Se lasă seara și ziua e de acum pe sfârșite

Cardinal Robert Sarah în dialog cu Nicolas Diat, Se lasă seara și ziua e de acum pe sfârșite, Iași 2019, 440 p., 14×20, 978-606-578-383-6, 40 lei. 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Se lasă seara și ziua e de acum pe sfârșite, scrisă de Cardinal Robert Sarah în dialog cu Nicolas Diat și tradusă în limba română de dna Augusta-Maria Flonta. Cartea apare în colecția „Creștinism în contemporaneitate”, în formatul 14×20, are 440 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de 40 lei.

Cartea de față are rădăcini profunde şi vechi. Ea este ultimul tom al unui triptic a cărui aventură a început în anul 2013.

Am început, împreună cu cardinalul Robert Sarah, dialogul care a constituit materialul pentru lucrarea Ori Dumnezeu, ori nimic (Sapientia, Iași 2015). În primăvara anului 2015, publicarea acestui dialog despre credinţă a fost un eveniment de o amploare neaşteptată. Timp de zece zile, cardinalul a mers în capitala franceză pentru a-şi prezenta cartea. Frigul care domnea în Paris era departe de căldura, fervoarea şi entuziasmul care au însoţit apariţia lucrării Dieu ou rien. Îmi amintesc de serile de la biserica „Sfântul Francisc Xaveriu”, la „Trinité”, la „Sfântul Leon”, la bernardini sau la Librăria „La Procure”. De fiecare dată, mulţimea se grăbea să-l asculte.

Departe de Paris, în abaţia Lagrasse, în patul său de suferinţă, atins de o scleroză în plăci fulgurantă, fratele Vincent veghea şi se ruga. El era protectorul misterios al cardinalului. Căci lucrarea Ori Dumnezeu, ori nimic a fost un fel de miracol. Cum să înţelegi reuşita formidabilă a unei cărţi atât de radicale şi, prin aceasta, chiar incomprehensibile, a unui om care întotdeauna a fugit de lumină? De mult timp, cardinalul Robert Sarah, prieten apropiat al Papei Benedict al XVI-lea, colaborator al Papei Francisc, preferă umbra strălucitoare a rugăciunii. Motivul adevărat al succesului său rezidă în simplitatea, umilinţa şi sfinţenia cardinalului.

Câteva luni mai târziu, pe drumul către Lagrasse, ne-am gândit să scriem o carte despre importanţa tăcerii în lumea noastră invadată de zgomot, imagini şi patimi. A fost lucrarea Puterea tăcerii (Sapientia, Iași 2017), cea de-a doua din triptic. Conversaţia cu Dom Dysmas de Lassus, stareţ al Mănăstirii Grande-Chartreuse, cu care se încheie aceste pagini mistice şi poetice, rămâne inima arzătoare a aventurii noastre literare.

Nu voi putea uita niciodată cele trei zile pe care le-am petrecut la Chartreuse. În acel început de lună februarie 2016, timpul părea că s-a oprit. În faţa acelor întinderi de zăpadă, alături de călugării solitari, pierduţi şi contemplativi, ne găseam în Ceruri.

Astăzi, pot să mărturisesc că m-am temut că lucrarea Puterea tăcerii nu se va bucura de sufragiile cititorilor. Subiectul era dificil, arid, departe de polemicile facile. Dar cartea nu a întârziat să repurteze un mare succes.

În noiembrie 2016, la Catedrala din Versailles, o mulţime imensă îl asculta, cu atenţie şi respect, pe cardinal. Câteva luni mai târziu, la Bazilica din Fourvière, locuitorii din Lyon se străduiau să găsească un loc în băncile imensului edificiu. La Cracovia, la Avila, la Washington şi la Bruxelles, experienţa s-a repetat. Un om al lui Dumnezeu atrăgea poporul lui Dumnezeu.

Când mă gândesc la aceşti patru ani, îmi revin în minte devizele abaţiale ale ultimilor părinţi din mănăstirea Fontgombault: Unum necesarium – „Unicul necesar”; Donec dies elucescat – „Până când vine ziua eternă”; Ad superna semper intenti – „Orientaţi, fără încetare, spre realităţile din înălţimi”; Modo geniti infantes – „Ca nou-născuţii”: acestea exprimă idealul monastic al unui loc în care Dumnezeu este primul servit. Ele exprimă idealul cardinalului Sarah.

Se lasă seara şi ziua e de acum pe sfârşite este un strigăt profetic. Aceste fraze dureroase vor avea oare un ecou, sau vor dispărea în obscuritatea nopţii? Speranţa este liantul vieţii cardinalului Sarah. În ciuda sărăciei în care s-a născut, a violenţei dictaturii, a salturilor bruşte ale dezrădăcinării, a poverii obositoare a sarcinilor istovitoare, el nu s-a îndoit niciodată. Niciodată nu i-a fost frică. Nu a dat niciodată înapoi. Căci Dumnezeu este cu el. Cardinalul ştie că-l poate găsi, fără încetare, în spatele uşilor capelei sale private.

Nu este vorba nici despre a lăsa să se creadă că, în această aventură, totul a fost simplu. De câte ori nu m-am gândit la afirmaţia lui Barbey d’Aurevilly, din culegerea sa Disjecta membra:

„Oamenii importanţi sunt precum florile cele mai frumoase. Ei cresc sub gunoi şi trecând prin gunoiul pe care-l aruncă peste ei invidioşii şi imbecilii”. Cu siguranţă, asta este prea mult.

Georges Bernanos scria în Jurnalul unui paroh de ţară: „Care om al rugăciunii a mărturisit vreodată că rugăciunea l-a dezamăgit?” Cardinalul şi-a asumat riscul întotdeauna, pentru că rugăciunea nu l-a dezamăgit niciodată. Asceza, postul, lectura cotidiană a textelor sacre l-au ajutat la aceasta.

Cu opt luni înainte de a se stinge, fratele Vincent a trebuit să fie internat în spital, pentru a suporta o intervenţie chirurgicală dificilă. Comunitatea sa, anturajul, prietenii erau neliniştiţi. Operaţia putea fi fatală. Aveam dificila sarcină de a-l informa pe cardinal despre evoluţia sănătăţii tânărului bolnav. În dimineaţa zilei în care a fost operat, când prognosticul era rezervat, i-am spus despre neliniştile părintelui abate şi ale medicilor. Spre marea mea surpriză, cardinalul era senin. El considera că operaţia va fi un succes; nu se îndoia că părintele va reuşi să iasă cu bine din acest moment dificil. Cardinalul se rugase, în capela sa privată, toată noaptea care a precedat operaţia – am aflat acest lucru câteva zile mai târziu. El nu şi-a permis odihna. Dar el ştia. Ştia că nu sosise ceasul fratelui Vincent. El ştia care era voia lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Bosco iubea să repete: „Să nu te tulbure nimic, fii întotdeauna vesel!” În compania cardinalului Sarah, această sărmană viaţă terestră are, deseori, culoarea din viaţa de dincolo. Motivul este simplu: cardinalul Robert Sarah are mulţi prieteni în Cer. Ut cooperatores simus veritatis –„Trebuie să servim în aşa fel încât să fim cooperatorii adevărului”. Cardinalul Sarah, cel mai bun discipol al lui Benedict al XVI-lea, poate să-şi însuşească această deviză a papei emerit. El este, fără îndoială, un mare cooperator al adevărului.

Nicolas Diat

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro