Revoluţia sexuală globală: distrugerea libertăţii în numele libertăţii, ediția a II-a

Gabriele Kuby, Revoluţia sexuală globală: distrugerea libertăţii în numele libertăţii, ediția a II-a revizuită și adăugită, Iași 2019, 478 p., 14×20, 978-606-578-378-2, *** lei.

 

La Editura „Sapientia” urmează să apară cartea Revoluţia sexuală globală : distrugerea libertăţii în numele libertăţii, ediția a II-a revizuită și adăugită, scrisă de Gabriele Kuby și tradusă în limba română de dna Monica Stinghe. Cartea apare în colecția „Creștinism în contemporaneitate”, în formatul 14×20, are 478 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de *** lei.

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Reîncarnare şi înviere. O analiză din perspectiva filosofiei minţii şi a credinţei creştine

Ernest M. Valea, Reîncarnare şi înviere. O analiză din perspectiva filosofiei minţii şi a credinţei creştine, Iași 2019, 306 p., 14×20, ISBN 978-606-578-375-1, 20 lei.

 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Reîncarnare şi înviere. O analiză din perspectiva filosofiei minţii şi a credinţei creştine, scrisă de Ernest M. Valea. Cartea apare în colecția „Creștinism în contemporaneitate”, în formatul 14×20, are 306 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de 20 lei.

Analiza a două concepte religioase (reîncarnarea şi învierea) cu instrumentele filosofiei se poate constitui ca un exerciţiu aplicativ al filosofiei religiei. După cum sugerează numele acestei discipline, ea se vrea o explorare filosofică a conceptelor religioase ce împinge capacitatea de cunoaştere a raţiunii până la limitele ei. Filosofia religiei ne arată că omul religios, cel care afirmă şi îşi asumă o credinţă religioasă, nu poate nega aportul raţiunii la formularea credinţei sale. Ioan Paul al II-lea a mers până acolo încât a numit credinţa şi raţiunea „două aripi cu care spiritul uman se înalţă spre contemplarea adevărului”. Urmând tradiţia Bisericii, nu trebuie să alungăm filosofia dintre instrumentele care ne ajută să ne formulăm credinţa. Să ne amintim că în formularea dogmei Sfintei Treimi, părinţii capadocieni au „împrumutat” conceptele filosofice de ousia şi hypostasis din neoplatonism, filosofia vremii lor. Până la Descartes, Europa creştină nici nu a avut filosofi în înţelesul actual al cuvântului, care să gândească şi să scrie din afara unui context teologic. Numai începând cu Descartes am asistat la „emanciparea” filosofiei din starea de aşa-zisă „slujnică a teologiei”. În ceea ce-l priveşte pe omul religios al religiilor orientale, care susţin conceptul reîncarnării, este evident faptul că Orientul nici măcar nu a căutat un divorţ al celor două metode de cunoaştere, filosofică şi religioasă, probabil din cauză că nu a avut un Dumnezeu suprem personal din „tirania” căruia să se elibereze.

Filosofia minţii este una dintre ramurile cele mai tinere ale filosofiei, dar şi una dintre cele mai iubite, în special în Occident. Ea a apărut abia în a doua jumătate a secolului trecut ca disciplină independentă, neînglobată în filosofia religiei. În România şi-a făcut târziu apariţia, motiv pentru care avem încă puţine cărţi publicate în acest domeniu. De aceea, în primele două capitole am considerat necesar să fac o scurtă prezentare a dezbaterilor curente din filosofia minţii, în special a celor care gravitează în jurul următoarelor trei întrebări: Ce este mintea (sau sufletul, în limbaj religios)?; Care este raportul dintre minte şi corp?; Care sunt criteriile prin care evaluăm continuitatea identităţii personale? Acestea sunt, în esenţă, şi întrebările în jurul cărora gravitează întregul conţinut al cărţii. În primele două capitole, alături de o introducere în filosofia minţii, voi discuta şi răspunsurile clasice pe care le dă filosofia materialistă acestor întrebări, ca replică la dualismul cartezian.

În capitolele 3 şi 4 voi trece în alt registru, cel al studiilor religioase, şi voi analiza modul cum cele două mari religii ale Orientului, hinduismul şi budismul, definesc natura umană şi cum răspund celor trei întrebări. Un concept esenţial al hinduismului şi budismului îl constituie reîncarnarea – modalitatea prin care aceste religii susţin păstrarea identităţii personale după moarte. Din acest motiv, dedic acestei teme cel mai lung capitol al cărţii, capitolul 5. Voi analiza originea sa, modul în care funcţionează în hinduism şi budism, motivele care-l fac atrăgător pentru publicul occidental, dovezile aduse în favoarea sa, precum şi problemele pe care le lasă nerezolvate, atât din perspectiva filosofiei minţii, cât şi din cea a credinţei creştine.

În ultimul capitol voi analiza modul cum sunt definite natura umană şi, implicit, conceptul învierii de către Biserica Catolică. Voi sublinia diferenţele pe care le găsim faţă de spiritualitatea orientală, dar şi măsura în care sunt satisfăcute cerinţele formulate de filosofia minţii pentru păstrarea identităţii personale după moarte.

Mă angajez, aşadar, într-un demers aflat la graniţa dintre filosofie şi religie, dintre raţiune şi credinţă, dintre Orient şi Occident, ţinând cont de limitările unui asemenea demers, din ambele sensuri, atât din perspectiva filosofilor, cât şi a teologilor. Scopul ultim pe care-l urmăresc este să înţelegem ce este natura umană şi cum formulează religiile posibilitatea păstrării identităţii personale după moarte, în contrast cu filosofia materialistă.

Doresc să evit pe cât posibil limbajul de specialitate, astfel încât cartea să fie accesibilă publicului larg, nu doar specialiştilor. Doresc să-l atrag în studierea acestui domeniu fascinant şi pe cititorul neavizat, să-i trezesc interesul pentru dezbaterile actuale ale filosofiei minţii, astfel încât să-şi poată formula o părere proprie. De asemenea, doresc să captez atenţia şi celor care şi-au format deja o părere solidă despre reîncarnare şi/sau înviere. O verificare a bazelor pe care ne-am făurit anumite certitudini, mai ales de natură religioasă, nu poate fi decât folositoare. Sper ca această carte să vă fie o lectură rodnică, menită să vă lanseze în propria dvs. investigaţie asupra naturii umane şi a rostului ultim al existenţei, sau să vă ofere unele răspunsuri în cazul în care deja vă aflaţi în această căutare.

Ernest Valea

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Biserica în epoca postmodernă

David Diósi, Biserica în epoca postmodernă, Iași 2019, 126 p., 14×20, ISBN 978-606-578-370-6, 15 lei.

 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Biserica în epoca postmodernă, scrisă de pr. dr. David Diósi și tradusă în limba română de Mihai Kovács. Cartea apare în colecția „Tratate de teologie”, în formatul 14×20, are 126 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de 15 lei.

Foarte mulţi au scris în ultimii ani despre Biserică: atât lucruri pozitive, cât şi negative. Evident, şi lucruri greu de digerat. Şi pentru că nu vreau să ridic aparatul critic la rang de text principal, voi omite şi enumerarea celor mai importante texte din literatura de specialitate.

Într-adevăr, mulţi au scris despre Biserică. Pare un subiect epuizat. Cu greu se pot spune multe noutăţi despre acest subiect, probabil nici eu nu voi aduce o schimbare radicală de perspectivă în „universul” teologiei.

Apoi, avem termenul „postmodern”. Este un termen la modă – recunosc –, însă nici el nu-şi prea găseşte locul. Este greu să ne definim epoca, să o etichetăm cu ajutorul unor concepte. Eu consider – cel puţin deocamdată – că „postmodern” este conceptul cel mai nimerit. Nu pentru că ar fi un termen atât de deosebit şi care ar spune prea multe, ci mai degrabă pentru că între timp a devenit atât de abstract, încât desemnează toate caracteristicile epocii. Evident, sunt conştient de faptul că ceea ce la prima vedere constituie punctul forte al acestui concept este în acelaşi timp şi punctul său slab, deoarece, dacă desemnează orice, de ce se mai delimitează? Ei bine, şi această întrebare este deja epuizată.

Se ştie despre subiectele epuizate că nu prea mai pot fi dezvoltate. Nici dacă sunt două. Dacă un teolog se aşază la masa de lucru pentru a formula câteva idei despre Biserica de azi, el face acest efort deoarece consideră în adâncul sufletului său că are ceva de spus. Ceva ce numai el poate spune. Nicio scriere nu se poate naşte doar de dragul de a scrie, niciun articol, nici un studiu, nicio carte – nici măcar o cărţulie nu poate fi scrisă doar pentru a mai adăuga un rând la rubrica „Publicaţii” din CV. Autorul vrea să împărtăşească ceva cititorului, sperând că cititorul îi va fi recunoscător pentru rândurile sale. Nu trebuie să fiţi de acord cu fiecare idee. Nu acesta este scopul! Cel puţin eu nu mi-am propus asta. Emisfera este plină de yesmani. Vreau „doar” să vă pun pe gânduri, „numai” să atrag atenţia asupra unor fenomene contemporane. Atât! Evident, adverbele „doar” şi „numai” nu sunt un semn al modestiei, cu atât mai puţin al falsei modestii! Afirm cu mândrie: atât am putut!

Atât am putut aduna din mijlocul grădinii mele cu flori şi legume, în care cred că am descoperit caracterul multicolor, bogăţia şi vitalitatea, în multe cazuri doar potenţială, a Bisericii mele. O grădină te învaţă multe lucruri. Mai ales să te minunezi. Recunosc, nu ştiu denumirile tuturor florilor, deşi eu le-am plantat pe toate. Le încurc mereu. Nici cu legumele nu mă descurc mai bine. Nu cunosc nici măcar toate plantele din grădina mea. Totuşi, mă minunez de frumuseţea fiecăreia. Mă aflu în aceeaşi situaţie şi când privesc Biserica. Nu cunosc toate vlăstarele nobile sau sălbatice din ea. De multe ori nu sunt în stare nici să le deosebesc în mod obiectiv, dar cred că nu sunt singurul în această situaţie. Pentru că se pot spune multe, iar hârtia suportă multe, dar pentru a face afirmaţii responsabile referitoare la natura lucrurilor nu e nevoie doar de curaj, ci şi de clarviziune. Din acest motiv folosesc adverbul „doar”.

Doar atât poate da un om ca mine, pasionat de scris. Nici nu am un birou ca lumea aici, unde îmi place să îmi aştern gândurile pe hârtie. Aş putea avea, dar mă tem de el. Mă tem că mă va face un birocrat. Mă mulţumesc cu masa împletită din nuiele, care a fost cândva pe terasa casei mele părinteşti. La această masă mă simt acasă. Pe când eram bebeluş, nu puteam încă să mă urc pe scaun atunci când părinţii mei au cumpărat-o, iar când mama mă urca pe el, braţul ei mă asigura să nu cad. Aşadar, masa care mi-a devenit birou îmi aminteşte copilăria. Evident, în acea perioadă şi Biserica mea avea alte probleme. Pentru că şi atunci existau probleme, unele chiar foarte complicate şi complexe. Despre acelea să scrie istoricii! Şi, dintre aceştia, doar cei care sunt capabili să o facă în mod onest. Eu voi medita mai degrabă asupra prezentului.

Prof. dr. pr. David Diósi

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Scandalul scandalurilor. Istoria secretă a creştinismului

Manfred Lütz, în colaborare cu profesor dr. Arnold Angenendt, Scandalul scandalurilor. Istoria secretă a creştinismului, Iași 2019, 335 p., 14×20, ISBN 978-606-578-364-5, 25 lei.

 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Scandalul scandalurilor. Istoria secretă a creştinismului, scrisă de Manfred Lütz, în colaborare cu profesor dr. Arnold Angenendt, și tradusă în limba română de pr. dr. Lucian Farcaș. Cartea apare în colecția „Istoria Bisericii”, în formatul 14×20, are 335 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de 25 lei.

Creştinismul este religia cea mai necunoscută a lumii occidentale. Aceasta nu se datorează unei lipse de informaţii, ci, din contră, unei supraabundenţe de informaţii. De altfel, aceste informaţii au de obicei un mod specific demn de remarcat: sunt grotesc de false.

Dintr-un anumit punct de vedere, lucrul acesta nu este chiar atât de rău. Se poate trăi bine având convingeri false. Multă vreme se credea că prin artere ar curge aer, iar mult timp s-a acceptat faptul că ar exista zmei şi însăşi convingerea că Pământul ar fi sub forma unui disc nu i-a împiedicat pe oameni să ducă o viaţă plină de sens.

Fake news (ştirile false) ar putea chiar să provoace plăcere. Cine ar vrea să vadă lumea de dimineaţă până seara aşa cum este ea? Şi chiar la nivel pur personal, reprimarea este o capacitate importantă de a rămâne în viaţă. Celui care încearcă să lase ca părţile întunecate ale istoriei vieţii sale să meargă alături de el îi este greu să trăiască.

Totuşi, în privinţa informaţiilor false despre creştinism nu este vorba despre nişte mici erori fără semnificaţie, falsificări făcute de un amator sau de înşelăciuni inofensive. Aceste informaţii false au zdruncinat creştinismul în inima sa şi l-au lipsit de credibilitate (…)

Jürgen Habermas, cel mai cunoscut filosof german, care s-a declarat pe sine ca fiind „afon la nivel religios”, cerea de aceea cu cuvinte dramatice cel puţin „traduceri salvatoare” ale terminologiei iudeo-creştine despre asemănarea omului cu Dumnezeu. Doar aşa, crede Habermas, s-ar putea asigura acceptarea generală a conceptului de demnitate a omului, un concept central pentru orânduirea societăţii noastre. El îşi doreşte creştini care să fie percepuţi în discursul public drept cetăţeni religioşi. Totuşi, această dorinţă pioasă din partea unui agnostic se loveşte de creştini care tind mai degrabă să treacă sub tăcere credinţa lor ca o chestiune privată. Înainte de toate, tocmai pentru că ei se ruşinează de istoria creştinismului (…)

Cu totul diferită a fost abordarea lui Arnold Angenendt. El n-a voit nicidecum să menajeze Biserica, dar nici n-a acceptat pur şi simplu istorii de scandal doar pentru că aspectul lor sinistru suna atât de plăcut sau pentru că povestea lor era mereu repetată. Omul de ştiinţă renumit la nivel internaţional s-a folosit de mintea lui şi de priceperea lui ştiinţifică şi a cercetat la rece. Cu rezultate impresionante. Această îndelungată muncă se află şi la baza cărţii de faţă.

Prin urmare, şi aici poate fi vorba doar despre o istorie a scandalului creştinismului, lipsită de prejudecăţi, la care s-a lucrat cu scalpelul ştiinţei. Este posibil ca la sfârşit scandalurile să fie efectiv scandaluri şi chiar dacă s-ar constata că faptele istorice descriu o cu totul altă imagine, nici chiar o istorie a creştinismului fără scandaluri nu ar constitui, desigur, nici pe departe un motiv de a deveni creştin. Există convingeri complet nesănătoase care produc efecte istorice deosebit de vindecătoare. Prin urmare, aici nu este vorba de o mărturisire de credinţă, ci de istorie, de istoria reală deosebit de interesantă a celei mai mari religii a omenirii din toate timpurile. Iar pentru cititorul interesat, nu în cele din urmă, de formarea occidentală şi de iluminismul european în sensul cel mai bun.

Eu am redactat textul, însă substanţa istorico-ştiinţifică a acestei cărţi se datorează în mare măsură profesorului dr. dr. h.c. Arnold Angenendt şi colaboratorilor săi, bărbaţi şi femei, care s-au îngrijit ca această carte să transmită dincolo de Toleranz und Gewalt (Toleranţă şi violenţă) stadiul cel mai recent al cercetării istorice. Cartea este complet reorganizată şi completată cu unele teme pentru a cuprinde pe cât posibil toate evenimentele critice ale istoriei Bisericii (…)

Astfel se poate vedea cum o mică sectă iudaică din Imperiul Roman devine o religie la nivel mondial, apoi modul în care ea va face din acest imperiu un imperiu creştin şi cum s-a ajuns, în cele din urmă, ca germanii victorioşi să devină germani creştini. Se mai poate descoperi ce au fost cu adevărat cruciadele, la ce cunoştinţe uimitoare a ajuns între timp cercetarea cea mai recentă despre Inchiziţie, persecutarea vrăjitoarelor şi misiunea în mijlocul indienilor şi ce datorăm noi Iluminismului şi ce nu. La implementarea drepturilor fundamentale ale omului a apăsat creştinismul pe pedala de frână sau pe cea de acceleraţie – sau pe amândouă? Ce este cu emanciparea femeilor, cu revoluţia sexuală şi, înainte de toate, cum stă creştinismul cu adevărat faţă de Holocaust?

Şi aşa, la sfârşit, a devenit o carte pentru creştinii cărora nu le este teamă de adevăr şi pentru toţi ceilalţi, ca să înţeleagă mai bine de unde vin.

Dr. med. dipl.-teol. Manfred Lütz

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Elevii cu subrealizare şcolară: Perspective de abordare

Hanelore Roth, Elevii cu subrealizare şcolară: perspective de abordare, Iași 2018, 151 p., 14×20, ISBN 978-606-578-339-3, 15 lei. 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Elevii cu subrealizare şcolară: perspective de abordare, scrisă de sr. Hanelore Roth  și tradusă în limba română de pr. Emil Ioan Robu. Cartea apare în colecția „Creștinism în contemporaneitate”, în formatul 14×20, are 151 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de 15 lei.

Fenomenul subrealizării şcolare, aşa cum este el cunoscut şi tradus în literatura de specialitate din ţara noastră, a devenit un „fenomen educaţional” care atrage interesul unui număr din ce în ce mai mare de specialişti. În fapt, acest subiect a fost întâlnit permanent în şcoli, în toate sistemele educaţionale existând copii cu subrealizare şcolară. Diferenţa faţă de zilele noastre este dată de interesul şi cercetările centrate pe cauzele apariţiei lor şi pe modalităţile prin care putem preveni sau interveni în ameliorarea şi recuperarea elevilor aflaţi într-o astfel de situaţie şcolară. Astăzi se discută din ce în ce mai mult despre diverse cauze responsabile de apariţia subrealizării şcolare la unii elevi, cele mai multe dintre ele interesând familia, mediul şcolar, curricula şcolară sau anumiţi factori psihologici din sfera volitiv-motivaţională sau cea afectiv-relaţională, fără a minimaliza aspectele referitoare la aspiraţiile, interesele sau potenţialul intelectual şi aptitudinal al elevilor.

Lucrarea autoarei Hanelore Roth, rod al preocupărilor sale în domeniul pedagogiei şi al practicilor şcolare directe cu copiii de diverse vârste şi categorii şcolare, încearcă şi, în cele mai multe situaţii, reuşeşte să prezinte informaţii şi soluţii practice în concordanţă cu tendinţele şi orientările actuale din domeniu, oferind soluţii şi sugestii utile practicienilor din acest domeniu. În plus, publicarea acestei lucrări reprezintă o restituire, însoţită de un gest de reverenţă faţă de persoana şi personalitatea sorei Hanelore Roth, implicată şi devotată activităţilor din domeniul ştiinţelor şi practicii educaţionale.

Prof. univ. dr. Alois Gherguţ

 

Dacă sr. Hanelore ne-a vorbit în lucrarea de faţă despre strategii de motivare a elevilor subrealizaţi şcolar, doresc şi eu acum, la încheierea cărţii, să mărturisesc câteva motivaţii ale mele cu privire la apariţia acestui volum în limba română.

Din principiu, am dorit ca această carte să reprezinte traducerea unei lucrări de specialitate în domeniu şi pentru a fi utilă „practicienilor din domeniu” – după cuvintele domnului prof. univ. dr. Alois Gherguţ –, dar să însemne şi o carte oarecum comemorativă, scoţând în relief persoana şi personalitatea sr. Hanelore Roth, ca o „restituire morală” faţă de dânsa.

Deşi nu am cunoscut-o pe sr. Hanelore Roth în mod direct, mărturisesc că ceea ce m-a determinat la realizarea acestei cărţi, în mod special la faptul de a traduce şi publica lucrarea de faţă în limba română, la a releva însemnătatea studiului ştiinţific realizat de sr. Hanelore Roth, a fost întâmplarea fericită când am descoperit şi am înţeles valoarea micii opere scrise de sr. Hanelore, a lucrării ei de licenţă – care aduce elemente de noutate şi însemnătate aparte în câmpul educaţiei şcolare. De asemenea, ceea ce m-a determinat a fost că am înţeles mesajul ei din conţinutul lucrării ei ca un fel de testament spiritual, pentru că doar după o lună şi câteva zile după ce a susţinut examenul final şi prezentarea tezei de licenţă, avea să-şi împlinească jertfa vieţii ei, la vârsta tânără de 33 de ani, avea să moară din cauza unei boli necruţătoare, a unei tumori, după o viaţă oferită lui Dumnezeu şi slujirii fraţilor, după o viaţă dedicată formării şi educării copiilor cu multă dragoste.

Pr. Emil Ioan Robu

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Giulgiul din Torino

Claudiu Dumea, Giulgiul din Torino, Iași 2018, 361 p., 14×20, ISBN 978-606-578-338-6, 30lei. 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Giulgiul din Torino, scrisă de pr. Claudiu Dumea. Cartea apare în colecția „Creștinism în contemporaneitate”, în formatul 14×20, are 361 pagini (dintre care 43 color, cu ilustrații ale istoriei și cercetărilor efectuate asupra giulgiului) şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de 30 lei.

Pages from Giulgiul din Torino final

Învierea lui Cristos este adevărul fundamental al creştinismului. Dacă învierea lui Cristos nu a avut loc, creştinismul dispare; în acest caz, Isus Cristos nu a existat, ori, dacă a existat, nu a fost decât un simplu muritor, şi nu Dumnezeu: „Dacă nu există înviere, zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa voastră. Iar noi suntem găsiţi martori falşi” (1Cor 15,13-15). Nu e de mirare că duşmanii credinţei creştine din toate timpurile au încercat să distrugă mărturiile şi pe martorii învierii Domnului. Lichidarea martorilor este o practică obişnuită în încercarea de a tăinui adevărul. Apostolii au fost principalii martori ai învierii lui Cristos. Nu că ei ar fi fost de faţă la mormântul Domnului. De faţă în momentul învierii au fost numai îngerii lui Dumnezeu. Dar apostolii au fost martori în sensul că lor le-a apărut Cristos după învierea şi credinţa noastră se întemeiază pe mărturia lor. Învierea a fost tema principală a predicii lor.

Dar au fost şi alţi martori ai învierii; martori tăcuţi şi care totuşi vorbesc şi dau mărturie. Şi ei sunt semn de împotrivire, stârnesc polemici aprinse.

Un asemenea martor tăcut este mormântul din Ierusalim în care a zăcut trupul mort al lui Isus până în momentul învierii. Dacă citim Evangheliile, constatăm că, după înviere, în jurul mormântului gol al lui Isus e multă agitaţie, multă zarvă, multă alergătură, e un du-te vino neîntrerupt: femeile merg la apostoli, ca să le spună ca a dispărut cadavrul; Petru şi Ioan aleargă la mormânt, ca să vadă dacă e adevărat ce a spus Maria; soldaţii puşi de pază la mormânt aleargă la arhierei, ca să dea alarma cu privire la cele întâmplate; arhiereii alarmaţi, la rândul lor, aleargă la mormânt, ca să vadă ce s-a întâmplat. Mormântul lui Isus nu poate lăsa pe nimeni indiferent, pune pe toată lumea în mişcare. Se lasă impresia că soarta lumii se joacă în jurul acestui mormânt, că destinul omenirii depinde de răspunsul la această întrebare: e gol sau nu e gol mormântul? Dacă e gol, înseamnă că Isus a înviat. Dacă nu e gol, înseamnă că nu a înviat. Şi în acest caz, unde îi sunt osemintele? În jurul mormântului lui Isus va fi veşnic agitaţie. Aici se va duce veşnica luptă între lumină şi întuneric, între bine şi rău, între adevăr şi minciună, între Cristos şi Satana care refuză să se recunoască învins pe Calvar.

Sfântul Mormânt a fost primul loc de cult pentru comunitatea creştină din Ierusalim. Aceasta îl celebra pe Cristos, într-o grotă de la poalele Calvarului, numită grota lui Adam. Împăratul Adrian, în anul 153, crezând că dispare creştinismul făcând să dispară sub pământ mormântul lui Isus, a acoperit cu pământ mormântul şi Calvarul şi pe platforma de deasupra a amenajat forul (piaţa publică) oraşului străjuit de statui ale divinităţilor păgâne. Două sute de ani a stat ascuns sub pământ mormântul lui Isus, până când împăratul Constantin a eliberat terenul, scoţând la iveală mormântul şi Calvarul şi construind măreaţa bazilică a Sfântului Mormânt.

Dar mai este un martor al învierii; un martor tăcut care continuă să vorbească prin simpla sa prezenţă: e pânza mortuară în care a fost înmormântat trupul lui Isus, cunoscută cu numele de giulgiul din Torino, despre care voi trata în această carte; semn de împotrivire şi el ca orice martor al învierii Domnului.

Providenţa a orânduit ca toate generaţiile de-a lungul veacurilor să beneficieze de mărturia acestei pânze misterioase pe care Isus şi-a lăsat amprentele trupului său mort şi înviat. Milioane de creştini merg la Torino, ca să-l contemple şi să se întărească în credinţă.

În continuare, acest giulgiu cu chipul întipărit pe el a fost obiectul unor împotriviri nesfârşite. Acest giulgiu e autentic? A fost Cristos înmormântat în el? Chipul de pe el este într-adevăr al lui Cristos? Susţinătorii autenticităţii aduc dovezi ştiinţifice temeinice. Adversarii îi neagă autenticitatea, afirmând că este lucrarea unui falsificator medieval. Pentru a-şi susţine afirmaţia, recurg uneori la metode necinstite, la falsificarea intenţionată a adevărului, asemenea arhiereilor şi saduceilor care au recurs la toate mijloacele pentru a distruge dovezile învierii Domnului.

Sunt două momente în care s-a dezlănţuit un război pe viaţă şi pe moarte între adepţii şi adversarii giulgiului.

Primul moment a fost cel din anul 1898, când avocatul Secondo Pia, cel mai cunoscut fotograf din Torino, a fotografiat pentru prima dată giulgiul şi a descoperit că imaginea de pe el este un negativ fotografic.

Al doilea moment a fost cel din 1979, când giulgiul a fost expus examinării cu carbon 14 pentru a i se afla vechimea. Rezultatul publicat a fost că giulgiul datează din anii 1260-1390, deci n-ar avea cum să fie pânza de in oferită de Iosif din Arimateea pentru înmormântarea Mântuitorului în Vinerea Mare, iar chipul de pe el nu ar fi chipul lui Cristos, ci un fals, cel mai mare fals din istoria omenirii. Ar fi o lucrare făcută de un artist falsificator medieval, care a fost nu numai escroc, dar şi criminal, întrucât, urmând descrierea Evangheliilor, a biciuit un om, l-a încununat cu spini, apoi l-a răstignit şi i-a înfăşurat cadavrul în pânza de in şi, astfel, a realizat uriaşa impostură. Se credea că o dată cu datarea cu radiocarbon cazul a fost încheiat definitiv şi nu se va mai discuta despre el, aşa cum adversarii lui Cristos credeau că, punându-l pe Mântuitorul în mormânt şi sigilând mormântul, totul s-a terminat. Dar nici de data aceasta nu a fost să fie aşa. Ca şi la fotografierea giulgiului, datarea cu carbon 14 a declanşat discuţii şi polemici furtunoase care continuă şi astăzi. La studierea acestui obiect enigmatic iau parte experţi reprezentând toate ramurile ştiinţei moderne: arheologia, istoria artelor, iconografia, numismatica, ştiinţele medicale cu diversele ramuri – anatomia, patologia, traumatologia, radiologia, medicina legală –, tehnica fotografică, informatica, tehnologia textilă, botanica, paleontologia, fizica, chimia, antropologia, biologia, microbiologia, geologia, exegeza biblică, teologia. S-a creat o nouă ştiinţă: sindonologia. Termenul provine de la „sindon”, care înseamnă giulgiu. Ceea ce denotă interesul uriaş şi miza imensă pe care o prezintă acest giulgiu, fiind vorba despre miracolul învierii lui Cristos care este inima creştinismului. În ziua de Paşte se punea problema: e gol mormântul lui Cristos sau nu? A înviat Cristos sau nu? În timpurile noastre se pune aceeaşi întrebare: e autentic giulgiul sau nu? A fost înmormântat în el Cristos şi l-a părăsit în momentul învierii sau nu?

Pe măsură ce ştiinţa avansează în studierea giulgiului, devine tot mai clar că motivele de a crede în autenticitatea acestuia sunt infinit superioare în număr şi importanţă celor care i se împotrivesc. Aplicându-se giulgiului calculul ştiinţific al probabilităţii, raportul matematic este de unu la mie. Mai pe înţeles: dintr-o mie de probabilităţi care există, 999 spun că omul din giulgiu este Isus din Nazaret şi numai o singură probabilitate e împotrivă.

Ceea ce îi uimeşte pe toţi cercetătorii şi pe toţi cei care privesc imaginea de pe giulgiu este seninătatea maiestoasă, calmul, liniştea desăvârşită a chipului imprimat pe pânză. Să presupunem, prin absurd, că ultragenialul falsificator medieval a ucis un om ca să realizeze imaginea de pe giulgiu. Dacă a biciui şi a ucide un om e uşor, e totuşi imposibil să-l faci să moară perfect senin după ce ai rupt carnea de pe el cu bicele şi l-ai pironit în cuie pe cruce. Celor care cred în înviere şi sunt şocaţi şi tulburaţi de testul antiştiinţific cu carbon 14, Cristos din pânza misterioasă de la Torino le spune ca şi apostolilor tulburaţi şi şocaţi cărora le-a apărut după înviere: „Nu vă temeţi! Eu sunt!” În schimb, celor care refuză cu încăpăţânare să creadă în înviere, refuzând evidenţa, le spune. „Temeţi-vă! Eu sunt! Şi dacă, într-adevăr sunt eu, cel înviat, la marea şi inevitabila întâlnire va fi vai de pielea voastră!”

Pr. Claudiu Dumea

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Puterea tăcerii: împotriva dictaturii zgomotului

Cardinal Robert Sarah în dialog cu Nicolas Diat, Puterea tăcerii: împotriva dictaturii zgomotului, Iași 2017, 14×20, 328 p., ISBN 978-606-578-312-6, 25 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Puterea tăcerii: împotriva dictaturii zgomotului, scrisă de cardinalul Robert Sarah în dialog cu Nicolas Diat, cu o prefață de Papa Benedict al XVI-lea, şi a fost tradusă în limba română de Augusta-Maria Flonta. Cartea apare în colecţia „Crestinism în contemporaneitate”, în format 14×20, are 328 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la prețul de 25 lei.

Când, în anii ’50, am citit pentru prima dată Scrisorile sfântului Ignaţiu de Antiohia, mi-a rămas imprimat în minte un fragment din Scrisoarea către Efeseni: „Este mai bine să rămâi în tăcere şi să fii, decât să vorbeşti şi să nu fii. Este bine să-i înveţi pe alţii, dacă faci ceea ce înveţi. Este un singur învăţător, care a spus şi s-a făcut (Ps 32,9); dar şi faptele pe care le-a făcut în tăcere sunt vrednice de Tatăl. Cine are cuvântul lui Isus poate să audă chiar şi tăcerea lui, ca să fie desăvârşit, ca să acţioneze prin cuvântul său şi să fie recunoscut prin tăcerea sa” (15,1 ş.u).

Ce înseamnă să percepi tăcerea lui Isus şi să-l recunoşti prin rămânerea sa în tăcere? Din Evanghelii ştim că Isus a trăit mereu nopţile singur „pe munte”, ca să se roage, în dialog cu Tatăl. Ştim că vorbirea sa, cuvântul său, provine din rămânerea în tăcere şi că doar în ea putea să se maturizeze. De aceea, este iluminant faptul că cuvântul său poate să fie înţeles corect doar dacă se intră şi în tăcerea sa; doar dacă se învaţă să se asculte plecând de la rămânerea sa în tăcere.

Desigur, pentru a interpreta cuvintele lui Isus este necesară o competenţă istorică menită să ne înveţe să înţelegem timpul şi limbajul de atunci. Însă doar aceasta, în orice caz, nu ajunge pentru a înţelege cu adevărat mesajul Domnului în toată profunzimea sa. Cine citeşte astăzi comentariile la Evanghelii, devenite tot mai voluminoase, la sfârşit rămâne decepţionat. Învaţă multe lucruri folositoare despre trecut, multe ipoteze, care însă la sfârşit nu favorizează deloc înţelegerea textului. La sfârşit, ai impresia că la acel supraplin de cuvinte lipseşte ceva esenţial: intrarea în tăcerea lui Isus din care se naşte cuvântul său. Dacă nu reuşim să intrăm în această tăcere, şi cuvântul îl vom asculta tot mai superficial şi, astfel, nu-l vom înţelege cu adevărat.

Toate aceste gânduri mi-au străbătut din nou inima citind noua carte a cardinalului Robert Sarah. El ne învaţă tăcerea: rămânerea în tăcere cu Isus, adevărata tăcere interioară, şi tocmai astfel ne ajută să înţelegem din nou cuvântul Domnului. Evident, el vorbeşte puţin sau chiar deloc despre sine, şi totuşi din când în când ne permite să aruncăm o privire asupra vieţii sale interioare. Lui Nicolas Diat, care îl întreabă: „În viaţa dumneavoastră v-aţi gândit vreodată că cuvintele devin prea plictisitoare, prea greoaie, prea gălăgioase?”, el răspunde:

„În rugăciunea mea şi în viaţa mea interioară, am simţit întotdeauna nevoia unei tăceri mai profunde şi mai complete… Zilele de singurătate, de tăcere şi de post absolut au constituit un mare suport. Ele au fost un har nemaiauzit, o purificare lentă şi o întâlnire personală cu Dumnezeu… Zilele de solitudine, de tăcere şi de post, nutrite doar de cuvântul lui Dumnezeu, permit unui om să-şi bazeze viaţa pe esenţial” (răspunsul nr. 134, pag. 103).

În aceste rânduri apare izvorul vieţii cardinalului care conferă cuvântului său profunzime interioară. Aceasta este baza care apoi îi permite să recunoască pericolele ce ameninţă continuu viaţa spirituală, chiar şi a preoţilor şi a episcopilor, ameninţând astfel Biserica însăşi, în care, în locul cuvântului, nu rareori pătrunde o vorbărie în care se dizolvă măreţia cuvântului. Aş vrea să citez doar o frază care poate să fie ocazia unui examen de conştiinţă pentru orice episcop:

„Se poate întâmpla ca un preot bun şi pios, odată ridicat la demnitatea de episcop, să cadă repede în mediocritate şi în grija de a reuşi în afacerile lumii. Copleşit de greutăţile funcţiilor cu care este învestit, agitat de grija de a se remarca, preocupat de propria putere, de autoritatea sa şi de nevoile materiale ale funcţiei sale, el îşi pierde progresiv suflul”.

Cardinalul Sarah este un maestru al spiritului care învaţă plecând de la rămânerea profundă în tăcere împreună cu Domnul, plecând de la unirea profundă cu el, şi, astfel, are cu adevărat ceva de spus fiecăruia dintre noi.

Trebuie să-i fim recunoscători Papei Francisc că a pus un astfel de maestru al spiritului în fruntea congregaţiei care este responsabilă cu celebrarea liturgiei în Biserică. Şi pentru liturgie, ca şi pentru interpretarea Sfintei Scripturi, este necesară o competenţă specifică. Şi totuşi, este valabil şi pentru liturgie că cunoaşterea specialistică la sfârşit poate să ignore esenţialul, dacă nu se fundamentează pe un a fi profund şi interior una cu Biserica rugătoare, care învaţă mereu din nou de la Domnul însuşi ce anume este cultul. Cu cardinalul Sarah, un maestru al tăcerii şi al rugăciunii interioare, liturgia este pe mâini bune.

Cetatea Vaticanului, în săptămâna Paştelui 2017

Benedict al XVI-lea, papă emerit

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Prin ochii credinţei

John Powell S.J., Prin ochii credinţei, Iași 2017, 14×20, 166 p., ISBN 978-606-578-300-3, 20 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Prin ochii credinţei, scrisă de John Powell S.J. și tradusă în limba română de Augusta-Maria Flonta. Cartea apare în colecţia „Creștinism în contemporaneitate”, în format 14×20, are 246 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la prețul de 20 lei.

 

Această carte reprezintă o colecţie de articole ale părintelui John Powell, care au fost publicate pentru prima dată în ziarul EXTENSION, timp de 6-7 ani, în perioada 1985-1991.

Unele dintre materiale, istorii şi exemple pot fi găsite în una sau alta dintre cele 30 de lucrări ale părintelui, apărute anterior. Totuşi, cea mai mare parte a materialului şi întreg textul sunt originale.

John Powell este unul dintre cei mai cunoscuţi autori creştini din SUA. Cele 30 de cărţi ale sale, cu mai mult de 12 milioane de copii care se află în circulaţie, au fost traduse în 12 limbi.

Scrierile lui John Powell au fost inspirate de educaţia sa, variatele experienţe de viaţă şi sensibilitatea deosebită faţă de sufletul uman. Articolele care urmează abordează multe subiecte: credinţa şi virtuţile, comportamentul, Fericirile, Biserica, îngrijorările, amintirile, obiceiurile şi multe altele. Ele analizează o experienţă umană cotidiană pe care majoritatea dintre noi o cunoaşte şi par să exprime speranţele, luptele, idealurile noastre. John Powell traduce în cuvinte experienţele multora dintre noi. Este unul dintre aceia care reuşesc să fie, cu voia lui Dumnezeu, punctul de întâlnire dintre psihologie şi teologie. Este convins că nu putem fi sfinţi fără să fim compleţi din punct de vedere uman şi nu putem fi compleţi fără a lupta pentru propria sfinţenie. Acesta este firul conducător deosebit al acestui volum.

În 1967, Powell şi-a început activitatea la Loyola University din Chicago, unde predă, actualmente, teologia. Din experienţa sa de profesor, spune: „Îi iubesc şi îi apreciez mult pe tinerii pe care îi învăţ. Ei mă ţin ancorat în realitatea contemporană şi cred că-mi oferă la fel de mult pe cât le ofer eu. Şi acesta este modul în care Dumnezeu ne oferă daruri tuturor: prin ceilalţi”.

Una dintre convingerile cele mai profunde ale lui John Powell este aceea că evanghelia trebuie prezentată ca o „veste bună”. Viziunea credinţei este pozitivă: Dumnezeu este iubire, suntem iubiţi de Dumnezeu, care reprezintă originea noastră şi destinul nostru final. Într-o zi, vom celebra cu Dumnezeu în casa sa, iar celebrarea nu va avea sfârşit. Aceasta este ceea ce crede John Powell şi aceasta este temelia de speranţă pe care îşi bazează scrierile.

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Viziunea creştină. Adevărul care ne face liberi

John Powell S.J., Viziunea creştină. Adevărul care ne face liberi, Iași 2017, 14×20, 246 p., ISBN 978-606-578-301-0, 20 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Viziunea creştină. Adevărul care ne face liberi, scrisă de John Powell S.J. și tradusă în limba română de Augusta-Maria Flonta. Cartea apare în colecţia „Creștinism în contemporaneitate”, în format 14×20, are 246 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la prețul de 20 lei.

Cartea aceasta este o continuare, o dezvoltare a ultimei mele lucrări publicate, Fully Human, Fully Alive (Pe deplin uman, pe deplin viu). Totuşi, a existat, în anii care au trecut de atunci, un alt pas în creşterea şi dezvoltarea mea personală, care nu a fost cuprins în carte. A fost înregistrat însă, mai curând, sub forma unui atelier programat pentru grupuri de patru sau mai multe persoane, numit The Fully Alive Experience(Experienţa deplină de viaţă). Acest seminar de 20 de ore a fost menit să testeze forţa atitudinilor în făurirea vieţilor noastre. După nişte consideraţii preliminare, participanţii au fost invitaţi să studieze modurile în care pot fi descoperite atitudinile distorsionate, deformate, greşite. Au urmat anumite experimente şi exerciţii, cu metodele cele mai eficiente, pentru a schimba asemenea atitudini. Iar în final s-a alcătuit o listă de cinci atitudini de bază, cu sublinierea perspectivei creştine, bazată pe viaţa şi pe învăţăturile lui Isus.

Fully Alive Experience a fost pregătită şi am prezentat-o, împreună cu Loretta Brady, terapeut de cuplu şi al familiei, la mai mult de zece mii de persoane. După ce am ţinut seminarul în 50 de oraşe ale Statelor Unite, ca şi în Europa, Australia şi Noua Zeelandă, am decis, împreună cu Loretta, că este util şi salutar ca datele să fie sintetizate.

Astfel, am înregistrat discuţiile pe unsprezece casete audio şi am publicat caietele personale în care fiecare participant a prelucrat ideile prezentate. Am compus şi am publicat un caiet-ghid, astfel încât grupurile să poată organiza singure The Fully Alive Experience, cu sau fără experienţă anterioară. Speranţele noastre privitoare la întregul „pachet” al versiunii The Fully Alive Experience au fost împlinite cu mult peste cele mai optimiste aşteptări. Am primit numeroase scrisori de mulţumire de la grupuri diverse, care atestau schimbările efective înregistrate în urma acestor 20 de ore petrecute pentru investigarea şi pentru revizuirea atitudinilor.

Prezenta lucrare, The Christian Vision (Viziunea creștină), este, de asemenea, un rezultat al Fully Alive Experience. Expunerile mele, aşa cum au fost publicate în pachetul The Fully Alive Experience, au fost dezvoltate aici. Pe lângă aceasta, alte atitudini au fost cercetate şi prezentate din perspectivă creştină. În această lucrare, nu am abordat atitudinile distorsionate şi metodele pentru revizuirea acestora. Acest lucru a fost realizat mai mult decât adecvat în The Fully Alive Experience.

Pentru mine, faptul de a vă putea împărtăşi aceste „achiziţii”, atitudini şi pietre de încercare ale dezvoltării mele reprezintă o profundă mulţumire. Am spus că lucrările mele, în număr de opt, publicate de Argus Communications, au fost tipărite, până acum (anul 1984, n. tr.), în mai mult de 11 milioane de copii. Nici în cele mai optimiste vise nu am putut anticipa acest lucru. Tot ce pot spune este că Dumnezeu a fost foarte bun cu mine şi foarte îndurător în utilizarea a ceea ce am putut eu oferi. De asemenea, sunt copleşit de bunăvoinţa surorilor şi fraţilor mei creştini care mi-au primit cuvintele şi au dorit să-mi împărtăşească gândurile. A fost o experienţă de credinţă plină de mare încurajare.

Recent am auzit o frumoasă analogie a experienţei credinţei. Un băieţel îşi manevra zmeul care zbura sus, pe cer. La un moment dat, un nor a înconjurat zmeul, iar acesta a fost ascuns privirilor. Un om care trecea pe acolo l-a întrebat pe băieţel ce face cu sfoara pe care o ţinea în mâini. „Îmi manevrez zmeul”, a răspuns băieţelul. Omul şi-a ridicat privirea şi a văzut doar un nor pe cerul senin. „Nu văd niciun zmeu acolo, sus. Cum poţi fi sigur că acolo, sus, este un zmeu?” Copilul a răspuns: „Nici eu nu văd zmeul, dar ştiu că el este acolo, sus, pentru că de fiecare dată când trag de sfoară, simt în aceasta o încordare”.

În acelaşi sens, ştiu că în mâna mea există o mână care mă ghidează pe parcursul drumului vieţii mele. Ştiu că există o lumină, care nu este a mea, dar care îmi arată calea pe care trebuie să o urmez pas cu pas. Ştiu că Dumnezeu merge cu mine. Şi există în inima mea un sentiment de profundă şi caldă gratitudine pentru că pot să parcurg acest drum împreună cu voi, însoţitorii mei. Cu călăuzirea lui Dumnezeu şi însoţit de voi, „simt de fiecare dată o mică tensiune în sfoară”. Vă mulţumesc că îmi permiteţi să vă vorbesc despre acest lucru.

John Powell SJ

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Să rezolvăm enigma sinelui: în căutarea descoperirii de sine

John Powell S.J., Să rezolvăm enigma sinelui: în căutarea descoperirii de sine, Iași 2017, 14×20, 80 p., ISBN 978-606-578-302-7, 10 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Să rezolvăm enigma sinelui: în căutarea descoperirii de sine, scrisă de John Powell S.J. și tradusă în limba română de Augusta-Maria Flonta. Cartea apare în colecţia „Creștinism în contemporaneitate”, în format 14×20, are 80 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la prețul de 10 lei.

 

În unele dintre lucrările şi articolele mele precedente am încercat să împărtăşesc cu cititorii câteva lucruri care m-au ajutat la nivel personal. Nu am scris nimic care să nu fi fost testat şi verificat în laboratorul vieţii mele.

Contribuţia mea cea mai recentă se referă la cunoaşterea de sine. Mi se pare evident faptul că mă cunosc doar parţial. Reuşesc să-mi cunosc sinele adevărat doar pas cu pas, printr-un proces lent, iar acesta reprezintă, cel puţin pentru mine, un proces gradual şi destinat să dureze întreaga viaţă. Un proces uneori dureros, uneori fericit, care merită, oricum, să fie parcurs.

Până nu demult, am considerat inutilă o carte care să trateze acest subiect, deoarece credeam că oricine ar fi răspuns la întrebarea: „Te cunoşti cu adevărat pe tine însuţi?” cu „Da!”. Eram sigur că oamenii ar fi spus: „Bineînţeles că mă cunosc” şi o întrebare de acest fel ar fi fost considerată puţin deconcertantă. Eram convins că majoritatea dintre noi am gândi: „Dacă eu nu mă cunosc pe mine însumi, atunci cine?”

Atunci, am încercat să întreb persoanele: „Te cunoşti pe tine însuţi?” şi am fost surprins să aud răspunsul următor: „Doar în parte… Nu foarte bine… Puţin…” Astfel, am ajuns la concluzia că majoritatea dintre noi (inclusiv eu) ar trebui să ne punem, cu claritate, întrebarea: „Cine sunt eu cu adevărat?” Suntem gata să recunoaştem că alte persoane ne cunosc mai bine decât ne cunoaştem noi înşine, până la punctul că, probabil, suntem ultima persoană pe care învăţăm să o cunoaştem bine, dintre toate cele pe care le întâlnim pe parcursul vieţii. Mulţi ani m-am întrebat de ce este aşa. Dacă petrecem, cu adevărat, atât de mulţi ani cu noi înşine, cum se poate că ne cunoaştem atât de puţin? În toţi aceşti ani de nedumerire cu privire la acest subiect, am învăţat multe lucruri utile pentru mine.

De aceea, am decis să scriu această carte, al cărei scop este acela de a împărtăşi cu voi ceea ce am învăţat pe parcursul vieţii. Întrebarea cea mai frecventă pusă în aceşti ani plini de nedumeriri a fost: „Cine sunt eu, de fapt?” Printre lucrurile pe care cred că le-am învăţat sunt cele mai comune blocaje care ne împiedică să ajungem să ne cunoaştem pe noi înşine. Nu este relevant cât de mare este efortul pe care-l facem încercând să ne cunoaştem mai bine. Dacă pe acest drum există blocaje, vor fi două posibilităţi: ori nu vom progresa deloc, ori progresele pe care le vom face vor fi mici. Am ajuns să recunosc şi să respect puterea pe care o exercită trecutul asupra comportamentelor noastre actuale, iar aceste insight-uri mi-au permis să mă înţeleg pe mine însumi. Am reuşit să înţeleg ceva despre modelele prezente în viaţa mea. Modelele de comportament ies la iveală cu claritate în numeroase exemple din existenţa mea şi a unor persoane care şi-au împărtăşit viaţa cu mine.

Pe măsură ce reuşim să cunoaştem mai bine cine suntem, găsim, inevitabil, părţi din noi care, departe de a fi benefice, se dovedesc mai degrabă distructive. Aceasta ne determină să ne punem o serie de întrebări despre cum să ne schimbăm: Pot să mă schimb? Vreau, cu adevărat, să mă schimb? Cum mă confrunt cu aceste schimbări? Încercând să răspundem acestor întrebări, ne descoperim lucrând cu soluţiile la problemele care blochează cunoaşterea de sine. În final, cred că am decelat câteva modalităţi prin intermediul cărora putem introduce în viaţa noastră obişnuinţa de a creşte fiind conştienţi de ceea ce suntem.

În consecinţă, această lucrare este concepută în cinci părţi: (1) Problema, (2) Teoria, (3) Exemple, (4) Soluţia, (5) Practica.

Sper că aceste lucruri, care mie mi-au fost de ajutor, să vă fie de ajutor şi vouă.

 

John Powell S.J.

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro