permite sau promite o «înțelegere» mai vastă a fenomenului religios. De aici și critica preconcepțiilor care împiedică o abordare deschisă și competentă a experiențelor religioase.

Pe lângă operele cele mai renumite publicate în limba franceză sau engleză și traduse pretutindeni, autorul subliniază importanța operelor mai mici și a imensului epistolar cu cei mai faimoși reprezentanți ai cercetării istorico-etnologice religioase: de la Pettazzoni, pe care îl stima, la P.W. Schmidt, de la Tucci la Dumézil, Coomaraswamy și așa mai departe. Și cercetătorii competenți vor citi cu mult folos această lucrare scrisă într-o formă clară și ușor de citit pentru marele public”.

G. Magnani