Dumnezeu şi ştiinţa

Claude Allègre, Dumnezeu şi ştiinţa, Iași 2021, 256 p., 14×20, ISBN 978-606-578-445-1, 25 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Dumnezeu şi ştiinţa, scrisă de Claude Allègre, și tradusă în limba română de Augusta-Maria Flonta. Cartea apare în colecția „Creștinism în contemporaneitate”, în formatul 14×20, are 256 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 25 lei.

Există două tipuri de concepţii despre lume: cea oferită de religii şi de mituri şi cea propusă de ştiinţă.

Religiile susţin un adevăr global, imanent, etern, complet, care include, în egală măsură, Natura şi Omul.

Ştiinţa propune un scenariu parţial, provizoriu, în care omul este doar un element al Naturii, al cărei produs este.

Pe lângă ambiţia comună de a furniza o concepţie coerentă despre lumea sensibilă, religia şi ştiinţa ocupă acelaşi spaţiu: acela al gândirii umane.

Prin urmare, nu trebuie să ne mirăm că între aceste două maniere de a aborda lumea, de a o înţelege, de a i te raporta, a existat competiţie, chiar conflict. Pe parcursul secolelor, religiile au fost cele care au deţinut supremaţia, oferind oamenilor un adevăr imuabil şi indispensabil. Astăzi este mai degrabă invers, ştiinţa ocupă centrul lumii, ori cel puţin pe acela al civilizaţiilor.

Trăim într-o perioadă în care ştiinţa este mai puternică, mai acaparatoare, mai savantă ca niciodată, dar, în acelaşi timp, mai contestată, mai criticată, mai acuzată. Centru al lumii, ea a devenit, deodată, şi cauza tuturor relelor sale.

Ştiinţa l-a ajutat pe om să se elibereze de munca grea, dar pare neputincioasă să gestioneze această binefacere, acest câştig. Planeta, explorată, apoi cucerită de om, este, din acel moment, ameninţată de acesta. Explicaţia că ştiinţa ne dezvăluie istoria lumii a fost desacralizată, dar, mai ales, a îndepărtat sensurile: evoluţia Universului, în ea însăşi, este lipsită de semnificaţie.

În faţa unei asemenea realităţi, şi fără să se fi putut ori fără să se fi ştiut adapta, religiile se clatină. Pe teritoriul raţiunii, al logicii, acestea dau înapoi. Practica religioasă scade în intensitate. Totuşi, depăşiţi de un progres pe care nu-l înţeleg şi care îi entuziasmează, unii oameni resimt, mai mult ca niciodată, utilitatea unei credinţe. Nu este nevoie de nimic altceva pentru ca unele religii să-şi reia vechea doctrină a unei ignoranţe pioase.

Fundamentalismul ameninţă din nou. Integrismul se ambiţionează să impună prin forţă, prin violenţă şi prin crimă distrugerea ştiinţei şi, în acelaşi timp, să zdrobească libertatea şi liberul-arbitru. Secte noi propun, sub o altă formă, să integreze o falsă ştiinţă unor credinţe noi la fel de ciudate, dar şi ezoterice, ori chiar periculoase din anumite puncte de vedere.

Religiile orientale, exotice şi abstracte, câştigă teren în Occident, deoarece doctrinele lor evanescente evită ciocnirea cu raţionalismul ştiinţific.

În acest context al unei societăţi savante şi totodată deziluzionate, care „progresează” foarte repede, fără să ştie încotro se îndreaptă, care ar vrea să regăsească o cale, un sens, am dorit să cercetăm raporturile dintre Dumnezeu şi ştiinţă.

În trecut, aceste raporturi au determinat evoluţia mentalităţilor şi a societăţilor, cizelând o istorie a ştiinţelor, dar şi o geografie a cunoaşterii.

Ştiinţa, agresată deseori, oprimată de multe ori de religii, a ieşit victorioasă din aceste confruntări. Dar astăzi ne întrebăm cu spaimă: s-a terminat, sau ne vom mai confrunta, în Iran sau în Algeria, cu procese de tipul Galileo sau Averroes, sau cu un rug ca acela al lui Bruno?

În acest context al unei ştiinţe cuceritoare şi acuzate, în acelaşi timp, triumfătoare şi renegate, mai poţi fi credincios?

Dacă, în contact cu ştiinţa, religiile s-au măcinat, s-au dezagregat, se poate afirma oare acelaşi lucru în ceea ce priveşte existenţa lui Dumnezeu?

Aceasta este întrebarea esenţială.

Această lume modernă a cunoaşterii, a raţiunii, dacă vreţi, poate să-i facă loc lui Dumnezeu?

Prin alcătuirea sa, chiar prin metodă, ştiinţa „l-a exclus” pe Dumnezeu din „domeniul” său. Cu alte cuvinte, ea refuză ca în concepţia sa despre lume, în explicaţia sa, să permită să intre o forţă „supranaturală”. Dar, în acelaşi timp, ştiinţa, prin ea însăşi, are puterea de a nega existenţa lui Dumnezeu?

Prin urmare, această carte a fost scrisă cu scopul de a răspunde la această întrebare. Fără tabuuri, fără idei preconcepute, cu unicul simbol care trebuie să rămână regula societăţilor civilizate: toleranţa. 

Claude Allègre

 

Aceste cărţi, în limita stocului disponibil, pot fi procurate prin comandă (cu plata taxelor aferente expedierii):

  • prin poştă: Librăria „Sapientia”, Str. Th. Văscăuţeanu, nr. 6; 700462-Iaşi
  • prin e-mail: sapientia@itrc.ro
  • prin telefon: 0754-826-814
  • prin website (online): editurasapientia.ro sau www.librariasapientia.ro
  • direct din Librăria „Sapientia” din Iaşi (incinta Institutului Teologic Romano-Catolic „Sfântul Iosif” din Iaşi)
  • sau la librăriile catolice partenere

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Ieşirea din beznă. Impactul homosexualităţii asupra creşterii copiilor

Dawn Stefanowicz, Ieşirea din beznă. Impactul homosexualităţii asupra creşterii copiilor, Iași 2021, 254 p., 14×20, ISBN 978-606-578-437-6, 25 lei. 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Ieşirea din beznă. Impactul homosexualităţii asupra creşterii copiilor, scrisă de Dawn Stefanowicz și tradusă în limba română de Monica Stinghe. Cartea apare în colecția „Creștinism în contemporaneitate”, în formatul 14×20, are 254 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 25 lei.

Ieşirea din beznă. Impactul homosexualităţii asupra creşterii copiilor este o poveste despre victimizare şi supravieţuire, despre darurile preţioase ale credinţei şi speranţei, despre nevoia noastră universală de a ierta şi de a fi iertaţi şi despre triumful iubirii adevărate.

Sunt tot mai evidente astăzi tentativele de redefinire a familiei pe plan judiciar şi legislativ, ca fiind o instituţie fără legătură cu copiii. În acelaşi timp, ascunsă de ochii publicului, creşte în ştiinţa psihiatriei o mişcare menită să declare ca normale toate parafiliile, inclusiv abuzul sexual asupra copiilor. Unii psihiatri chiar afirmă că incestul ar fi ceva sănătos. Se vede, aşadar, felul în care aceste două tendinţe se intersectează. De aceea, astăzi, mesajul acestei cărţi e deosebit de important.

Povestea lui Dawn Stefanowicz conţine mărturia şi ilustrarea dezastrului produs în vieţile unor copii prin abuz sexual şi alte elemente care aparţin subculturii gay. Pentru acest motiv, Out from Under ar trebui citită de fiecare legislator, avocat, medic sau profesionist în domeniul sănătăţii mintale, care se află în postura de a face lobby în apărarea interesului copiilor.

Fie ca societatea să acorde atenţie curajoasei mărturii a lui Dawn, ca să nu mai treacă şi alţi copii prin suferinţele îndurate de ea şi de fraţii ei. Trebuie să fim fermi în a refuza să ne sacrificăm copiii pe altarul diversităţii.

Michelle A. Cretella, dr. în medicină

Această carte oferă cititorului o perspectivă unică în ceea ce se poate numi „ciudata lume nouă” a rolurilor de părinţi (parenting) pentru persoanele implicate în relaţii homosexuale. În scrierea acestei cărţi, autoarea ne oferă cu mult curaj povestea unor perioade din viaţa ei şi a momentelor tulburătoare prin care a trecut ca fetiţă, adolescentă şi apoi tânără femeie. Aflăm detalii ale relaţiilor ei cu familia şi cu figurile parentale care i-au influenţat şi dominat viaţa, în timpul cât acestea îşi urmau modul de viaţă pe care-l aleseseră. În Out from Under, avem cu adevărat privilegiul să vedem nu doar experienţele bune, cât mai ales pe cele rele şi urâte prin care a trecut, dar şi familia ei deopotrivă. În această istorie despre cum a crescut şi cum a trăit, Dawn ne împărtăşeşte nu doar înşiruirea cronologică a experienţelor sale, ci şi provocările şi zbaterile emoţionale pe care a trebuit să le învingă pentru a deveni persoana care este astăzi. Moartea prematură a părinţilor săi i-a dat libertatea de acum lui Dawn să-şi dezvăluie povestea, atât pentru a se vindeca pe sine, cât şi pentru a-i informa şi învăţa pe cei care o vor citi.

În lumea noastră imperfectă, desigur că ne aşteptăm să vedem probleme în fiecare cămin, indiferent dacă părinţii sunt de orientare hetero sau homosexuală. Din nefericire, există aceia care, dintr-o corectitudine politică greşit orientată, ar dori să suprime orice menţionare a problemelor pe care le au cei ce cultivă relaţii homosexuale. În ciuda acestui lucru, Dawn a avut curajul de a dărui publicului povestea vieţii ei, pentru a ne ajuta să înţelegem ce fel de provocări am avea de întâmpinat în contextul acestor noi forme de coabitare.

Cu mult entuziasm, aşadar, recomand cititorilor povestea lui Dawn. Ea ne oferă descrieri şi imagini care trec dincolo de fapte şi informaţii, ca să simţim împreună cu ea toată experienţa zguduitoare prin care a trecut.

dr. John Raney, dr. Marc S. Dillworth şi dr. Sharon Quick.

În mod deloc surprinzător, cele mai temeinice studii efectuate demonstrează multiplele probleme emoţionale şi de caracter ale copiilor, adolescenţilor şi tinerilor care au crescut într-un mediu fără mamă sau fără tată.

Dawn Stefanowicz scrie din experienţă personală, descriind nefirescul împrejurărilor în care a fost crescută, ipocrizia celor din mediul ei care se prefăceau că nu văd acest nefiresc, precum şi singurătatea unui copil prizonier în mijlocul acelei situaţii.

În definitiv, această fetiţă era mai naturală şi avea sentimente mai normale decât ceilalţi, care se purtau ca şi când nu exista nimic neobişnuit. A avut o copilărie groaznică. Să nu credem că asta nu lasă urme şi cicatrici adânci. Şi nu credem că povestea ei e singulară. Cu unele variaţiuni, e povestea majorităţii acestor copii. Eu îi cunosc. Ei sunt siliţi să-şi reprime cele mai normale sentimente şi nevoi.

Ea însă a făcut o lucrare de caritate: a tras un semnal de alarmă, a deschis cel puţin ochii câtorva oameni, a mişcat măcar câteva inimi, pentru a obţine protejarea celor lipsiţi de apărare. Un asemenea proces începe de obicei prin câţiva disidenţi izolaţi, care au curajul şi libertatea interioară de a ieşi în faţă. Dawn va fi de acum o inspiraţie pentru mulţi alţii, fără îndoială.

Dr. Gerard J.M. van den Aardweg (Olanda)

Psiholog

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Creştinul între putere şi mondenitate. 15 boli indicate de Papa Francisc

Anna Carfora, Sergio Tanzarella, Creştinul între putere şi mondenitate. 15 boli indicate de Papa Francisc, Iași 2021, 96 p., 14×20, ISBN 978-606-578-434-5, 15 lei.

 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Creştinul între putere şi mondenitate. 15 boli indicate de Papa Francisc, scrisă de Anna Carfora, Sergio Tanzarella și tradusă în limba română de Gabriela Lungu. Cartea apare în colecția „Creștinism în contemporaneitate”, în formatul 14×20, are 96 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 15 lei. 

Volumul acesta a luat naştere din nenumăratele experienţe de umanism negat stigmatizate în multe ocazii de către papa Francisc. A făcut-o şi cu ocazia Crăciunului din 2014, adresându-se superiorilor Curiei Papale. Discursul său nu a fost unul ocazional sau legat de o sărbătoare. Iniţiativa autorilor apare deci cât se poate de oportună, căci ea le oferă cititorilor invitaţia de a reciti cuvintele papei şi de a le îmbogăţi cu referirile la oameni (Rosmini, Fogazzaro, Milani) care au iubit fără rezerve Biserica.

Discursul Papei Francisc, deschis şi exigent, ne priveşte pe toţi de aproape, fiind vorba despre boli care sărăcesc întregul corp ecleziastic, şi nu numai, şi din cauza cărora mai ales prezenţa şi mărturiile oamenilor Bisericii devin problematice, dacă nu chiar dăunătoare. Ceea ce papa a scos în evidenţă – narcisismul, activitatea excesivă, asprimea sufletească, funcţionalismul, „alzheimerul spiritual” care duce la pierderea elanului plin de bucurie provocat de întâlnirea personală cu Isus şi se concentrează doar pe prezent, vanitatea, servilismul linguşitor, interesat doar de a intra în graţiile puterii, pesimismul steril, acumularea de bunuri pentru a se simţi mai siguri, căutarea consensului, devenită scopul vieţii – sunt toate boli care distrug experienţele ecleziastice, împiedecând Biserica să se exprime asemenea unui trup viu, în mişcare şi în transformare.

În acelaşi timp, astfel de boli fac mai puţin credibilă în ochii lumii propunerea creştină.

Orice proiect de reformă, pentru a fi eficace, va trebui să includă o terapie care să acţioneze în profunzime asupra comportamentului fiecărei persoane în parte, ca şi asupra comunităţii. Aceasta este terapia indicată de Papa Francisc pentru a trata bolile ce sărăcesc trupul Bisericii şi care pot face din aceasta un loc al negării umanismului, aşa cum s-a întâmplat, din păcate, din istoria trecută până în prezent. Este vorba despre un drum a cărui traiectorie e indicată în cele cinci căi prezente deja în subiectul din Evangelii gaudium, repropuse şi actualizate în Schema de pregătire a celui de-al V-lea Congres ecleziastic de la Florenţa şi care acum ne sunt prezentate pentru meditaţie şi transformare personală, menite să ne facă să întrupăm tot ce întreaga umanitate aşteaptă azi de la Biserică. Care sunt aceste căi? Nu sunt doar cuvinte, ci şi căi de parcurs: a ieşi, a anunţa, a locui, a educa, a transfigura. Căi de considerat asemenea hârtiei de turnesol cu care să verificăm dacă şi în ce fel Biserica adoptă stilul din Evangelii gaudium.

 Prima cale este Ieşirea. A ieşi înseamnă cu totul altceva decât a umbla fără ţintă şi fără nicio direcţie. Ieşirea pe care o dorim îi cere Bisericii să aibă un bagaj uşor, care a eliminat greutatea unei căutări a puterii ce închide poarta spre împărtăşire şi reciprocitate. Evangelii gaudium nu ezită să lege reforma Bisericii de ieşirea misionară. În această privinţă însă, trebuie spus că se răspândesc interpretări greşite ale misionarismului deschis, în lumina unei recuceriri.

Desigur, „Biserica ce iese” nu înseamnă că trebuie să ieşim cu coiful pe cap, convinşi de a fi stăpânii absoluţi ai adevărului, să ne înlăturăm duşmanii şi să cucerim adversarii. „Biserica iese” înseamnă că se iese pentru a înţelege ce aer se respiră afară, pentru a înţelege ce se poate învăţa de la ceea ce se află afară, un „afară” nu numai de evanghelizat, ci unul de care eşti evanghelizat.

Numai aşa putem să observăm de aproape realitatea într-o postură care ne ajută să recunoaştem şi să primim.

Orice creştin va vedea care este calea. Toţi suntem invitaţi să acceptăm această chemare: să ieşim din propria comunitate şi să avem curajul de intra în toate periferiile care au nevoie de lumina evangheliei.

 A doua cale este Anunţarea, care constituie bogăţia istoriei noastre. Astăzi, anunţul nostru primeşte un ulterior impuls de la mărturia Papei Francisc. Iubirea şi atenţia cu care lumea îl înconjoară exprimă o mare nevoie de cuvinte şi gesturi care să ştie să îndrepte privirea şi dorinţele către Dumnezeu.

În fond, perioada în care trăim ne pune la dispoziţie noi ocazii tocmai pentru anunţ, dar condiţionându-le, într-un anumit sens, în ceea ce priveşte forma şi stilul mărturisitor. Nu mai e timpul de a vorbi, ci de a sta în compania oamenilor.

Trebuie să ne facem tovarăşi de drum în stare de a exprima semnele unei umanităţi care îşi găseşte acordul în fraternitate, dreptate, în respectul şi în promovarea demnităţii fiecăruia.

A treia cale este aceea a Locuirii; ea se face simţită în prezenţa extinsă a Bisericii în teritoriu. Ne gândim, în acest sens, la realităţile răspândite în teritoriu. Ar fi suficient să luăm în considerare câte instituţii, câte structuri ecologice, câte opere de asistenţă şi educative au luat naştere din rodnicia comunităţilor creştine ca răspuns la necesităţi precise şi, de aceea, deschise tuturor. Transformările sociale şi culturale care au avut loc au reaşezat aceste realităţi într-un teritoriu diferit de cel în care au luat naştere. Un teritoriu slăbit, eterogen, cu care s-a pierdut contactul.

E nevoie de o reaşezare în acest teritoriu pentru a contribui la reconstrucţia sa, promovând laicitatea, binele comun, pacea socială şi calitatea convieţuirii democratice. De exemplu, în faţa urgenţei pe care o reprezintă fenomenul emigraţiei, există ordine şi congregaţii pentru care motivul ca o casă să fie deschisă sau închisă nu e urgenţa de a fi prezent în teritoriu, cât, uneori, o evaluare de ordin prevalent economic. Atunci când se vinde o casă, trebuie să ne aducem aminte că deseori ea a fost construită şi cu contribuţia economică şi cu sacrificiile unor întregi generaţii de locuitori ai acelui loc. Când e vorba de asemenea alegeri, cei care suferă sunt săracii.

O Biserică săracă pentru săraci, o alegere cu valoare teologică şi totodată antropologică, cu indicaţii precise de natură pragmatică. În faţa schimbărilor la care asistăm, e necesară păstrarea prospeţimii unei Biserici a oamenilor, care investeşte în formare şi promovează angajarea socială, având în vedere o elevare umană tot mai urgentă.

A patra cale este Educarea. Ea pune în prim-plan relaţia, recuperarea rolului fundamental al conştiinţei şi al integrităţii construirii persoanei, necesitatea regândirii parcursului pedagogic.

Este vorba despre priorităţi care nu pot fi evitate, şi totuşi deseori se face orice pentru a da la o parte formarea.

Trebuie să ne întrebăm care e nivelul de formare pe care-l asigurăm oamenilor şi generaţiilor viitoare. Şi mai ales: cât se promovează azi, motivându-le în raţiuni ultime şi profunde, acţiunile solidare şi continue în numele gratuităţii şi al primirii cu braţele deschise? Nu putem înceta să ne educăm şi să-i educăm pe alţii spre legalitate şi responsabilitate în vederea unei justiţii mereu invocate, dar, mult prea des, prea puţin practicate.

Şi apoi, ultima cale: Transfigurarea. Pentru a transfigura e nevoie să fim transfiguraţi.

Ca Biserică, avem nevoie de a transfigura multe situaţii de necredinţă. E o condiţie indispensabilă pentru a putea asuma o privire originală asupra realităţii, pentru a o putea citi în lumina unei noi spiritualităţi făcute din rugăciune şi participare la viaţa tuturor.

Calea transfigurării duce cu ea problema sensului sărbătorii. Îşi doreşte spaţii de adevărată umanitate, în care omul se regăseşte pe el însuşi în istoria salvării şi redescoperă rodnicia raporturilor familiale şi sociale. Dar să nu uităm: îşi revelează autenticitatea în momentul în care contemplă chipul lui Isus, iar în Isus, chipul omului; aşa cum Isus Cristos însuşi a spus: „Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi‑aţi făcut” (Mt 25,40). Se descoperă astfel şi se revelează în toată coerenţa ei credibilitatea unei Biserici chemate să fie cu adevărat loc de milostivire gratuită, unde toţi se pot simţi primiţi cu braţele deschise, iubiţi, iertaţi şi încurajaţi să trăiască în spiritul evangheliei.

Lectura de text pe care profesorii Carfora şi Tanzarella o fac, prin evocarea unor figuri precum cele ale lui Rosmini, Fogazzaro şi don Milani, ne ajută să ne simţim protagonişti, şi nu doar spectatori uneori indignaţi, ai unei reînnoiri pe care cu toţii ne-o dorim şi la care Papa Francisc ne invită încontinuu. A citi şi reciti pagini care denunţă contribuie la a ţine vie urgenţa convertirii într-o Biserică, a noastră, semper reformanda.

† Nunzio Galantino

Secretar general CEI

Episcop emerit de Cassano all’Jonio

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


De ce sunt catolic (şi ar trebui să fii şi tu)

Brandon Vogt, De ce sunt catolic (şi ar trebui să fii şi tu), Iași 2020, 182 p., 14×20, ISBN 978-606-578-414-7, 20 lei. 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea De ce sunt catolic (şi ar trebui să fii şi tu), scrisă de Brandon Vogt și tradusă în limba română de pr. Petru Sebastian Tamaș. Cartea apare în colecția „Creștinism în contemporaneitate”, în formatul 14×20, are 182 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 20 lei. 

Căutam demult o carte care să răspundă celor mai frecvente întrebări ale adolescenţilor cu privire la Dumnezeu, religie, Biserică, într-un limbaj accesibil, cu un stil literar captivant, dar care să ofere, în acelaşi în timp, şi argumente solide, înrădăcinate în Tradiţia Bisericii şi în Sfânta Scriptură. Pregătind lucrarea pentru obţinerea gradului didactic I, în vara anului 2019, am început să explorez literatura americană de specialitate. Am fost de-a dreptul fascinat de cartea Why I am catholic, scrisă de Brand Vogt, un milenial însetat să descopere adevărul despre religie şi spiritualitate. S-a trezit atunci în mine dorinţa de nestăvilit de a o traduce şi a o pune la dispoziţia celor însetaţi de adevăr. Câteva persoane inimoase s-au alăturat demersului meu şi merită toată preţuirea şi recunoştinţa: doamna profesoară Ana Maria Bostan pentru sprijinul oferit în găsirea celor mai rafinate şi adecvate formulări în traducerea textului, doamna profesoară Adriana-Maria Robu pentru acurateţea cu care s-a îngrijit de limpezimea textului în limba română, precum şi pr. Lucian Păuleţ pentru elucidarea sensului unor expresii tipice literaturii americane.

Importul cultural, religios, ideologic care a marcat societatea românească în ultimele decenii a condus la o creştere rapidă a similitudinilor cu societatea americană. Şi trendul este abia la început. În contextul american, abordarea în stil apologetic a temelor religioase nu este considerată un afront la adresa celui de altă convingere atâta vreme cât centrul de greutate al întregii abordări este forţa argumentului. Din moment ce ne apărăm cu convingere opţiunile politice, sportive, intelectuale, oare de ce nu am putea apăra cu aceeaşi convingere credinţa noastră, atâta vreme cât manifestăm respect pentru cei care nu împărtăşesc acelaşi punct de vedere şi rămânem deschişi la cunoaşterea adevărului?

Brand Vogt, autorul cărţii, utilizând întregul său potenţial cognitiv, explorează domeniul religios, liber să îmbrăţişeze adevărul, indiferent care ar fi el. Contrar multor aşteptări şi chiar curentului cultural, se decide să intre în Biserica Catolică, pe care o descoperă ca fiind „adevărată, bună şi frumoasă”. Autorul argumentează pas cu pas fiecare alegere a sa. Începând cu indiciile existenţei lui Dumnezeu, continuând cu avantajele faptului de a avea o religie şi dovezile pentru adevărul creştinismului, autorul ajunge să descopere în catolicism expresia cea mai coerentă şi autentică a creştinismului.

Mulţi dintre elevii catolici din Dieceza de Iaşi, cărora le şi dedic această carte, îşi pun întrebări cu privire la credinţa lor, la Dumnezeu şi Biserică. Ei au dreptul la un răspuns pertinent, convingător şi clar. În această carte vor găsi răspuns la cele mai îndrăzneţe întrebări, pe care nu întotdeauna au cutezat să le adreseze profesorului de religie sau vreunui preot. Sunt cel puţin trei motive pentru care o recomand: 1) mărturia personală a autorului, care a avut întrebări, a cercetat şi a găsit răspuns – se fundamentează pe experienţă personală; 2) obiectivitatea autorului – nu ocoleşte paginile întunecate din istoria creştinismului şi nici criticile actuale îndreptate împotriva Bisericii; el „taie în carne vie”, făcând o analiză detaşată a evenimentelor; 3) claritatea, concizia, coerenţa şi forţa argumentelor folosite de autor.

Pr. Petru Sebastian Tamaș

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Din adâncul inimii noastre

Cardinalul Robert Sarah cu Benedict al XVI-lea – Joseph Ratzinger, Din adâncul inimii noastre, Iași 2020, 116 p., 14×20, 978-606-578-393-5, 25 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Din adâncul inimii noastre, scrisă de Cardinalul Robert Sarah cu Benedict al XVI-lea – Joseph Ratzinger, sub îngrijirea lui Nicolas Diat, și tradusă în limba română de pr. dr. Mihai Patrașcu. Cartea apare în colecția „Creștinism în contemporaneitate”, în formatul 14×20, are 116 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de 25 lei.

Din adâncul inimii noastre este titlul foarte simplu şi emoţionant pe care Papa emerit Benedict al XVI-lea şi cardinalul Robert Sarah l-au ales pentru cartea pe care o publică împreună.

Cuvintele lui Benedict al XVI-lea sunt rare. În martie 2013, Papa emerit a decis să se retragă într-o mănăstire din Grădinile Vaticane. A voit să-şi dedice ultimii ani ai vieţii rugăciunii, meditaţiei şi studiului. Tăcerea devenea astfel biroul preţios al unei existenţe depărtate de zgomotul şi de violenţa lumii. Până acum, foarte rar Benedict al XVI-lea a acceptat să intervină pentru a-şi exprima gândirea despre teme importante pentru viaţa Bisericii.

Aşadar, textul oferit aici este ceva excepţional. Nu este vorba de un articol sau de notiţe adunate în decursul timpului, ci de o reflecţie magistrală, în acelaşi timp lectio şi disputatio. Voinţa lui Benedict al XVI-lea este exprimată clar în Introducerea sa: „În faţa crizei persistente prin care trece preoţia de mulţi ani, am considerat necesar să merg înapoi la rădăcinile profunde ale problemei”.

Cititorii mai atenţi nu vor ezita să recunoască stilul, logica şi pedagogia extraordinară a autorului trilogiei dedicate lui Isus din Nazaret. Felul de a scrie este bine structurat, referinţele sunt abundente şi procedura argumentării este bine cizelată.

Care este motivul pentru care papa emerit a dorit să colaboreze cu cardinalul Sarah? Cei doi sunt foarte buni prieteni şi poartă o corespondenţă obişnuită în care îşi împărtăşesc puncte de vedere, speranţe şi preocupări.

În octombrie 2019, Sinodul pentru Amazonia, o adunare de episcopi, călugări şi misionari, dedicat viitorului acestei regiuni imense, a reprezentat în sânul Bisericii o ocazie de reflecţie, în care viitorul preoţiei catolice a fost analizat în mod diferit. La rândul lor, deja la sfârşitul verii, Benedict al XVI-lea şi cardinalul Sarah au început să-şi schimbe texte, gânduri şi propuneri. S-au întâlnit pentru a aduce cea mai mare claritate paginilor publicate aici.

Personal, am fost martorul privilegiat, încântat, al acestui dialog al lor. Le mulţumesc infinit pentru onoarea de a fi editorul acestui volum.

Textul lui Benedict al XVI-lea se intitulează foarte sobru: Preoţia catolică. Papa emerit precizează imediat modul său de a trata: „La rădăcinile situaţiei grave în care se află astăzi preoţia se găseşte un defect metodologic în primirea Scripturii drept cuvânt al lui Dumnezeu”. Afirmaţia este severă, neliniştitoare, aproape incredibilă.

Benedict al XVI-lea n-a voit să trateze singur o problemă aşa de delicată. Colaborarea cu cardinalul Sarah i s-a părut naturală şi importantă. Papa emerit cunoaşte spiritualitatea profundă a cardinalului, spiritul său de rugăciune, înţelepciunea sa. Are încredere în el. În Prefaţa la Puterea tăcerii, în timpul Săptămânii Sfinte 2017, Benedict al XVI-lea scria:

„Cardinalul Sarah este un maestru al spiritului care învaţă plecând de la rămânerea profundă în tăcere împreună cu Domnul, plecând de la unirea profundă cu el, şi, astfel, are cu adevărat ceva de spus fiecăruia dintre noi. Trebuie să-i fim recunoscători Papei Francisc că a pus un astfel de maestru al spiritului în fruntea congregaţiei care este responsabilă cu celebrarea liturgiei în Biserică”[1].

La rândul său, cardinalul Sarah admiră producţia teologică a lui Benedict al XVI-lea, puterea reflecţiei sale, umilinţa sa şi caritatea sa.

Intenţia autorilor este perfect restituită în această afirmaţie luată din Introducerea comună la volum:

„Apropierea preocupărilor noastre şi convergenţa concluziilor noastre au făcut în aşa fel încât să luăm decizia de a pune la dispoziţia tuturor credincioşilor rodul muncii noastre şi al prieteniei noastre spirituale, după exemplul sfântului Augustin”.

Cadrul este simplu. Doi episcopi au voit să reflecteze. Doi episcopi au voit să facă public rodul cercetării lor eminente. Textul lui Benedict al XVI-lea este de o mare fineţe teologică. Cel al cardinalului Sarah are o forţă catehetică neîndoielnică. Temele se intersectează, afirmaţiile se completează, inteligenţele sunt stimulate reciproc.

Cardinalul Sarah a dat ca titlu scrierii sale: A iubi până la sfârşit. Privire ecleziologică şi pastorală asupra celibatului sacerdotal. Regăsim în ea curajul, radicalitatea şi mistica ce fac incandescente toate cărţile sale.

Benedict al XVI-lea şi cardinalul Sarah au voit să deschidă şi să închidă această carte cu două texte compuse la patru mâini. Concluzia lor:

„Este urgent, necesar, ca toţi, episcopi, preoţi şi laici, să nu se mai lase impresionaţi de sfătuitorii răi, de punerile teatrale în scenă, de minciunile diabolice, de erorile la modă care tind să subevalueze celibatul sacerdotal”.

Evident, papa emerit şi cardinalul Sarah n-au voit deloc să ascundă propria nelinişte. Însă ei îl cunosc prea bine pe sfântul Augustin, la care fac adesea referinţă, pentru a nu şti că iubirea are mereu ultimul cuvânt.

Mottoul episcopal al cardinalului Joseph Ratzinger era: Ut cooperatores simus veritatis, „Noi avem datoria să-i găzduim, ca să devenim colaboratori cu ei în adevăr” (3In 8). În această lucrare, la vârsta de nouăzeci şi doi de ani, a voit să se expună încă o dată slujirii adevărului. Mottoul episcopal al cardinalului Robert Sarah, ales pe când era tânăr arhiepiscop de Conakry, capitala Guineei, afirmă în schimb: Sufficit tibi gratia mea, „Îţi este suficient harul meu”; şi este luat din Scrisoarea a doua către Corinteni, în care apostolul Paul descrie îndoielile sale, se teme că nu este în măsură să transmită eficient învăţătura evangheliei. Însă Dumnezeu îi răspunde astfel: „Îţi este suficient harul meu, căci puterea mea se împlineşte în slăbiciune” (2Cor 12,9).

Aş vrea să închei acest gând cu două citate pe care le aud răsunând astăzi cu putere. Primul este luat din omilia lui Benedict al XVI-lea pentru Liturghia de Rusalii din 31 mai 2009: „Aşa cum există o poluare atmosferică, ce otrăveşte ambientul şi fiinţele vii, tot aşa există o poluare a inimii şi a spiritului, care mortifică şi otrăveşte existenţa spirituală”. Al doilea este luat din Porticul misterului celei de-a doua virtuţi de Charles Péguy: „Ceea ce mă uimeşte, spune Dumnezeu, este speranţa. Nu mă convinge. Această mică speranţă care are aerul de a nu fi nimic. Această copilă speranţă”[2].

Căutând în adâncul inimii lor, Benedict al XVI-lea şi cardinalul Robert Sarah au voit să îndepărteze această poluare şi să deschidă porţile pentru speranţă.

Nicolas Diat

 

[1] Benedict al XVI-lea, Prefaţă la Cardinal Robert Sarah, cu Nicolas Diat, La Force du silence, Fayard, 2016; Pluriel, 2017; trad. română, Puterea tăcerii. Împotriva dictaturii zgomotului, Sapientia, Iaşi 2017, 13.

[2] Ch. Péguy, Le Porche du mystère de la deuxième vertu, Gallimard, col. „Poésie/Gallimard”, 1929.

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Se lasă seara și ziua e de acum pe sfârșite

Cardinal Robert Sarah în dialog cu Nicolas Diat, Se lasă seara și ziua e de acum pe sfârșite, Iași 2019, 440 p., 14×20, 978-606-578-383-6, 40 lei.

 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Se lasă seara și ziua e de acum pe sfârșite, scrisă de Cardinal Robert Sarah în dialog cu Nicolas Diat și tradusă în limba română de dna Augusta-Maria Flonta. Cartea apare în colecția „Creștinism în contemporaneitate”, în formatul 14×20, are 440 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de 40 lei.

Cartea de față are rădăcini profunde şi vechi. Ea este ultimul tom al unui triptic a cărui aventură a început în anul 2013.

Am început, împreună cu cardinalul Robert Sarah, dialogul care a constituit materialul pentru lucrarea Ori Dumnezeu, ori nimic (Sapientia, Iași 2015). În primăvara anului 2015, publicarea acestui dialog despre credinţă a fost un eveniment de o amploare neaşteptată. Timp de zece zile, cardinalul a mers în capitala franceză pentru a-şi prezenta cartea. Frigul care domnea în Paris era departe de căldura, fervoarea şi entuziasmul care au însoţit apariţia lucrării Dieu ou rien. Îmi amintesc de serile de la biserica „Sfântul Francisc Xaveriu”, la „Trinité”, la „Sfântul Leon”, la bernardini sau la Librăria „La Procure”. De fiecare dată, mulţimea se grăbea să-l asculte.

Departe de Paris, în abaţia Lagrasse, în patul său de suferinţă, atins de o scleroză în plăci fulgurantă, fratele Vincent veghea şi se ruga. El era protectorul misterios al cardinalului. Căci lucrarea Ori Dumnezeu, ori nimic a fost un fel de miracol. Cum să înţelegi reuşita formidabilă a unei cărţi atât de radicale şi, prin aceasta, chiar incomprehensibile, a unui om care întotdeauna a fugit de lumină? De mult timp, cardinalul Robert Sarah, prieten apropiat al Papei Benedict al XVI-lea, colaborator al Papei Francisc, preferă umbra strălucitoare a rugăciunii. Motivul adevărat al succesului său rezidă în simplitatea, umilinţa şi sfinţenia cardinalului.

Câteva luni mai târziu, pe drumul către Lagrasse, ne-am gândit să scriem o carte despre importanţa tăcerii în lumea noastră invadată de zgomot, imagini şi patimi. A fost lucrarea Puterea tăcerii (Sapientia, Iași 2017), cea de-a doua din triptic. Conversaţia cu Dom Dysmas de Lassus, stareţ al Mănăstirii Grande-Chartreuse, cu care se încheie aceste pagini mistice şi poetice, rămâne inima arzătoare a aventurii noastre literare.

Nu voi putea uita niciodată cele trei zile pe care le-am petrecut la Chartreuse. În acel început de lună februarie 2016, timpul părea că s-a oprit. În faţa acelor întinderi de zăpadă, alături de călugării solitari, pierduţi şi contemplativi, ne găseam în Ceruri.

Astăzi, pot să mărturisesc că m-am temut că lucrarea Puterea tăcerii nu se va bucura de sufragiile cititorilor. Subiectul era dificil, arid, departe de polemicile facile. Dar cartea nu a întârziat să repurteze un mare succes.

În noiembrie 2016, la Catedrala din Versailles, o mulţime imensă îl asculta, cu atenţie şi respect, pe cardinal. Câteva luni mai târziu, la Bazilica din Fourvière, locuitorii din Lyon se străduiau să găsească un loc în băncile imensului edificiu. La Cracovia, la Avila, la Washington şi la Bruxelles, experienţa s-a repetat. Un om al lui Dumnezeu atrăgea poporul lui Dumnezeu.

Când mă gândesc la aceşti patru ani, îmi revin în minte devizele abaţiale ale ultimilor părinţi din mănăstirea Fontgombault: Unum necesarium – „Unicul necesar”; Donec dies elucescat – „Până când vine ziua eternă”; Ad superna semper intenti – „Orientaţi, fără încetare, spre realităţile din înălţimi”; Modo geniti infantes – „Ca nou-născuţii”: acestea exprimă idealul monastic al unui loc în care Dumnezeu este primul servit. Ele exprimă idealul cardinalului Sarah.

Se lasă seara şi ziua e de acum pe sfârşite este un strigăt profetic. Aceste fraze dureroase vor avea oare un ecou, sau vor dispărea în obscuritatea nopţii? Speranţa este liantul vieţii cardinalului Sarah. În ciuda sărăciei în care s-a născut, a violenţei dictaturii, a salturilor bruşte ale dezrădăcinării, a poverii obositoare a sarcinilor istovitoare, el nu s-a îndoit niciodată. Niciodată nu i-a fost frică. Nu a dat niciodată înapoi. Căci Dumnezeu este cu el. Cardinalul ştie că-l poate găsi, fără încetare, în spatele uşilor capelei sale private.

Nu este vorba nici despre a lăsa să se creadă că, în această aventură, totul a fost simplu. De câte ori nu m-am gândit la afirmaţia lui Barbey d’Aurevilly, din culegerea sa Disjecta membra:

„Oamenii importanţi sunt precum florile cele mai frumoase. Ei cresc sub gunoi şi trecând prin gunoiul pe care-l aruncă peste ei invidioşii şi imbecilii”. Cu siguranţă, asta este prea mult.

Georges Bernanos scria în Jurnalul unui paroh de ţară: „Care om al rugăciunii a mărturisit vreodată că rugăciunea l-a dezamăgit?” Cardinalul şi-a asumat riscul întotdeauna, pentru că rugăciunea nu l-a dezamăgit niciodată. Asceza, postul, lectura cotidiană a textelor sacre l-au ajutat la aceasta.

Cu opt luni înainte de a se stinge, fratele Vincent a trebuit să fie internat în spital, pentru a suporta o intervenţie chirurgicală dificilă. Comunitatea sa, anturajul, prietenii erau neliniştiţi. Operaţia putea fi fatală. Aveam dificila sarcină de a-l informa pe cardinal despre evoluţia sănătăţii tânărului bolnav. În dimineaţa zilei în care a fost operat, când prognosticul era rezervat, i-am spus despre neliniştile părintelui abate şi ale medicilor. Spre marea mea surpriză, cardinalul era senin. El considera că operaţia va fi un succes; nu se îndoia că părintele va reuşi să iasă cu bine din acest moment dificil. Cardinalul se rugase, în capela sa privată, toată noaptea care a precedat operaţia – am aflat acest lucru câteva zile mai târziu. El nu şi-a permis odihna. Dar el ştia. Ştia că nu sosise ceasul fratelui Vincent. El ştia care era voia lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Bosco iubea să repete: „Să nu te tulbure nimic, fii întotdeauna vesel!” În compania cardinalului Sarah, această sărmană viaţă terestră are, deseori, culoarea din viaţa de dincolo. Motivul este simplu: cardinalul Robert Sarah are mulţi prieteni în Cer. Ut cooperatores simus veritatis –„Trebuie să servim în aşa fel încât să fim cooperatorii adevărului”. Cardinalul Sarah, cel mai bun discipol al lui Benedict al XVI-lea, poate să-şi însuşească această deviză a papei emerit. El este, fără îndoială, un mare cooperator al adevărului.

Nicolas Diat

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Revoluţia sexuală globală: distrugerea libertăţii în numele libertăţii, ediția a II-a

Gabriele Kuby, Revoluţia sexuală globală: distrugerea libertăţii în numele libertăţii, ediția a II-a revizuită și adăugită, Iași 2019, 484 p., 14×20, 978-606-578-378-2, 45 lei.

 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Revoluţia sexuală globală : distrugerea libertăţii în numele libertăţii, ediția a II-a revizuită și adăugită, scrisă de Gabriele Kuby și tradusă în limba română de dna Monica Stinghe. Cartea apare în colecția „Creștinism în contemporaneitate”, în formatul 14×20, are 484 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de 45 lei.

Nu veţi putea parcurge cartea pe care o ţineţi acum în mână fără să fiţi într-o oarecare măsură afectaţi emoţional. Revoluţia sexuală globală ne afectează pe toţi – bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, existenţa noastră personală şi viitorul societăţii.

Pentru că noi, oamenii, nu suntem asemenea animalelor, programaţi să avem doar instincte şi gata, ci avem libertatea de a hotărî încotro să ne îndreptăm. Pentru asta însă, avem nevoie de un standard al binelui şi răului. Standardul sexualităţii, care a fost respectat la fel timp de secole, este acum călcat în picioare sau va fi călcat în picioare curând, chiar şi acolo unde acest lucru încă nu s-a întâmplat.

Acesta este un deziderat care se vrea parte a progresului spre libertate, ca şi când libertatea subiectivă a unui individ de a face orice i se pare distractiv şi plăcut ar fi calea cea mai rapidă spre fericire. Chiar aşa să fie?

Să aruncăm o privire onestă spre starea societăţii de azi: familii destrămate, mame sau taţi care-şi cresc singuri copiii şi de asemenea mulţi tineri care poartă în ei adânci răni emoţionale şi spirituale. Să privim şi la dependenţii de pornografie, la milioanele de abuzatori sexuali asupra copiilor, la milioanele de bebeluşi avortaţi, să privim în cele din urmă şi la propriul nostru drum prin viaţă. Dacă ar fi să întrebăm profesori, medici, psihiatri, terapeuţi, asistenţi sociali şi lucrători cu tinerii, cu toţii ar fi de părere că ar trebui să fugim ca de ciumă de acest gen de falsă fericire. Spunem că tinereţea e perioada cea mai fericită a vieţii, însă suntem pe punctul de a crea o societate în care sunt mereu şi mereu mai puţine râsete de copii şi, în schimb, mereu mai mulţi adulţi şi bătrâni deprimaţi.

Toate astea sunt limpezi ca bună ziua. Cauzele sunt mereu cercetate şi discutate, dar una dintre cauze – poate chiar cea mai importantă – este înfăşurată într-o tăcere tabu: este vorba de răsturnarea ordinii normelor sexuale, în forma în care acum ea dă contur societăţii celei noi. Asemenea norme sunt parte a „sistemului de operare” al unei societăţi, astfel încât fiecare societate, în mod firesc, protejează acele norme sexuale, punându-le ca stavilă pedepse din partea comunităţii şi sistemului judiciar. Pe când odinioară monogamia era standard, acum standardul s-a schimbat înspre permisivitatea hedonismului şi a promiscuităţii sexuale, pe care însăşi legea o impune sub stindardul egalităţii şi nediscriminării.

Basmul lui Andersen Hainele cele noi ale împăratului este o ingenioasă metaforă a felului în care astăzi realitatea nu mai poate fi definită aşa cum este ea. Se menţine azi în putere toată această conspiraţie a ascunderii realităţii, pentru că a spune adevărul ar pune în primejdie structurile de putere, care mai devreme sau mai târziu vor trebui să se prăbuşească din cauză că nu fac decât să nege realitatea.

În basmul nostru, la curtea împăratului sosesc nişte înşelători care vor să-l convingă pe acesta de măiestria lor în a ţese „cea mai frumoasă pânză”. Calitatea uimitoare a acestei pânze ar fi că este invizibilă ochiului oricărui om ce ar fi „necalificat pentru slujba sa, ori ar fi nemaipomenit de prost”. A scoate în faţă evidenţa – adică a spune despre ceva ce nu este că de fapt este – devine deosebit de sensibil. Împăratul nu vrea să-şi piardă tronul sau să-şi dezvăluie prostia, aşa că de aceste temeri se vor folosi cei doi înşelători ca să-l prindă în jocul lor.

Cu toţii se lasă înfăşuraţi într-un păienjeniş al minciunii, cu toţii pretind că văd ceva ce nu există. Împăratul ajunge într-o situaţie despre care oricine îşi dă seama că e o minciună, însă doar un copil îndrăzneşte să strige: „Împăratul e gol!” Copilul nu are nicio slujbă şi nicio reputaţie de pierdut.

În această carte mă străduiesc să am un asemenea glas de copil atunci când scriu despre erodarea moralei de către puterea politică. Ea se petrece în două sensuri: binele este numit rău, iar răul, bine. Omului îi este luată busola care-i indica direcţia şi îi este amputat curajul de a urma chemarea iubirii adevărate.

Vreau să descriu revoluţia sexuală globală aşa cum a fost ea pornită de minţile alese ale Revoluţiei Franceze, până la stadiul ei de astăzi, al ideologiei gender postmoderne, emisă de o oarecare Judith Butler, care propovăduieşte:

  • Distrugerea sistemului de valori moştenit al tuturor culturilor şi religiilor
  • Susţinerea agendei revoluţionare de către elitele politice
  • Manevre totalitare, aşa cum se văd în programul promovat de Principiile Yogyakarta
  • Impunerea concretă a ideologiei gender în societate până la punctul în care chiar limba se schimbă sub imperiul considerentelor politice
  • Epidemia generalizată de pornografie, de care nu mai pot fi protejaţi nici tinerii şi nici chiar copiii
  • Mişcarea homosexuală ca motor care mână mai departe revoluţia.

Chiar dacă unele aspecte importante ale acestei mişcări nu mai pot fi discutate fără a atrage după ele acuzaţii de atac la persoană, există un amplu capitol care cuprinde rezultate ale cercetărilor ştiinţifice asupra modului de viaţă homosexual, precum şi contradicţiile interne ale agendei homosexuale.

Un alt capitol descrie poziţia creştinilor faţă de homosexualitate şi modul în care Biserica se raportează la cererile acestei minorităţi.

Capitolul intitulat Sexualizarea copiilor şi tinerilor prin forţa statului detaliază felul în care educaţia sexuală obligatorie în şcoală iniţiază de fapt copiii şi tinerii în mod activ într-o sexualitate hedonistă, fără a-i învăţa mai deloc despre valorile care stau la baza căsătoriei şi creşterii copiilor.

În capitolul Intoleranţă şi discriminare, aduc exemple despre felul în care revoluţia sexuală culminează cu un atac asupra libertăţilor democratice fundamentale, fiind îndreptată în special împotriva creştinismului. Există speranţă totuşi.

În penultimul capitol prezint detalii despre rezistenţa în creştere împotriva acestei revoluţii culturale.

Toate acestea duc spre ultimul capitol, cel care cuprinde esenţa cărţii: avertismentul serios împotriva unui nou totalitarism care distruge libertatea în numele libertăţii.

Suntem contemporani cu o revoluţie culturală care pătrunde în fiecare cămin şi în fiecare inimă. Nu există niciun teritoriu neutru în care să ne putem ascunde. Această revoluţie înaintează tot mai rapid şi devine pe zi ce trece tot mai feroce în atacul ei asupra libertăţilor democratice. Cartea aceasta, publicată iniţial în septembrie 2012 în Germania, a avut nevoie de o actualizare pentru fiecare nouă ediţie şi nouă traducere. Pentru ediţia publicată în Australia de către Parousia Media, s-a folosit ediţia apărută în SUA în 2015, revizuită şi actualizată.

Le mulţumesc editorului meu, Charbel Raish, designerului grafic Anthony Chan şi corectorului John Smyth pentru incredibilul efort de a produce prima ediţie australiană actualizată a acestei cărţi, în timp util, înainte de turneul de conferinţe pe care l-am susţinut în Australia în noiembrie 2017. Recunoştinţa mea profundă se îndreaptă spre John Loiterton, care m-a ascultat la conferinţa „Embolden” a lobby-ului creştin australian din Sydney, a cumpărat cartea, a găsit-o ca fiind foarte importantă pentru înţelegerea vremurilor în care trăim şi apoi nu s-a dat la o parte de la niciun efort pentru a vâna toate imperfecţiunile pe care le-a găsit în carte. Îţi mulţumesc, John!

Una dintre multele minuni care s-au întâmplat cu această carte a fost bucuria de a o vedea tradusă şi publicată în poloneză, maghiară, croată, slovacă, cehă, engleză, olandeză, spaniolă, chineză (Taiwan) şi coreeană în martie 2018, urmate, anul acesta, de ucraineană, rusă şi portugheză – şi, iată, în limba română.

Dumneavoastră, cititorii, aveţi dreptul să ştiţi care este poziţia autoarei. În calitate de sociolog, treaba mea este să observ tendinţele de evoluţie ale societăţii. Ca mamă a trei copii, mă dedic salvării viitorului generaţiei tinere. Iar în calitate de creştină catolică (din 1997), mă străduiesc să-mi trăiesc credinţa. Asta presupune să manifest bune intenţii faţă de toţi oamenii, chiar şi atunci când eu nu împărtăşesc convingerile unora, sau atunci când ei nu le împărtăşesc pe ale mele.

Gabriele Kuby

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Reîncarnare şi înviere. O analiză din perspectiva filosofiei minţii şi a credinţei creştine

Ernest M. Valea, Reîncarnare şi înviere. O analiză din perspectiva filosofiei minţii şi a credinţei creştine, Iași 2019, 306 p., 14×20, ISBN 978-606-578-375-1, 20 lei.

 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Reîncarnare şi înviere. O analiză din perspectiva filosofiei minţii şi a credinţei creştine, scrisă de Ernest M. Valea. Cartea apare în colecția „Creștinism în contemporaneitate”, în formatul 14×20, are 306 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de 20 lei.

Analiza a două concepte religioase (reîncarnarea şi învierea) cu instrumentele filosofiei se poate constitui ca un exerciţiu aplicativ al filosofiei religiei. După cum sugerează numele acestei discipline, ea se vrea o explorare filosofică a conceptelor religioase ce împinge capacitatea de cunoaştere a raţiunii până la limitele ei. Filosofia religiei ne arată că omul religios, cel care afirmă şi îşi asumă o credinţă religioasă, nu poate nega aportul raţiunii la formularea credinţei sale. Ioan Paul al II-lea a mers până acolo încât a numit credinţa şi raţiunea „două aripi cu care spiritul uman se înalţă spre contemplarea adevărului”. Urmând tradiţia Bisericii, nu trebuie să alungăm filosofia dintre instrumentele care ne ajută să ne formulăm credinţa. Să ne amintim că în formularea dogmei Sfintei Treimi, părinţii capadocieni au „împrumutat” conceptele filosofice de ousia şi hypostasis din neoplatonism, filosofia vremii lor. Până la Descartes, Europa creştină nici nu a avut filosofi în înţelesul actual al cuvântului, care să gândească şi să scrie din afara unui context teologic. Numai începând cu Descartes am asistat la „emanciparea” filosofiei din starea de aşa-zisă „slujnică a teologiei”. În ceea ce-l priveşte pe omul religios al religiilor orientale, care susţin conceptul reîncarnării, este evident faptul că Orientul nici măcar nu a căutat un divorţ al celor două metode de cunoaştere, filosofică şi religioasă, probabil din cauză că nu a avut un Dumnezeu suprem personal din „tirania” căruia să se elibereze.

Filosofia minţii este una dintre ramurile cele mai tinere ale filosofiei, dar şi una dintre cele mai iubite, în special în Occident. Ea a apărut abia în a doua jumătate a secolului trecut ca disciplină independentă, neînglobată în filosofia religiei. În România şi-a făcut târziu apariţia, motiv pentru care avem încă puţine cărţi publicate în acest domeniu. De aceea, în primele două capitole am considerat necesar să fac o scurtă prezentare a dezbaterilor curente din filosofia minţii, în special a celor care gravitează în jurul următoarelor trei întrebări: Ce este mintea (sau sufletul, în limbaj religios)?; Care este raportul dintre minte şi corp?; Care sunt criteriile prin care evaluăm continuitatea identităţii personale? Acestea sunt, în esenţă, şi întrebările în jurul cărora gravitează întregul conţinut al cărţii. În primele două capitole, alături de o introducere în filosofia minţii, voi discuta şi răspunsurile clasice pe care le dă filosofia materialistă acestor întrebări, ca replică la dualismul cartezian.

În capitolele 3 şi 4 voi trece în alt registru, cel al studiilor religioase, şi voi analiza modul cum cele două mari religii ale Orientului, hinduismul şi budismul, definesc natura umană şi cum răspund celor trei întrebări. Un concept esenţial al hinduismului şi budismului îl constituie reîncarnarea – modalitatea prin care aceste religii susţin păstrarea identităţii personale după moarte. Din acest motiv, dedic acestei teme cel mai lung capitol al cărţii, capitolul 5. Voi analiza originea sa, modul în care funcţionează în hinduism şi budism, motivele care-l fac atrăgător pentru publicul occidental, dovezile aduse în favoarea sa, precum şi problemele pe care le lasă nerezolvate, atât din perspectiva filosofiei minţii, cât şi din cea a credinţei creştine.

În ultimul capitol voi analiza modul cum sunt definite natura umană şi, implicit, conceptul învierii de către Biserica Catolică. Voi sublinia diferenţele pe care le găsim faţă de spiritualitatea orientală, dar şi măsura în care sunt satisfăcute cerinţele formulate de filosofia minţii pentru păstrarea identităţii personale după moarte.

Mă angajez, aşadar, într-un demers aflat la graniţa dintre filosofie şi religie, dintre raţiune şi credinţă, dintre Orient şi Occident, ţinând cont de limitările unui asemenea demers, din ambele sensuri, atât din perspectiva filosofilor, cât şi a teologilor. Scopul ultim pe care-l urmăresc este să înţelegem ce este natura umană şi cum formulează religiile posibilitatea păstrării identităţii personale după moarte, în contrast cu filosofia materialistă.

Doresc să evit pe cât posibil limbajul de specialitate, astfel încât cartea să fie accesibilă publicului larg, nu doar specialiştilor. Doresc să-l atrag în studierea acestui domeniu fascinant şi pe cititorul neavizat, să-i trezesc interesul pentru dezbaterile actuale ale filosofiei minţii, astfel încât să-şi poată formula o părere proprie. De asemenea, doresc să captez atenţia şi celor care şi-au format deja o părere solidă despre reîncarnare şi/sau înviere. O verificare a bazelor pe care ne-am făurit anumite certitudini, mai ales de natură religioasă, nu poate fi decât folositoare. Sper ca această carte să vă fie o lectură rodnică, menită să vă lanseze în propria dvs. investigaţie asupra naturii umane şi a rostului ultim al existenţei, sau să vă ofere unele răspunsuri în cazul în care deja vă aflaţi în această căutare.

Ernest Valea

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Biserica în epoca postmodernă

David Diósi, Biserica în epoca postmodernă, Iași 2019, 126 p., 14×20, ISBN 978-606-578-370-6, 15 lei.

 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Biserica în epoca postmodernă, scrisă de pr. dr. David Diósi și tradusă în limba română de Mihai Kovács. Cartea apare în colecția „Tratate de teologie”, în formatul 14×20, are 126 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de 15 lei.

Foarte mulţi au scris în ultimii ani despre Biserică: atât lucruri pozitive, cât şi negative. Evident, şi lucruri greu de digerat. Şi pentru că nu vreau să ridic aparatul critic la rang de text principal, voi omite şi enumerarea celor mai importante texte din literatura de specialitate.

Într-adevăr, mulţi au scris despre Biserică. Pare un subiect epuizat. Cu greu se pot spune multe noutăţi despre acest subiect, probabil nici eu nu voi aduce o schimbare radicală de perspectivă în „universul” teologiei.

Apoi, avem termenul „postmodern”. Este un termen la modă – recunosc –, însă nici el nu-şi prea găseşte locul. Este greu să ne definim epoca, să o etichetăm cu ajutorul unor concepte. Eu consider – cel puţin deocamdată – că „postmodern” este conceptul cel mai nimerit. Nu pentru că ar fi un termen atât de deosebit şi care ar spune prea multe, ci mai degrabă pentru că între timp a devenit atât de abstract, încât desemnează toate caracteristicile epocii. Evident, sunt conştient de faptul că ceea ce la prima vedere constituie punctul forte al acestui concept este în acelaşi timp şi punctul său slab, deoarece, dacă desemnează orice, de ce se mai delimitează? Ei bine, şi această întrebare este deja epuizată.

Se ştie despre subiectele epuizate că nu prea mai pot fi dezvoltate. Nici dacă sunt două. Dacă un teolog se aşază la masa de lucru pentru a formula câteva idei despre Biserica de azi, el face acest efort deoarece consideră în adâncul sufletului său că are ceva de spus. Ceva ce numai el poate spune. Nicio scriere nu se poate naşte doar de dragul de a scrie, niciun articol, nici un studiu, nicio carte – nici măcar o cărţulie nu poate fi scrisă doar pentru a mai adăuga un rând la rubrica „Publicaţii” din CV. Autorul vrea să împărtăşească ceva cititorului, sperând că cititorul îi va fi recunoscător pentru rândurile sale. Nu trebuie să fiţi de acord cu fiecare idee. Nu acesta este scopul! Cel puţin eu nu mi-am propus asta. Emisfera este plină de yesmani. Vreau „doar” să vă pun pe gânduri, „numai” să atrag atenţia asupra unor fenomene contemporane. Atât! Evident, adverbele „doar” şi „numai” nu sunt un semn al modestiei, cu atât mai puţin al falsei modestii! Afirm cu mândrie: atât am putut!

Atât am putut aduna din mijlocul grădinii mele cu flori şi legume, în care cred că am descoperit caracterul multicolor, bogăţia şi vitalitatea, în multe cazuri doar potenţială, a Bisericii mele. O grădină te învaţă multe lucruri. Mai ales să te minunezi. Recunosc, nu ştiu denumirile tuturor florilor, deşi eu le-am plantat pe toate. Le încurc mereu. Nici cu legumele nu mă descurc mai bine. Nu cunosc nici măcar toate plantele din grădina mea. Totuşi, mă minunez de frumuseţea fiecăreia. Mă aflu în aceeaşi situaţie şi când privesc Biserica. Nu cunosc toate vlăstarele nobile sau sălbatice din ea. De multe ori nu sunt în stare nici să le deosebesc în mod obiectiv, dar cred că nu sunt singurul în această situaţie. Pentru că se pot spune multe, iar hârtia suportă multe, dar pentru a face afirmaţii responsabile referitoare la natura lucrurilor nu e nevoie doar de curaj, ci şi de clarviziune. Din acest motiv folosesc adverbul „doar”.

Doar atât poate da un om ca mine, pasionat de scris. Nici nu am un birou ca lumea aici, unde îmi place să îmi aştern gândurile pe hârtie. Aş putea avea, dar mă tem de el. Mă tem că mă va face un birocrat. Mă mulţumesc cu masa împletită din nuiele, care a fost cândva pe terasa casei mele părinteşti. La această masă mă simt acasă. Pe când eram bebeluş, nu puteam încă să mă urc pe scaun atunci când părinţii mei au cumpărat-o, iar când mama mă urca pe el, braţul ei mă asigura să nu cad. Aşadar, masa care mi-a devenit birou îmi aminteşte copilăria. Evident, în acea perioadă şi Biserica mea avea alte probleme. Pentru că şi atunci existau probleme, unele chiar foarte complicate şi complexe. Despre acelea să scrie istoricii! Şi, dintre aceştia, doar cei care sunt capabili să o facă în mod onest. Eu voi medita mai degrabă asupra prezentului.

Prof. dr. pr. David Diósi

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Scandalul scandalurilor. Istoria secretă a creştinismului

Manfred Lütz, în colaborare cu profesor dr. Arnold Angenendt, Scandalul scandalurilor. Istoria secretă a creştinismului, Iași 2019, 335 p., 14×20, ISBN 978-606-578-364-5, 25 lei.

 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Scandalul scandalurilor. Istoria secretă a creştinismului, scrisă de Manfred Lütz, în colaborare cu profesor dr. Arnold Angenendt, și tradusă în limba română de pr. dr. Lucian Farcaș. Cartea apare în colecția „Istoria Bisericii”, în formatul 14×20, are 335 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de 25 lei.

Creştinismul este religia cea mai necunoscută a lumii occidentale. Aceasta nu se datorează unei lipse de informaţii, ci, din contră, unei supraabundenţe de informaţii. De altfel, aceste informaţii au de obicei un mod specific demn de remarcat: sunt grotesc de false.

Dintr-un anumit punct de vedere, lucrul acesta nu este chiar atât de rău. Se poate trăi bine având convingeri false. Multă vreme se credea că prin artere ar curge aer, iar mult timp s-a acceptat faptul că ar exista zmei şi însăşi convingerea că Pământul ar fi sub forma unui disc nu i-a împiedicat pe oameni să ducă o viaţă plină de sens.

Fake news (ştirile false) ar putea chiar să provoace plăcere. Cine ar vrea să vadă lumea de dimineaţă până seara aşa cum este ea? Şi chiar la nivel pur personal, reprimarea este o capacitate importantă de a rămâne în viaţă. Celui care încearcă să lase ca părţile întunecate ale istoriei vieţii sale să meargă alături de el îi este greu să trăiască.

Totuşi, în privinţa informaţiilor false despre creştinism nu este vorba despre nişte mici erori fără semnificaţie, falsificări făcute de un amator sau de înşelăciuni inofensive. Aceste informaţii false au zdruncinat creştinismul în inima sa şi l-au lipsit de credibilitate (…)

Jürgen Habermas, cel mai cunoscut filosof german, care s-a declarat pe sine ca fiind „afon la nivel religios”, cerea de aceea cu cuvinte dramatice cel puţin „traduceri salvatoare” ale terminologiei iudeo-creştine despre asemănarea omului cu Dumnezeu. Doar aşa, crede Habermas, s-ar putea asigura acceptarea generală a conceptului de demnitate a omului, un concept central pentru orânduirea societăţii noastre. El îşi doreşte creştini care să fie percepuţi în discursul public drept cetăţeni religioşi. Totuşi, această dorinţă pioasă din partea unui agnostic se loveşte de creştini care tind mai degrabă să treacă sub tăcere credinţa lor ca o chestiune privată. Înainte de toate, tocmai pentru că ei se ruşinează de istoria creştinismului (…)

Cu totul diferită a fost abordarea lui Arnold Angenendt. El n-a voit nicidecum să menajeze Biserica, dar nici n-a acceptat pur şi simplu istorii de scandal doar pentru că aspectul lor sinistru suna atât de plăcut sau pentru că povestea lor era mereu repetată. Omul de ştiinţă renumit la nivel internaţional s-a folosit de mintea lui şi de priceperea lui ştiinţifică şi a cercetat la rece. Cu rezultate impresionante. Această îndelungată muncă se află şi la baza cărţii de faţă.

Prin urmare, şi aici poate fi vorba doar despre o istorie a scandalului creştinismului, lipsită de prejudecăţi, la care s-a lucrat cu scalpelul ştiinţei. Este posibil ca la sfârşit scandalurile să fie efectiv scandaluri şi chiar dacă s-ar constata că faptele istorice descriu o cu totul altă imagine, nici chiar o istorie a creştinismului fără scandaluri nu ar constitui, desigur, nici pe departe un motiv de a deveni creştin. Există convingeri complet nesănătoase care produc efecte istorice deosebit de vindecătoare. Prin urmare, aici nu este vorba de o mărturisire de credinţă, ci de istorie, de istoria reală deosebit de interesantă a celei mai mari religii a omenirii din toate timpurile. Iar pentru cititorul interesat, nu în cele din urmă, de formarea occidentală şi de iluminismul european în sensul cel mai bun.

Eu am redactat textul, însă substanţa istorico-ştiinţifică a acestei cărţi se datorează în mare măsură profesorului dr. dr. h.c. Arnold Angenendt şi colaboratorilor săi, bărbaţi şi femei, care s-au îngrijit ca această carte să transmită dincolo de Toleranz und Gewalt (Toleranţă şi violenţă) stadiul cel mai recent al cercetării istorice. Cartea este complet reorganizată şi completată cu unele teme pentru a cuprinde pe cât posibil toate evenimentele critice ale istoriei Bisericii (…)

Astfel se poate vedea cum o mică sectă iudaică din Imperiul Roman devine o religie la nivel mondial, apoi modul în care ea va face din acest imperiu un imperiu creştin şi cum s-a ajuns, în cele din urmă, ca germanii victorioşi să devină germani creştini. Se mai poate descoperi ce au fost cu adevărat cruciadele, la ce cunoştinţe uimitoare a ajuns între timp cercetarea cea mai recentă despre Inchiziţie, persecutarea vrăjitoarelor şi misiunea în mijlocul indienilor şi ce datorăm noi Iluminismului şi ce nu. La implementarea drepturilor fundamentale ale omului a apăsat creştinismul pe pedala de frână sau pe cea de acceleraţie – sau pe amândouă? Ce este cu emanciparea femeilor, cu revoluţia sexuală şi, înainte de toate, cum stă creştinismul cu adevărat faţă de Holocaust?

Şi aşa, la sfârşit, a devenit o carte pentru creştinii cărora nu le este teamă de adevăr şi pentru toţi ceilalţi, ca să înţeleagă mai bine de unde vin.

Dr. med. dipl.-teol. Manfred Lütz

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro