Sare, nu miere. Pentru o credinţă care arde
Luigi Maria Epicoco, Sare, nu miere. Pentru o credinţă care arde, Iași 2023, 174 p., 14×20, ISBN 978-606-578-513-7, 20 lei.
La Editura „Sapientia” a apărut de curând cartea: Sare, nu miere. Pentru o credinţă care arde, scrisă de Luigi Maria Epicoco și tradusă în limba română de pr. dr. Gabriel-Iulian Robu. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 174 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 20 lei.
„Creştinătatea nu se hrăneşte cu marmeladă mai mult decât s-ar hrăni un om. Copilul meu, bunul Dumnezeu nu a scris că noi ar trebui să fim miere a pământului, ci sare. Acum, săraca noastră lume seamănă cu bătrânul părinte Iob, plin de răni şi de bube, în mizeria lui. Sarea, pe o piele în viaţă, este ceva care arde, dar o împiedică să se altereze” (George Bernanos, Jurnalul unui preot de ţară).
Dacă cineva ne-ar întreba de ce merită să te faci sfânt, ar trebui să îi răspundem în maniera lui Bernanos: pentru a nu ne altera.
Viaţa noastră este constant pe punctul de a se strica, dar aceasta nu este o viziune pesimistă. Dimpotrivă, este o viziune foarte optimistă. Lucrurile care riscă să se strice sunt lucruri vii, lucruri care mustesc de viaţă. Lucrurile moarte, lucrurile uscate nu riscă să putrezească, pentru că în ele nu mai este viaţă şi, deci, niciun risc. Sângele curge dintr-un corp viu. O boală se dezvoltă acolo unde este viaţă. O rană doare pentru că lezează un corp viu. Sfinţenia este încercarea de a menţine vie viaţa, încercarea de a nu lăsa să îi meargă rău, de a nu permite ca excesul de viaţă să devină începutul sfârşitului. Iată de ce este greşit dacă cineva se gândeşte că sfinţenia ar consta într-o facilă bonomie de doi bani: sfinţenia este mai ales o dulceaţă cu preţ mare, în modul în care doar sarea ştie să lucreze pe o rană.
Eu însumi am fost nevoit să străbat o perioadă a vieţii mele în care sfinţenia era amestecată cu un imaginar prea mieros şi puţin corespunzător cu mica mea viaţă. Îmi amintesc cum, pe când eram încă un copil, împreună cu prietenii mei ministranţi, mergeam în câteva weekenduri cu temă vocaţională. Aproape mereu seara ne uitam împreună la diapozitivele cu viaţa unui sfânt. Zgomotul nu foarte romantic al imaginilor care se tot schimbau era acoperit de o casetă audio, cu muzică şi voci recitatoare care povesteau întâmplările cu sfântul care era la rând. Dacă discursul meu pare că vrea să conducă la o critică acerbă faţă de acest tip de experienţă, trebuie să spun că, dimpotrivă, îmi amintesc cu nostalgie de acele istorisiri, deoarece hrăneau sufletul meu cu o dorinţă tot mai crescândă de „a lua în serios” Credinţa în Cristos, tocmai în timp ce trăiam scufundat într-o lume „obişnuită” cu Credinţa, aşa cum lumea se obişnuieşte şi cu o melodie populară sau cu gestul de a ridica mâna pentru a saluta un prieten pe stradă. Problema era însă acel imaginar, şi nu dorinţa care îmi creştea în inimă tocmai pornind de la el. Pentru un timp am gândit că sfinţenia ar fi acea viziune romanţată a realităţii, în care triumful bunelor sentimente şi al zâmbetelor în ciuda a toate încarna adevărata cifră a sfinţilor. Cu alte cuvinte, că sfinţenia este eroismul de a fi bun. Dar vai, am învăţat pe seama mea că sfinţenia este un lucru mult mai arzător. Este eroismul de a rămâne umani în ciuda a ceea ce este viaţa noastră. Iar pentru a rămâne umani uneori este nevoie să fim puternici, nu buni. Isteţi, nu naivi. Decişi, nu maleabili. Paradoxal, dezamăgirea acelor culori ale diapozitivelor m-a apropiat de sfinţi mai mult decât doreau ele să exprime.
Printr-un misterios plan al Providenţei, am ocazia de a întâlni multe persoane, multe comunităţi şi multe moduri de a trăi creştinismul. Am avut harul de a traversa tăcerea din mănăstiri, dar şi de a mă scufunda în cântările din toţi plămânii ale marilor mulţimi de oameni. Am văzut normalitatea atâtor parohii răspândite peste tot şi am vorbit cu oameni a căror viaţă a fost schimbată de evenimente inimaginabile. Ce anume ţine împreună toate aceste persoane? Ce anume am încercat cu tot dinadinsul să împărtăşesc cu aceste persoane? Pur şi simplu, că oricare ar fi modul prin care o persoană îşi trăieşte viaţa şi propria Credinţă, în fond există acel numitor comun, Botezul, care ne-a făcut fii şi care ne-a oferit certitudinea interioară de a fi iubiţi, de a trăi scufundaţi într-un câmp care are la bază un destin bun, certitudinea de a şti că Iubirea este postulatul oricărei vieţi care este demnă de acest nume. Am încercat să împărtăşesc, cu alte cuvinte, Credinţa, Speranţa şi Iubirea. Cele trei potenţialităţi pe care le-am primit în dar la Botez, şi pe care suntem chemaţi să le exprimăm în viaţa noastră, oricare ar fi ea.
Chestiunea este serioasă, deoarece de buna reuşită a acestei aventuri depinde calitatea restului lumii:
„Voi sunteţi sarea pământului. Dacă sarea îşi pierde gustul, cu ce se va săra? Nu mai este bună de nimic, decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni. Voi sunteţi lumina lumii. Nu se poate ascunde o cetate aşezată pe munte. Nici nu se aprinde o candelă şi se pune sub obroc, ci pe candelabru, ca să lumineze pentru toţi cei care sunt în casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l glorifice pe Tatăl vostru cel din ceruri!” (Mt 5,13-16)
Pentru ca ei să vadă, şi să le vină dorinţa să înalţe privirea către un Altul.
Cuvintele din care este făcută această carte se nasc din aceste întâlniri. Multe cuvinte le-am ascultat şi eu, pe când le pronunţam aşa cum îmi erau sugerate de ochii persoanelor care stăteau în faţa mea. Ar fi lungă lista cu toate aceste persoane, sau comunităţi sau experienţe împărtăşite, dar această carte este o mică urmă din toate acestea. Le sunt recunoscător tuturor acestor persoane.
Luigi Maria Epicoco
Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro