Scrisoarea enciclică Rerum novarum. Despre capital și muncă

Leon al XIII-lea, Scrisoarea enciclică Rerum novarum. Despre capital și muncă, Iași 2024, 48 p., 14×20, ISBN 978-606-578-549-6, 15 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Scrisoarea enciclică Rerum novarum. Despre capital și muncă, scrisă de Papa Leon al XIII-lea și tradusă în limba română de Lorena Neagu. Cartea apare în colecția „Magisterium”, în formatul 14×20, are 48 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 15 lei. 

Rerum novarum (de la primele cuvinte, cu traducere directă din latină însemnând „a schimbării revoluționare” (nr. 1), sau „Drepturile și îndatoririle capitalului și muncii”, este o enciclică scrisă de Papa Leon al XIII-lea la 15 mai 1891. Ea este adresată tuturor patriarhilor, primaților, arhiepiscopilor și episcopilor catolici, și se referă la condiția clasei muncitoare.

Rerum Novarum este considerat un text fundamental al învățăturii sociale catolice moderne. Multe dintre pozițiile din Rerum novarum sunt completate de enciclicele ulterioare, în special Quadragesimo anno (1931) a lui Pius al XI-lea, Mater et magistra (1961) a lui Ioan al XXIII-lea și Centesimus annus (1991) a lui Ioan Paul al II-lea, fiecare dintre acestea comemorând o aniversare a publicării Rerum novarum.

Papa Leon al XIII-lea a scris enciclica Rerum Novarum, în timp ce revoluția industrială și schimbările politice răvășeau Europa. Relația dintre angajatori și angajați se schimba dramatic. Unii indivizi deveniseră bogați, dar majoritatea oamenilor rămăsese săracă, chiar dacă muncea din greu. Enciclica Papei Leon al XIII-lea a tratat despre condiția clasei muncitoare într-o perioadă în care mulți susțineau revoluția.

Biserica recunoaște că lipsa unui sindicat al muncitorilor a contribuit la o situație nedreaptă în care mulți lucrează în condiții puțin mai bune decât sclavia. O soluție propusă de socialiști a fost eliminarea totală a proprietății private. Papa Leon al XIII-lea respinge această soluție deoarece „fiecare om are, prin natura sa, dreptul de a avea în posesie o proprietate, ca și cum ar fi a lui” (nr. 6). El notează, de asemenea, că „rațiunea și mai ales motivul impulsiv al muncii sale este obținerea proprietății” (nr. 5). În loc să ajute clasa muncitoare, eliminarea proprietății private nu ar face decât să îi afecteze pe cei pe care ar trebui să îi avantajeze.

Proprietatea privată „nu este doar legală, ci absolut necesară” (nr. 22). În plus, dreptul la proprietate este esențial pentru menținerea structurii familiei. Unui muncitor ar trebui să i se ofere posibilitatea de a trăi cu parcimonie, de a economisi bani și de a-și investi economiile pentru viitor.

Oamenii s-au obișnuit să muncească pentru propriile nevoi (cf Gen 3,17). Munca le permite oamenilor să își câștige un trai onorabil, dar folosirea angajaților ca simple obiecte este greșită. Muncitorii și cei bogați sunt dependenți unul de celălalt. Lucrătorul ar trebui să ducă la bun sfârșit sarcinile pe care le acceptă de bunăvoie, să nu distrugă niciodată proprietatea angajatorului, să nu folosească niciodată violența pentru cauza lor, să nu ia parte la revolte sau dezordine și să nu se asocieze cu cei care îi încurajează să acționeze în mod lipsit de etică. Așa cum Papa Ioan Paul al II-lea avea să sublinieze mai târziu în Laborem Exercens, munca ar trebui să fie văzută ca o expresie privilegiată a activității umane. Munca, inclusiv producția culturală, este un exemplu de creație umană după chipul Creatorului.

Angajatorul ar trebui să respecte demnitatea fiecărui angajat și nu ar trebui să îi trateze ca pe niște sclavi. De asemenea, lucrătorii trebuie să aibă timp pentru îndatoririle lor religioase și trebuie să primească sarcini adecvate sexului și vârstei lor. Lucrătorii și angajatorii ar trebui să fie liberi să negocieze și să ajungă la un acord, dar justiția naturală trebuie să asigure că salariile sunt suficiente pentru a susține un „salariat modest și bine educat” (nr. 45). Pentru a se asigura că aceste drepturi și îndatoriri sunt menținute, ar trebui să existe asociații ale lucrătorilor care să lucreze pentru binele comun.

Relația dintre lucrător și angajator ar trebui să fie modelată de legăturile de prietenie și de iubire frățească. Ambii sunt copii ai lui Dumnezeu și au fost creați după chipul său. Biserica dorește ca cei săraci să-și îmbunătățească situația și are rolul de a vorbi în numele lor și de a căuta să obțină reducerea sărăciei.

Atât lucrătorii, cât și angajatorii ar trebui să aibă drepturile lor protejate. Copiii nu ar trebui să fie angajați pentru sarcini potrivite pentru adulți, iar angajatorii ar trebui să îi compenseze pe lucrători cu salarii corecte. Omenirea ar trebui să-și amintească faptul că moralitatea creștină duce la prosperitate.

Este important să ne amintim că nu am fost creați pentru această lume, ci mai degrabă pentru viața veșnică cu Dumnezeu. Bogățiile ar trebui privite ca un obstacol pentru fericirea veșnică și că ele nu aduc libertate (cf. Mt 19, 23-24). Având în vedere acest lucru, asociațiile de lucrători și angajatori ar trebui să facă ceea ce este mai bine pentru trupul, sufletul și proprietatea tuturor celor implicați.

Pr. dr. Ștefan Lupu

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Scrisoarea enciclică Centesimus annus

Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, Iași 2024, 98 p., 14×20, ISBN 978-606-578-543-4, 15 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Scrisoarea enciclică Centesimus annus, scrisă de sfântul Papă Ioan Paul al II-lea și tradusă în limba română de Lorena Neagu. Cartea apare în colecția „Magisterium”, în formatul 14×20, are 98 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 15 lei. 

În mai 1991, sfântul Papă Ioan Paul al II-lea a promulgat Enciclica Centesimus annus pentru a celebra centenarul Enciclicei Rerum novarum a Papei Leon al XIII-lea.

Enciclica este o scrisoare; aceasta amintește de „scrisorile” apostolilor, în primul rând ale sfântului Paul, care a scris 14. Scrisoarea este trimisă venerabililor frați din episcopat, clerului, familiilor călugărești, credincioșilor Bisericii Catolice și tuturor oamenilor de bunăvoință, fără deosebire de rasă sau de credință. Numitorul lor comun trebuie să fie „bunăvoința”.

Introducere

Există o referință la Rerum novarum și la numeroasele documente care au apărut în urma acesteia. Papa a acceptat cererea de a sărbători centenarul acesteia. Este demn de remarcat faptul că încă din introducere există o cheie de lectură: au fost invitați să scrie întreprinzătorii și lucrătorii, atât individual, cât și în calitate de membri ai asociațiilor. Papa se va adresa adesea acestor două categorii, care reprezintă lumea economică și adevăratul motor al comunității.

Cu Centesimus annus există o direcție clară: priviți înapoi, priviți în jur și priviți spre viitor. Se dorește abordarea celui de-al treilea mileniu cu un profund simț al responsabilității.

Există o continuitate în învățătura Bisericii, care provine de la apostoli. Există referirea la sfântul Paul, care în Scrisoarea întâi către Corinteni scrie: „Eu, ca un arhitect expert, am pus temelia, alții apoi au construit pe ea”. Dar Apostolul invită, ba chiar admonestează: „Dar fiecare să aibă grijă cum construiește! Căci nimeni nu poate să pună o altă temelie în afară de cea existentă, care este Isus Cristos” (3,11-12).

Papa reiterează dorința de a crea o legătură între trecut și prezent, între vechi și nou. Îl amintește pe evanghelistul Matei, pentru care fiecare scrib este asemănător unui gospodar care scoate din comoara sa lucruri noi și lucruri vechi. Acest lucru presupune în mod necesar ca gospodarul să fie capabil să păstreze comoara și, mai mult decât atât, să o gestioneze.

1. Trăsături caracteristice ale Rerum novarum

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, scenariul prezintă o lume aflată în plină schimbare politică, economică și socială. Există noi libertăți, dar și noi forme de nedreptate. Există noi structuri de producție. Aceste structuri au fost însoțite de un nou tip de proprietate: s-a născut capitalismul. Exploatarea forței de muncă ieftine a dus la îmbogățirea ilicită, cu lipsa unei asigurări sociale.

Paginile memorabile din Capitalul lui Marx au zguduit conștiința tuturor celor cărora le pasă de demnitatea umană. Biserica nu a putut sta deoparte. Mai mult, mesajul său evanghelic a anticipat justiția socială cu aproximativ două milenii. Pe de o parte, găsim liberalismul în urma liberalismului, iar pe de altă parte un socialism utopic care caută noi căi spre o societate civilizată.

Papa se referă la „punctul culminant al acestei opoziții” și la intervenția lui Leon al XIII-lea.

Dualismul capital/lucru va rămâne pentru mult timp, dar Biserica, prin Rerum novarum, va stabili dreptul/datoria de a interveni în viața publică. Doctrina socială este și misiune evanghelică.

De aceea, noua evanghelizare trebuie să treacă prin doctrina socială a Bisericii.

Leon al XIII-lea a apărat demnitatea muncitorului și demnitatea muncii, o activitate necesară pentru nevoile vieții. De asemenea, sancționase dreptul la proprietate privată, deși exista atunci o divizare: pe de o parte, o acumulare excesivă care dăuna părților sărace, pe de altă parte, o colectivizare care a apărut în favoarea claselor sărace.

De asemenea, a recunoscut dreptul la asociații/sindicate și la salarii echitabile. Statul trebuie să protejeze drepturile tuturor, dar mai ales pe cele ale celor mai slabi și mai lipsiți de apărare. Solidaritate la nivel național și internațional.

Aceasta este, în linii mari, vechea situație, dar ea încă rezistă în prea multe cazuri. Astfel de procese de transformare reapar în țările cu sectoare mari de sărăcie. Acumularea este mai imediată, cererea pentru o bucată de pâine mai acerbă, oferta de muncă la prețuri umilitoare, demnitatea jignită.

Ioan Paul al II-lea observă că Leon al XIII-lea face apel la stat, dar această entitate nu poate face totul. De fapt, „individul, familia și societatea îi sunt anterioare, iar el (statul) există pentru a proteja drepturile unora și altora, și nu pentru a le înăbuși”. Aș aminti în acest punct Scrisoarea către Romani a sfântului Paul, pentru că în ea se face referire la legea naturală, care ar trebui să fie întotdeauna un ghid, în absența altor norme.

Făcând aluzie la neamurile care nu au o lege scrisă, sfântul Paul spune că „fapta Legii este scrisă în inimile lor şi despre aceasta dau mărturie atât conştiinţa lor, cât şi gândurile lor care, pe rând, îi acuză sau îi dezvinovăţesc” (2,15).

2. „Noutățile” de astăzi

Leon al XIII-lea era împotriva nedreptății față de masele proletare, dar era și împotriva unui sistem care dorea să ridice steagul revoluției sociale și al împărțirii diferite a bogăției: socialiștii îi împing pe săraci la ură împotriva celor bogați și susțin că proprietatea privată trebuie abolită și că bunurile fiecăruia trebuie să fie comune tuturor. Leon al XIII-lea se declară împotriva acestei teorii, care creează tulburări sociale și merge împotriva drepturilor proprietarilor, ajungând astfel să nu fie în beneficiul nici măcar al muncitorilor.

Din păcate, faptele au mers mult mai departe. Acolo unde socialismul a ajuns la putere, a sfârșit prin a crea pagube și va fi nevoie de decenii pentru a le elimina. Omul în acea societate a fost (și este) o simplă rotiță într-un mecanism. Când măsura este plină, masele se organizează și luptă pentru condiții de viață diferite și pentru demnitatea care a fost încălcată, ba chiar furată. Societatea a suferit un dublu atac din partea a două forțe diferite, ambele fondate pe ateism. Pe de o parte, socialismul real cu epurările sale, pe de altă parte, militarismul cu lagărele sale de exterminare.

Reformele corecte duc la o viață mai bună, la locuri de muncă sigure fără spectrul șomajului; la o lipsă de exploatare a grupurilor mai slabe, cum ar putea fi imigranții de astăzi. Dreptul la odihnă și la un program de lucru mai uman este un punct de necontestat.

Rerum novarum a fost împotriva ideologiilor urii și a violenței. Din nefericire, aceste indicații nu au fost luate în considerare de protagoniștii celor două războaie mondiale și, mai ales, odată cu Holocaustul, a venit punctul culminant al aberației umane. Oricine a vizitat un lagăr de exterminare a fost profund șocat.

Odată cu 1945, apare o divizare a blocurilor, cu migrații forțate în cadrul sistemelor și țărilor. Vântul de est avansează. Țările mai slabe se văd nevoite să își aleagă protectorii dintre reprezentanții celor două sisteme. Urmează lupte sălbatice, cu excluderea oamenilor de bunăvoință. Este menționat grandiosul proces de decolonizare, prin care numeroase țări au dobândit… independența. A fost un drum lung și anevoios. Popoare întregi au fost ținute sub presiune, exploatate, maltratate, reduse la statutul de servitori (sau sclavi) ai albilor. În aceste cazuri, vocea păstorilor și a preoților era extrem de slabă, care se aflau printre compatrioți nemiloși și ipocriți, confruntându-se în schimb cu indigeni care vedeau cât de departe era vestea cea bună. Dar cei mai buni indigeni au fost cei care au mers la Cambridge și la Sorbona pentru a studia cum au schimbat albii lucrurile. În aceste centre de cultură au învățat că Anglia fusese sub jugul monarhic și se eliberase de el cu Magna Charta, în timp ce Franța, cu Declaration des droits, lichidase toate instituțiile vechi și îl bulversase pe omul nou, liber să gândească și să acționeze. Acei studenți au crezut că se putea face ceva și pentru țările lor. Se crease o conștiință națională care avea să dea roade câteva decenii mai târziu.

Enciclica discută – la sfârșitul capitolului – contribuția adusă de Organizația Națiunilor Unite la creșterea drepturilor la nivelul indivizilor și al națiunilor. Dar recunoaște natura limitată a instrumentelor de care dispune Organizația Națiunilor Unite.

3. Anul 1989

Începând cu anii ’80, în unele țări din America Latină, Africa și Asia a existat un angajament al Bisericii de a găsi solidaritate și dialog, în locul unor conflicte nesfârșite.

Și acum ajungem la evenimentele din Polonia. Potrivit Papei Ioan Paul al II-lea, principalul factor a fost „încălcarea drepturilor de muncă”. Trebuie amintit în acest moment că la Budapesta, la Praga și chiar la Varșovia au avut loc demonstrații care au fost reprimate cu sânge de poliția locală, la ordinele directe ale Kremlinului. De ce a fost posibilă schimbarea de la Gdansk? De ce au început oamenii să vorbească despre faptul că acum nu mai există (și nu a existat niciodată) dictatura proletariatului, ci dictatura asupra proletariatului?

După părerea mea, cel mai mare merit pentru această răsturnare de situație îi revine Papei, care a reușit să facă Solidarnosc să apere lumea, care i-a impus lui Gorbaciov o nouă strategie, care le-a dat speranță celor resemnați.

Trebuie acordat credit celor care au luptat în tăcere ani de zile, trimițând cărți și produse de primă necesitate acelor oameni. Cărți care au trezit conștiințe, care i-au invitat pe oameni să lupte. Uneori, Biblia era suficientă pentru a atinge acest obiectiv râvnit. Rolul jucat de Părinții Rusiei creștine care din Seriate i-au provocat pe uriașii din Est nu poate fi lăudat îndeajuns.

Al doilea factor de criză este ineficiența sistemului economic. Individului i-a fost refuzată inițiativa, el a fost considerat ca parte a sistemului, nu ca protagonist. Și astfel, apropierea de Cristos a fost pentru mulți singura cale de a se regăsi pe ei înșiși, demnitatea lor rănită. Evenimentele din 1989 au dus la o întâlnire între Biserică și mișcarea muncitorească.

Ar fi trebuit să fi fost în țările estice pentru a înțelege importanța Bisericii ca grup de presiune. Cei care doreau să spună ceva neortodox trebuiau să se arunce în brațele celor care mai aveau capacitatea de a acționa: Biserica. Anii întunecați ai dictaturii comuniste, nedreptățile comise ar trebui să lase loc păcii și iertării. Prosperitatea nu ar trebui să fie doar apanajul câtorva țări, ci bogăția ar trebui să fie distribuită în mod egal.

Țările care au ieșit din tunelul comunismului trebuie să se apuce de muncă într-un spirit de sacrificiu, așa cum a fost cazul țărilor libere după conflictul mondial. Ajutorul din partea altor țări este de dorit. Neliniștea economică și disperarea spirituală nu fac bine nimănui.

Dar nu trebuie să uităm de țările din lumea a treia, care au probleme mai mari.

Resursele pot veni odată cu dezarmarea, cu victoria păcii asupra războiului. Ceea ce trebuie să li se ofere săracilor este șansa de a munci, de a trăi într-o lume mai echitabilă.

Ajunge cu prevalența forței asupra rațiunii. Este important să se consacre dreptul conștiinței umane. Numai atunci poate exista o societate liberă și dreaptă. Numeroase spectre ne pândesc: diferite forme de totalitarism, scăderea valorilor morale, fundamentalismul religios. Prin urmare, este necesar să ne asigurăm că „drepturile conștiinței umane” prevalează.

Dar, pe lângă dualismul capitalism/socialism, există un aspect al societății care trebuie luat în considerare și care este prezent – din păcate – în ambele sfere economice. Este vorba de îmbogățire ilegală și imediată. Există categorii de oameni care scapă de orice control sau, mai degrabă, care reușesc să controleze controlorii și astfel acționează nestingheriți. Într-adevăr, timpul lor este petrecut țesând intrigi pentru relațiile sociale. Îi găsim în lumina reflectoarelor cu personaje și operațiuni de anvergură.

Problema este că ei prosperă și în țările din Est, iar prezența lor este și mai evidentă și imorală, deoarece masele sunt bolnave, iar ei sunt printre cei foarte puțini privilegiați. Exemplul lor de narcisism șochează conștiința oamenilor normali și harnici. Câți au luat aceeași cale tocmai pentru a se alinia la a avea aclamarea socială, simbolul de statut al celor înstăriți? Aproape că par să urmeze observația biblică: „Cei bogați au mulți prieteni” (Prov 14,20). Se recunosc reciproc, se încolonează, fac schimb de vizite, se dau peste cap pentru a se menține pe linia de plutire. Dacă unul dintre ei cade accidental pe drum, toți se distanțează de el imediat. Și nimeni nu-l mai cunoaște.

Este nevoie de multă răbdare, de multă tărie de caracter, pentru a nu fi loviți de vântul dăunător al celor care au acționat în mod imoral. În Cartea Psalmilor (48,6-7), există o invitație la seninătate: „De ce să mă tem în zilele cele rele, când nelegiuirea potrivnicilor mei mă înconjoară? Ei își pun încrederea în averea lor şi cu mulțimea bogățiilor lor se laudă”. Și mai departe, este scris: „Omul, cât timp este în cinste, nu înțelege”.

A cui este sarcina de a elimina astfel de abuzuri? Să oprească atâtea palme date unor fețe oneste și sănătoase? Depinde de instituții și de conștiințele noastre. Dar cine se mișcă?

Eliminarea lor este foarte dificilă, deoarece sunt perfect integrate în contextul social; dacă ar fi vorba de organizații ilegale, sarcina ar fi poate mai ușoară, prin alegerea unor strategii adecvate. Dar aici avem de-a face cu morminte albite și, ca atare, mai periculoase.

Proprietatea privată și destinația universală a bunurilor. Dumnezeu a dat pământul întregii omeniri. Pentru a produce, este necesar să se muncească; prin urmare, omul care lucrează pământul devine stăpânul acestuia. Dar, după cum vă puteți imagina, există cineva care ajunge târziu. Atunci trebuie să i se dea o șansă pentru a-și primi partea sa. Aici apar multe variații pe această temă.

Împotriva acumulării iraționale și a egoismului exagerat găsim numeroase avertismente în Biblie: „Mieii sunt pentru a te îmbrăca, iar țapii, ca preț pentru câmp. Abundența laptelui de capră este pentru hrana ta, pentru hrana casei tale şi pentru viața tinerelor tale” (Prov 27, 26-27).

Bogăția națiunilor se bazează acum mai mult pe know-how decât pe resurse. „Cel care produce un obiect, o face… pentru ca alții să îl poată folosi după ce plătesc un preț corect, stabilit de comun acord, prin negociere liberă”.

Acest pasaj dă naștere la mai multe considerații:

1) Se stabilește principiul conform căruia valoarea unui obiect nu este determinată de munca pe care o conține și, prin urmare, se rupe întregul castel al teoriei plusvalorii. De fapt, Marx susținea că plusvaloarea obiectului este determinată de exploatarea muncitorului, care nu a primit un salariu corect.

2) Justum pretium menționat în enciclică este un concept introdus de sfântul Toma, care vorbește de justum pretium.

3) Există o discrepanță obiectivă între acordul comun și libera negociere. Cu excepția cazului în care se dorește să se facă aluzie la un acord comun al producătorilor care semnează un cartel, altfel se merge întotdeauna la oscilația dintre cerere și ofertă.

4) Se bazează libera negociere pe o bază morală sau doar pe cea economică? Ce posibilități de intervenție are partea mai slabă?

Din nefericire, cei mai slabi cedează în fața acestei logici, astfel încât economiile din lumea a treia luptă să se ridice.

Puține țări bine echipate reușesc să aprovizioneze restul lumii. Aceasta este drama secolului al XX-lea. Omul – totuși – trebuie să aibă „șansa de a supraviețui”. Datoriile țărilor sărace trebuie să fie anulate sau reduse. Populații întregi nu trebuie să fie împinse la disperare. Se impune o concertare mondială pentru dezvoltare. Investițiile în alte țări pot fi decise în funcție de posibilitatea de a oferi locuri de muncă, și nu după criteriul simplului profit. Potrivit enciclicei, factorii de producție de-a lungul timpului au fost: pământul, capitalul, astăzi omul însuși. Iar din grupul armonios de oameni rezultă întreprinderea, cu riscurile și problemele ei.

Dar nu există întreprinderi pentru orice. Există încă prea mulți oameni care trăiesc la margine și care nu au acces la ele. De asemenea, trebuie remarcat faptul că cei doi factori menționați anterior – pământul și capitalul – sunt încă prezenți în forme anormale în diferite părți ale globului. În opinia mea, aceste sărăcii de astăzi sunt mai grave decât cele din deceniile trecute: pentru că aceste popoare știu și văd prin intermediul televiziunii ce este o societate de bunăstare. Și, prin urmare, umilința lor este și mai profundă.

Angajamentul este pentru o societate în care să existe libertate de muncă, de inițiativă și de participare. Experiența socialistă nu a fost pe măsura așteptărilor maselor și, în schimb, a creat un capitalism de stat cu câțiva privilegiați.

Profiturile sunt recunoscute în cadrul întreprinderii. Cu toate acestea, acest lucru nu trebuie să se facă în detrimentul celor care lucrează acolo. Întreprinderea este o comunitate de oameni. Am putea adăuga: este ca o familie, cu interese și afecțiuni comune.

Antreprenorul priceput știe bine că trebuie să ofere siguranță și continuitate în muncă, că trebuie să ofere toată dăruirea sa pentru a culege roadele în beneficiul tuturor. Și aici, egoismul nu plătește: „Regele, prin judecată, consolidează țara, dar perceptorul o aduce la lipsă” (Prov 29,4).

Antreprenorul trebuie să aibă întotdeauna un cuvânt de alinare pentru angajatul care trece prin momente dificile. El trebuie să se poată bucura alături de el, trebuie să fie gata să-l ajute. Acesta este spiritul de companie, care nu este scris în niciun contract de muncă, care depășește analizele reci ale costurilor, dar care – acolo unde există – este adevărata comoară și succesul sigur.

Este un „lanț de solidaritate” care se extinde la toți ceilalți. Lumea este străbătută de „fenomenul consumismului”. Papa consideră urgentă „o mare operă educativă și culturală”. Dar producătorii sunt aproape niște lupi vorace care se năpustesc asupra prăzii. Adesea, ei își pun la punct studiile de piață solicitând alte consumuri și apetituri.

Rezultatul este frustrarea celor care nu pot accesa astfel de oferte. Și atunci se declanșează resortul pervers al tuturor și al tuturor celorlalți. Cei care nu au ar trebui să își creeze o scară de priorități, fără a se arunca într-o luptă hedonistă.

Dar chiar și cei care au nu se pot limita și consumismul îi devorează pe toți. Exemple pernicioase sunt drogurile și pornografia.

Omul trebuie să se străduiască să salveze mediul înconjurător, dar mai ales să protejeze condițiile morale ale unei ecologii umane autentice, pentru locul în care petrece timpul de muncă și de odihnă. Baza oricărei structuri sociale este familia. Pe bună dreptate, aici primește prima atenție. Aici este cel care este iubit și învață să iubească. Aici i se formează caracterul. Familia reprezintă baza unei piramide ideale, în care interesele interacționează fără egoism, oportunități de muncă și de creștere umană pentru toți.

4. Stat și cultură

Papa notează că în Rerum novarum Biserica prezintă pentru prima dată organizarea societății în funcție de cele trei puteri – legislativă, executivă și judecătorească. Trebuie amintit că enciclica poartă data de 1891. Dar cu 143 de ani mai devreme – în 1748 – apăruse Spiritul legilor al lui Charles Montesquieu.

De ce a fost necesar să se aștepte un secol și jumătate pentru a încorpora noutățile care aveau să schimbe cadrul viitoarelor țări democratice?

Papa Ioan Paul al II-lea, pe de altă parte, a dat un nou ritm angajamentului Bisericii. El a interpretat în timp real numeroasele schimbări și a căutat calea corectă pentru cel de-al treilea mileniu.

Marxismul/leninismul, acolo unde a ajuns la putere, a alterat armonia celor trei puteri, o realizare a constituționalismului modern. În aparență, la conducere se afla Partidul, dar adevăratul deus ex machina al întregii activități era liderul partidului. Planurile de dezvoltare greșite, regimul polițienesc și militarist i-au făcut pe oameni să trăiască în îngustime și coșmar. Restrângerea libertăților mergea de la interdicția de a se deplasa în interiorul țării la interdicția de a pleca; de la interdicția de a se asocia la interdicția de a practica un cult.

Biserica este pentru democrație, singurul garant al libertăților individului. Există drepturi care trebuie să fie recunoscute și protejate în mod explicit:

1) dreptul la viață

2) dreptul de a trăi într-o familie unită

3) dreptul de a căuta adevărul și de a trăi în el

4) dreptul de a participa la muncă

5) dreptul de a întemeia o familie

Dar nu toate țările reușesc să înțeleagă și să garanteze aceste drepturi. Papa scrie: „Revendicările care vin din partea societății, uneori, nu sunt examinate după criterii de dreptate și moralitate, ci mai degrabă după puterea electorală sau financiară a grupurilor care le susțin. Astfel de devieri ale moravurilor politice generează în timp neîncredere și apatie, cu consecința scăderii participării politice și a spiritului civic în rândul populației, care se simte lezată și dezamăgită”.

Aceste cuvinte ar trebui să fie reflectate îndelung de cei care cred că reprezintă poporul, care, în schimb, se simte umilit și jignit. De asemenea, statul trebuie să garanteze membrilor săi libera desfășurare a activității economice. Prin urmare, avem nevoie de:

  1. a) garantarea libertății individuale
  2. b) garanția de proprietate
  3. c) monedă stabilă
  4. d) servicii publice eficiente.

Statul trebuie să intervină pentru a iniția procese sănătoase de dezvoltare economică, dar prezența sa trebuie să fie limitată în timp, pentru a nu interveni în sfera individului. Statul social nu aduce beneficii nimănui, ci doar suferă de elefantiază birocratică, cu costuri enorme.

În enciclică există un apel la cultura națiunii, care reprezintă moștenirea valorilor transmise. Dar aceste valori trebuie să se confrunte cu alte culturi, într-o dezvoltare armonioasă.

O creștere care este atentă la cei mai nevoiași, care nu duce la violență, la război. „Niciodată război!”, a implorat Papa în timpul evenimentelor dramatice din Golful Persic. Dar, încă o dată, forța brutală a prevalat asupra rațiunii.

5. Omul este calea Bisericii

Aș dori să închei aceste note cu ceea ce Papa scrie spre finalul mesajului său: „Sunt convins că diversele religii, acum şi în viitor, vor avea un rol preeminent în păstrarea păcii şi în construirea unei societăți demne pentru omenire. Deschiderea către dialog şi cooperare este cerută tuturor oamenilor de bunăvoință, dar şi persoanelor, grupurilor cu responsabilități specifice în domeniile politice, economice şi sociale, la nivel național şi internațional”.

Să reflectăm asupra acestei încheieri, evitând orice alibi. Dacă ne considerăm oameni de bunăvoință, trebuie să lucrăm cu iubire și sacrificiu pentru o lume în care individul să își găsească demnitatea.

Pace celor care nu au pace!

Bucurie celor fără bucurie!

Pâine celor care nu au pâine!

Arturo Capasso

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Caietele Conciliului. 4. Gaudium et spes

Dicasterul pentru Evanghelizare, Jubileul 2025. Caietele Conciliului. 4. Gaudium et spes, Iași 2023, 304 p., 17×24, ISBN 978-606-578-524-3, 40 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut de curând cartea: Jubileul 2025. Caietele Conciliului. 4. Gaudium et spes, scrisă de Dicasterul pentru Evanghelizare și tradusă în limba română de pr. dr. Mihai Pătrașcu. Cartea apare în colecția „Cateheză”, în formatul 17×24, are 304 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 40 lei. 

În scrisoarea pe care Papa Francisc a scris-o pentru pregătirea Jubileului din 2025 se spune că „cele patru Constituții ale Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican, împreună cu magisteriul acestor decenii, vor continua să orienteze și să îndrume poporul sfânt al lui Dumnezeu, astfel încât ei progresează în misiunea de a aduce tuturor vestirea cu bucurie a Evangheliei”.

În lumina acestei solicitări, s-a decis realizarea unei serii de volume mici, foarte ușoare, intitulate „Caietele Conciliului”. Sunt volume mici scrise într-un limbaj foarte simplu, direct, capabil să implice cititorul. Nu este, așadar, un „comentariu”, ci mai degrabă o prezentare scurtă și concisă a bogățiilor Conciliului al II-lea din Vatican.

Papa Francisc scrie în introducerea sa: „Pregătirea pentru Jubileul din 2025 reluând în mâini textele fundamentale ale Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican este o angajare pe care o cer tuturor s-o primească drept moment de creştere în credinţă (…)

Pun în mâinile tuturor creştinilor, mai ales ale tinerilor, aceste abile şi eficace materiale ajutătoare, care reparcurg temele fundamentale ale celor patru Constituţii conciliare. Doresc ca ele să poată găsi o largă primire şi să aducă roade bune pentru reînnoirea comunităţilor noastre. Le încredinţez îndeosebi episcopilor, preoţilor, cateheţilor şi familiilor, ca să găsească formele cele mai adecvate pentru a face actuală învăţătura părinţilor conciliari, în perspectiva următorului Jubileu 2025”.

***

Dicasterul pentru Evanghelizare, Jubileul 2025. Caietele Conciliului 1. Istoria; Dei Verbum, Iași 2023, 162 p., 17×24, ISBN 978-606-578-521-2, 30 lei.

Temele tratate în acest volum:

Elio Guerriero, Conciliul al II-lea din Vatican. Istoria şi semnificaţia pentru Biserică

Rino Fisichella, Revelaţia drept Cuvânt al lui Dumnezeu (DV 1-5)

Rino Fisichella, Tradiţia (DV 7-10)

Antonio Pitta, Inspiraţia (DV 11-13)

Marco Cardinali, Sfânta Scriptură în viaţa Bisericii (DV 21-26)

***

Dicasterul pentru Evanghelizare, Jubileul 2025. Caietele Conciliului. 2. Sacrosanctum Concilium, Iași 2023, 294 p., 17×24, ISBN 978-606-578-522-9, 40 lei.

Temele tratate în acest volum:

Arturo Elberti, Liturgia în misterul Bisericii (SC 1-2.7-13)

Maurizio Compiani, Sfânta Scriptură în liturgie (SC 24 şi 35)

Samuele Ugo Riva, Trăirea liturgiei în parohie (SC 40-46)

Fulvia Maria Sieni, Misterul euharistic (SC 47-58)

Edward McNamara, Liturgia Orelor (SC 83-101)

Dominik Jurczak, Sacramentele (SC 59-83)

Giuseppe Midili, Duminica, dar al lui Dumnezeu (SC 59-83)

Maurizio Barba, Timpurile forte ale anului liturgic (SC 102.109-111)

Marco Frisina, Muzica şi liturgia (SC 112-121)

***

Dicasterul pentru Evanghelizare, Jubileul 2025. Caietele Conciliului. 3. Lumen Gentium, Iași 2023, 328 p., 17×24, ISBN 978-606-578-523-6, 40 lei.

Temele tratate în acest volum:

Cettina Militello, Misterul Bisericii (LG 1-5)

Maria Gloria Riva, Imaginile Bisericii (LG 6-8)

Salvator Pié-Ninot, Poporul lui Dumnezeu (LG 9-17)

Guillermo Juan Morado, Biserica este pentru evanghelizare (LG 17)

Philip Goyret, Papa, episcopii, preoţii şi diaconii (LG 18-29)

Mimmo Muolo, Laicii (LG 30-38)

Maica Veronica Maria, Amintire vie a modului de a trăi al lui Isus

François-Marie Léthel, Sfinţenia ca vocaţie universală (LG 39-42)

Achim Schütz, Biserica pe cale şi Biserica cerească (LG 48-51)

Stefania Falasca, Maria (LG 52-69)

***

Dicasterul pentru Evanghelizare, Jubileul 2025. Caietele Conciliului. 4. Gaudium et spes, Iași 2023, 304 p., 17×24, ISBN 978-606-578-524-3, 40 lei.

Temele tratate în acest volum:

Giovanni Cesare Pagazzi, Biserica în lumea de astăzi (GS 1-3)

Manuela Tulli, Marea temă a sensului vieţii (GS 4)

Gianni Cardinale, Societatea oamenilor (GS 23-32)

Francesco Antonio Grana, Autonomie şi slujire (GS 33-45)

Andrea Tornielli, Familia (GS 47-52)

Fabio Marchese Ragona, Cultura (GS 53-62)

David Hillier, Economia şi finanţele (GS 63-72)

Franca Giansoldati, Politica (GS 73-76)

Ignazio Ingrao, Dialogul ca instrument (GS 83-93)

Nina Fabrizio, Pacea (GS 77-82) 

*** 

Prefața Papei Francisc 

Pregătirea pentru Jubileul din 2025 reluând în mâini textele fundamentale ale Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican este o angajare pe care o cer tuturor s-o primească drept moment de creştere în credinţă. Au trecut şaizeci de ani de la începutul acelui eveniment, care i-a permis Bisericii să-şi reîntinerească faţa şi să se prezinte încă o dată lumii ca purtătoare a unui Mesaj care trece peste orice graniţă. De fapt, evanghelia lui Isus Cristos este o veste atât de universală încât nu poate avea limite.

În cele patru Constituţii ale sale, Conciliul al II-lea din Vatican a imprimat o nouă dezvoltare învăţăturii bimilenare a Bisericii, permiţând ca viitorul să poată fi iluminat de profunzimea şi intensitatea acestui magisteriu. Este timpul să redescoperim frumuseţea acestei învăţături, care şi astăzi provoacă credinţa creştinilor şi îi cheamă să fie mai responsabili şi prezenţi în oferirea propriei contribuţii pentru creşterea întregii omeniri.

„Biserica trăieşte! Iată dovada; iată respiraţia; glasul, cântecul. Biserica trăieşte! […] Biserica gândeşte, Biserica vorbeşte, se roagă, Biserica creşte, Biserica se construieşte. […] De la Cristos vine Biserica, la Cristos merge; şi aceştia sunt paşii săi, adică actele cu care ea se perfecţionează, se confirmă, se dezvoltă, se reînnoieşte, se sfinţeşte. Şi tot acest efort de perfecţionare al Bisericii, dacă ne uităm bine, nu este altceva decât o exprimare de iubire faţă de Cristos Domnul”. Aceste cuvinte ale sfântului Paul al VI-lea, în omilia de la a şaptea sesiune a Conciliului, ne stimulează astăzi să luăm în considerare importanţa învăţăturii conciliare. A relua în mâini acele texte este semn al vivacităţii şi rodniciei Bisericii; reînnoirea comunităţilor şi angajarea de convertire pastorală trec în mod necesar dincolo de însuşirea lecţiei Conciliului al II-lea din Vatican din partea noastră.

Centralitatea Cuvântului lui Dumnezeu, fundament al revelaţiei creştine; reînnoirea liturgiei, expresie a slujirii sacerdotale a tuturor celor botezaţi; conştiinţa de a fi poporul lui Dumnezeu în drum spre Ierusalimul ceresc; exigenţa de a împărtăşi bucuriile şi speranţele întregii omeniri şi mai ales ale săracilor: acestea sunt etapele fundamentale de parcurs pentru ca Biserica să ştie şi să demonstreze că este vie, că se reînnoieşte şi se perfecţionează pe drumul său de sfinţire.

Pun în mâinile tuturor creştinilor, mai ales ale tinerilor, aceste abile şi eficace materiale ajutătoare, care reparcurg temele fundamentale ale celor patru Constituţii conciliare. Doresc ca ele să poată găsi o largă primire şi să aducă roade bune pentru reînnoirea comunităţilor noastre. Le încredinţez îndeosebi episcopilor, preoţilor, cateheţilor şi familiilor, ca să găsească formele cele mai adecvate pentru a face actuală învăţătura părinţilor conciliari, în perspectiva următorului Jubileu 2025.

Papa Francisc

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Evaluarea rolului reţelelor sociale şi de sprijin al migranţilor români din regiunea Lazio, Italia

Egidiu Condac., Evaluarea rolului reţelelor sociale şi de sprijin al migranţilor români din regiunea Lazio, Italia, Iași 2018, 404 p., 14×20, ISBN 978-606-578-349-2, 25 lei. 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Evaluarea rolului reţelelor sociale şi de sprijin al migranţilor români din regiunea Lazio, Italia, scrisă de pr. dr. Egidiu Condac. Cartea apare în colecția „Disertații doctorale”, în formatul 14×20, are 404 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de 25 lei. 

Pages from Egidiu Condac teza

Activând deja de peste 15 ani în domeniul social în calitate de director general al Centrului Diecezan Caritas Iaşi, dar şi ca preşedinte (2006-2010) al Confederaţiei Caritas România, asociaţie a Bisericii Catolice, am avut şansa de a fi martorul naşterii şi evoluţiei unor iniţiative şi programe sociale în cadrul Centrului Diecezan Caritas, în noua perspectivă creată începând cu 1990, prin posibilitatea înfiinţării şi funcţionării asociaţiilor şi fundaţiilor cu profil social. Pe lângă programele social-caritative adresate copiilor, tinerilor, familiilor aflate în situaţii de risc de sărăcie şi excluziune socială, persoanelor vârstnice şi celor cu dizabilităţi pe care asociaţia Caritas le-a dezvoltat de-a lungul acestor ani, s-a născut o preocupare tot mai mare şi faţă de situaţia emigranţilor, mai ales a celor care aveau aparţinătorii rămaşi acasă.

În acest sens, în perioada 2004-2007, în cadrul Centrului Diecezan Caritas Iaşi a funcţionat un program care oferea servicii persoanelor care alegeau calea emigrării. Acest program a fost realizat cu sprijinul Caritas Italiana. Din păcate, din cauza lipsei sustenabilităţii financiare, din anul 2007 funcţionarea programului a luat sfârşit. A rămas însă preocuparea la nivel personal în această direcţie, intrând în legătură cu multe persoane emigrate şi specialişti în domeniul migraţiei, participând la diferite iniţiative în acest domeniu, mai ales în Italia. Dar unul dintre cele mai semnificative evenimente în care am fost implicat personal în calitate de preşedinte al Confederaţiei Caritas România a avut loc în anul 2010, când Caritas Italiana şi Confederaţia Caritas România au conlucrat la apariţia şi prezentarea, atât în Italia, cât şi în România, a volumului Românii din Italia, între respingere şi acceptare.

Consider că aceste experienţe dobândite în virtutea misiunii pe care o îndeplinesc m-au stimulat în luarea unei decizii în privinţa realizării unei cercetări doctorale în domeniul social cu tematica migraţiei. Acest demers nu ar fi fost posibil însă fără sprijinul şi îndrumarea specialiştilor, mentorilor şi altor profesionişti şi persoane de bunăvoinţă.

În acest sens, simt ca pe o datorie de onoare să aduc mulţumiri în primul rând conducătorului ştiinţific al tezei mele de cercetare, doamna prof. univ. dr. Doina Balahur, care mi-a sugerat tema şi a coordonat etapele cercetării şi redactării lucrării mele pe tot parcursul şcolii doctorale, intervenind cu propuneri şi soluţii preţioase care demonstrează o bogată şi îndelungată experienţă academică.

Într-un chip deosebit îi sunt recunoscător păstorului diecezei de Iaşi, episcopul Petru Gherghel, care m-a îndemnat şi încurajat să realizez această muncă de cercetare.

Adresez mulţumiri corpului profesoral din cadrul Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Consiliului de Coordonare Ştiinţifică din cadrul Şcolii Doctorale a Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, care mi-au împărtăşit într-un fel sau altul din tainele cercetării ştiinţifice, insuflându-mi prin competenţa lor curaj şi energie pentru a deveni mereu mai exigent cu mine însumi în munca ştiinţifică.

În acelaşi timp, mulţumesc profesorilor din comisie care m-au însoţit la fiecare etapă de evaluare din cadrul Şcolii Doctorale, venind cu observaţii şi recomandări utile pentru definitivarea prezentei lucrări.

Mulţumirile mele se îndreaptă şi către colegii de la Caritas care m-au îngăduit şi m-au înţeles în anii de Şcoală Doctorală. De asemenea, sunt recunoscător tuturor participanţilor la cercetare: persoane imigrate din Italia, responsabili de instituţii, preoţi şi tuturor celor care m-au ajutat într-un fel sau altul prin contribuţia lor valoroasă pe care mi-au pus-o la dispoziţie cu toată generozitatea.

Cu deosebită recunoştinţă mă adresez mamei mele, surorilor, fratelui, cumnaţilor şi altor persoane de bunăvoinţă care mi-au fost de un mare sprijin moral şi m-au susţinut pentru a putea duce la bun sfârşit această teză. Îmi exprim deplina speranţă de a putea contribui pe viitor şi mai mult în domeniul social, prin experienţa mea profesională şi ştiinţifică, la îmbunătăţirea metodelor de intervenţie şi a calităţii serviciilor în folosul diferitelor categorii vulnerabile din societate, dar şi la insuflarea unei atitudini solidare faţă de conaţionalii noştri care au ales calea emigrării şi faţă de cei rămaşi singuri acasă, mai ales copii şi persoane vârstnice.

Pr. dr. Egidiu Condac

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


DOCAT: ce trebuie făcut? Doctrina socială a Bisericii Catolice

DOCAT: ce trebuie făcut?: Doctrina socială a Bisericii Catolice, Iași 2017, 12,5×20,5 cm., 320 p., ISBN 978-606-578-279-2, 30 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea DOCAT: ce trebuie făcut? Doctrina socială a Bisericii Catolice. Această lucrare a fost editată de Conferința Episcopală Austriacă, cu aprobarea Consiliului Pontifical pentru Promovarea noii Evanghelizări, şi a fost tradusă în limba română de pr. dr. Lucian Farcaş. Cartea apare în colecţia „Cateheza”, în format 12,5×20,5 cm., are 320 de pagini, color, coperți cartonate şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la prețul de 30 lei.

DOCAT este o traducere pentru popularizarea învățăturii sociale și comunitare a Bisericii Catolice, așa cum a fost ea dezvoltată în importante documente începând cu Leon al XIII-lea. În mod deosebit cei tineri ar trebui să se simtă chemați să citească marile documente ale Bisericii în textul original și să-și orienteze acțiunea lor după maximele adevărului, dreptății și iubirii. Papa Francisc le cere mereu creștinilor să se angajeze activ pentru o lume mai dreaptă: „Un creștin care în aceste timpuri nu este un revoluționar nu este un adevărat creștin”

Prezentăm în continuare Prefața scrisă de Papa Francisc la cartea DOCAT.

Dragi tineri!

Predecesorul meu, Papa Benedict al XVI-lea v-a pus în mână un Catehism pentru tineri, YOUCAT. Astăzi vreau să vă încredințez o altă carte, DOCAT, care cuprinde doctrina socială a Bisericii.

În titlu se află cuvântul englez „to do”, a face. DOCAT răspunde la întrebarea „Ce trebuie făcut?” și este asemenea unui manual de utilizare care ne ajută ca, folosindu-ne de Evanghelie, să ne schimbăm mai întâi noi înșine, apoi mediul nostru înconjurător și, la urmă, întreaga lume.

Isus spune: „Tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut”. Mulți sfinți au fost atinși de fragmentul acesta biblic până la măduvă. Din acest motiv, sfântul Francisc de Assisi și-a schimbat întreaga sa viață. Maica Tereza s-a convertit în virtutea acestui cuvânt. Iar Charles de Foucauld mărturisește: „În întreaga Evanghelie nu există niciun cuvânt care să fi avut o influență mai mare asupra mea și care să-mi fi schimbat viața într-un sens mai profund decât acesta: «Tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut». Când mă gândesc că aceste cuvinte provin din gura lui Isus, Cuvântul veșnic al Tatălui, și că este aceeași gură care spune: «Acesta este trupul meu … acesta este sângele meu …» Cât de mult mă simt chemat, în cazul acesta, să-l caut și să-l iubesc pe Isus înainte de toate în aceștia mici, cei mai neînsemnați”.

Dragi prieteni tineri! Numai convertirea inimii poate face mai umană lumea noastră plină de teroare și de violență. Și aceasta înseamnă răbdare, dreptate, seninătate, dialog, incoruptibilitate, solidaritate cu victimele, cu cei săraci și cei mai săraci, dăruire fără limite, iubire, care pentru celălalt merge chiar până la moarte. Dacă voi ați înțeles aceasta în profunzime, în calitate de creștini, tineri și tinere, puteți să schimbați lumea. Lucrurile nu pot rămâne așa cum merg în momentul acesta în lume. Dacă în acest moment un creștin trece indiferent față de nevoile celor săraci și mai săraci, în realitate acesta nu este un adevărat creștin!

Oare nu putem face mai mult, ca această revoluție a iubirii și a dreptății să devină realitate în multe părți ale acestei planete chinuite? Doctrina socială a Bisericii poate astfel să-i ajute pe mulți oameni! Sub conducerea competentă a cardinalilor Christoph Schönborn și Reinhard Marx, o echipă a trecut la treabă pentru a aduce în fața tineretului din lume mesajul eliberator al doctrinei sociale bisericești. La aceasta au colaborat cunoscuți oameni de știință, dar și mulți tineri. Catolici din întreaga lume, tineri și tinere, au trimis pentru aceasta cele mai bune fotografii ale lor. Alți tineri au fost consultaţi în privința textului și s-a avut grijă ca textul să fie bine înțeles. Învățătura socială numește aceasta „participare”: a lua parte! Echipa a aplicat, totodată, un important principiu al doctrinei sociale. Astfel, DOCAT a devenit o minunată introducere în acțiunea creștină.

Ceea ce numim noi astăzi doctrină socială catolică a apărut în secolul al XIX-lea. O dată cu industrializarea și-a făcut apariția și un capitalism brutal: o formă a economiei distrugătoare de oameni. Mari industriași lipsiți de conștiință au adus populația sărăcită a țării în situația de a munci din greu pentru salarii de mizerie în mine sau în hale pline de funingine ale fabricilor. Copiii nu mai ajungeau să vadă lumina zilei. Erau trimiși asemenea sclavilor sub pământ pentru a trage vagoanele cu cărbune. În această situație, creștinii au ajutat cu multă angajare, dar și-au dat seama că aceasta nu este suficient. Astfel, au dezvoltat idei pentru a acționa împotriva nedreptății și la nivel social și politic. Certificatul propriu al întemeierii doctrinei sociale catolice rămâne scrisoarea enciclică a Papei Leon al XIII-lea, Rerum Novarum, despre noile probleme sociale, din anul 1891. Papa scria clar și fără echivoc: „A-i reține muncitorului răsplata care i se cuvine este un păcat care strigă la cer”. Biserica s-a implicat cu propria-i autoritate în lupta pentru drepturile muncitorilor.

Pentru că nevoile timpului o cereau, doctrina socială catolică a fost îmbogățită și perfecționată în mod constant în decursul anilor. Mulți discutau despre comunitate, dreptate, pace și binele comun. Au fost găsite principiile personalității, ale solidarității și subsidiarității, pe care le explică și DOCAT. Dar, în realitate, doctrina socială nu provine de la acest sau acel papă sau de la acest sau acel învățat. Ea vine din inima evangheliei. Vine de la Isus însuși. Isus este doctrina socială a lui Dumnezeu.

„Această economie ucide”, am scris eu în exortația Evangelii gaudium, căci aceasta mai există și astăzi, „acea economie a excluderii și a inegalității veniturilor”. Există țări în care patruzeci sau cincizeci la sută din tineri sunt fără loc de muncă. În multe societăți, oamenii în vârstă sunt sortați, pentru că aparent ei nu mai au nicio „valoare” și pentru că nu mai sunt „productivi”. Întregi regiuni ale țărilor ajung să fie depopulate deoarece săracii acestui pământ fug spre zonele mizerabile (slums) ale marilor orașe, cu speranța că acolo vor mai găsi ceva pentru supraviețuire. Logica producției unei economii globalizate a distrus modestele structuri economice și agricole din regiunile lor tradiționale. Aproximativ un procent din populația lumii deține între timp cam 40 la sută din bogăția lumii, iar zece procente din populația Globului dețin 85 la sută. Pe de altă parte, cu greu „aparține” unei jumătăți din populația Globului un procent din sectorul respectiv. Unu virgulă patru miliarde de oameni trăiesc din mai puțin de un euro pe zi.

Dacă eu vă invit acum pe toți să cunoașteți cu adevărat doctrina socială a Bisericii, nu visez doar la grupuri care să șadă sub copaci și să discute despre aceasta. Lucrul acesta este bun! Faceți aceasta! Visul meu este mai mare: îmi doresc un milion de tineri creștini, ba, mai bine, o întreagă generație, care să fie pentru contemporanii lor „doctrină socială pe două picioare”. Nimic altceva nu poate schimba lumea, decât oamenii care se dăruiesc pentru ea împreună cu Isus, care împreună cu el merg la periferii și în mijlocul mizeriei. Intrați și în politică și luptați pentru dreptate și pentru demnitatea omului, în primul rând pentru cei mai săraci. Voi toți sunteți Biserica. Aveți grijă ca această Biserică să se transforme, să fie plină de viață, pentru că se lasă provocată de strigătele celor nedreptățiți, de plânsetele celor suferinzi și de cei de care nu se mai îngrijește nimeni.

Puneți-vă și voi înșivă în mișcare. Dacă ar face mulți aceasta, în această lume ar fi mai bine, iar oamenii ar simți că Duhul lui Dumnezeu lucrează prin voi. Și poate că voi deveniți apoi asemenea făcliilor care le fac oamenilor mai luminoasă calea spre Dumnezeu.

Astfel, vă încredințez vouă această minunată cărticică, pentru ca să aprindă în voi un foc. Mă rog zilnic pentru voi. Rugați-vă și voi pentru mine!

Al vostru,

Papa Francisc

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Noua cartă a lucrătorilor sanitari

Consiliul Pontifical pentru Lucrătorii Sanitari (Pentru Pastorația Sănătății), Noua cartă a lucrătorilor sanitari, Iași 2017, 14×20, 166 p., ISBN 978-606-578-304-1, 15 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Noua cartă a lucrătorilor sanitari, scrisă de Consiliul Pontifical pentru Lucrătorii Sanitari (Pentru Pastorația Sănătății) și tradusă în limba română de pr. dr. Mihai Pătrașcu. Cartea apare în colecţia „Magisterium”, în format 14×20, are 166 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la prețul de 15 lei.

Biserica a considerat dintotdeauna că slujirea adusă celor bolnavi este parte integrantă a misiunii sale, asociind predicarea veştii bune cu asistenţa şi îngrijirea bolnavilor. Lumea vastă a serviciilor aduse suferinţei umane se referă la binele persoanei umane şi al societăţii” însăşi. Tocmai pentru aceasta, ea pune şi chestiuni delicate şi incontestabile, care cuprind nu numai aspectul social şi de organizare, ci şi pe cel pur etic şi religios, pentru că sunt implicate evenimente „umane” fundamentale, precum suferinţa, boala, moartea, cu respectivele întrebări referitoare la funcţia medicinii şi la misiunea medicului faţă de cel bolnav.

Făcându-se interpret al acestei instanţe, papa de atunci, Ioan Paul al II-lea, instituind la 11 februarie 1985 Consiliul Pontifical pentru Lucrătorii Sanitari (pentru Pastoraţia Sănătăţii), a voit să ofere provocărilor care provin de la lumea sănătăţii un răspuns însufleţit de credinţă şi de speranţă, valorizând misiunea pe care atâţia creştini – lucrători în sănătate, laici, individual şi asociaţi, consacraţi şi consacrate, preoţi şi diaconi – o desfăşoară cu generozitate, mărturisind prin apropierea de cel bolnav, precum şi cu munca, studiul şi cercetarea, valorile evanghelice ale demnităţii persoanei şi respectării vieţii.

Cu intuiţie fericită, primul preşedinte al dicasterului, regretatul cardinal Fiorenzo Angelini, a publicat în 1994 prima ediţie a Cartei lucrătorilor sanitari, care, tradusă în anii următori în nouăsprezece limbi, a constituit un instrument valoros pentru formarea iniţială, dar şi permanentă, a diferitelor figuri profesionale care lucrează în lumea sănătăţii.

Ca urmare a noilor cuceriri obţinute de cercetare în domeniul biomedical şi ştiinţific, precum şi a pronunţărilor magisteriale de după 1994, în timpul pontificatelor aceluiaşi sfânt Ioan Paul al II-lea, apoi al lui Benedict al XVI-lea şi al Papei Francisc, dicasterul a considerat necesar să întreprindă un proces de revizuire şi de actualizare a acestui document, menţinând oricum structura originară, centrată pe vocaţia lucrătorilor sanitari ca slujitori ai vieţii.

În textul publicat acum s-au făcut, aşadar, o revizuire şi o actualizare conform cărora şi temele tratate deja în acel timp sunt ilustrate într-un limbaj mai accesibil şi actual şi conţin o actualizare sub profilurile ştiinţific şi de conţinut mai în general însoţite de o revizitare a notelor teologice din documentele citate.

În mod deosebit, consider necesar să afirm că, în afară de avansarea ştiinţelor medicale şi a posibilelor repercusiuni asupra vieţii umane, Noua Cartă a tratat şi chestiuni de ordin medico-legal, care se impun tot mai mult şi au incidenţă în exercitarea profesiilor sanitare; aşa cum în text au fost tratate probleme care asumă o importanţă tot mai marcată, mai ales în privinţa dreptăţii, a respectului şi a sensibilităţii crescute referitor la principiile de solidaritate şi de subsidiaritate în accesul la medicamente şi la tehnologii disponibile; şi asta, ascultând de dreptatea socio-sanitară impregnată de dreptul la tutelarea şi promovarea sănătăţii cu politici sanitare egale.

În afară de asta, s-a ţinut cont de extinderea persoanelor implicate în această activitate, precum şi, alături de figurile profesionale sanitare clasice (personal medical, de infirmerie şi auxiliar), cuprinzând altele care la fel compun lumea sănătăţii, adică biologi, farmacişti, lucrători sanitari care lucrează în teritoriu, administratori, legislatori în materie sanitară, lucrători în sectorul public şi privat, de matrice laică sau confesională.

Această vocaţie, lărgită astfel în figurile, rolurile şi responsabilităţile profesionale, se califică prin valenţa antropologică pe care ştiinţele biomedicale trebuie să o promoveze şi în orientarea culturală de astăzi, în cercetarea continuă, menită să ofere o slujire specifică adusă binelui integral al vieţii şi al demnităţii oricărei fiinţe umane, într-un dialog rodnic între biomedicină şi principiile morale conţinute în Magisteriul Bisericii. Această angajare este însuşită de Biserică şi cu această Nouă Cartă a Lucrătorilor Sanitari, care vrea să fie un instrument eficace în faţa slăbirii certitudinilor etice şi a subiectivismului conştiinţelor, care, împreună cu pluralismul cultural, etic şi religios, duc cu uşurinţă la relativizarea valorilor şi apoi la riscul de a nu mai putea face referinţă la un ethos împărtăşit, mai ales în privinţa marilor întrebări existenţiale, referite la sensul naşterii, al vieţii şi al morţii.

Desigur, această Cartă nu poate să fie exhaustivă cu privire la toate problemele şi la chestiunile care se impun în domeniul sănătăţii şi al bolii, ci a fost realizată cu scopul de a oferi linii călăuzitoare cât mai clare posibil pentru problemele etice care trebuie înfruntate în lumea sănătăţii în general, în armonie cu învăţăturile lui Cristos şi cu Magisteriul Bisericii.

Încredinţând diferitelor figuri profesionale, laice şi religioase, care compun lumea articulată a sănătăţii, această Nouă Cartă a Lucrătorilor Sanitari, în a XXXI-a aniversare a instituirii Consiliului Pontifical pentru Lucrătorii Sanitari (pentru Pastoraţia Sănătăţii) şi în ajunul celei de-a XXV-a Zile Mondiale a Bolnavului, doresc ca acest instrument să poată contribui la o reînnoire constantă şi profundă a lumii sănătăţii şi a însăşi acţiunii pastorale a Bisericii în semnul promovării şi apărării demnităţii persoanei umane. Pentru a rescrie astfel, chiar zilnic, parabola Samariteanului Milostiv (cf. Lc 10,29-37) şi pentru a face prezentă, şi în momentul suferinţei şi al durerii, Speranţa, Dar al Paştelui lui Cristos.

† Zygmunt Zimowski

Preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Lucrătorii Sanitari

(pentru Pastoraţia Sănătăţii)

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Scrisoarea apostolică Octogesima adveniens

Paul al VI-lea, Scrisoarea apostolică Octogesima adveniens, Iaşi 2013, 48 p., 14×20, ISBN 978-606-578-121-4, 8 lei.

Editura „Sapientia” anunţă apariţia Scrisorii apostolice Octogesima adveniens, scrisă de Paul al VI-lea și tradusă în limba română de Petru Ciobanu. Cartea apare în colecţia Magisterium, formatul 14×20, are 48 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la preţul de 8 lei.

Constituie o convingere comună a tuturor creştinilor nevoia participării Bisericii la abordarea şi soluţionarea problemelor sociale. Ceea ce este firesc, întrucât Biserica nu poate să rămână deoparte, manifestând lipsă de interes faţă de acestea, ci să se apropie de toate aspectele şi manifestările vieţii oamenilor. Astfel, reuşeşte să se apropie de slijirea propusă de exemplul Mântuitorului, care nu a venit să fie slujit, ci să slujească şi să îşi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi.

Din dorinţa de a continua tradiţia peregrinării Bisericii împreună cu omenirea cu care își împărtășește soarta în cadrul istoriei şi datorită incertudinilor şi tulburărilor anilor pontificatului său, Papa Paul al VI-lea (1963-1978) a dorit să transmită un mesaj specific, voind prin aceasta să ofere oamenilor o susţinere în efortul lor de a-şi lua în mâini şi de a orienta viitorul. Acest mesaj s-a concretizat şi prin scrisoarea apostolică Octogesima adveniens, pe care o prezentăm cititorilor noştri, grație traducerii realizate de studentul teolog Petru Ciobanu.

Scrisoarea a fost publicată de Papa Paul al VI-lea la 14 mai 1971, fiind adresată monseniorului Cardinal Maurice Roy, președintele Consiliului Pontifical pentru Laici și al Comisiei Pontificale „Justitia et Pax”, cu scopul „de a trezi în poporul lui Dumnezeu o deplină înțelegere a rolului său în momentul de față” și de „a promova apostolatul pe plan internațional” (nr. 52).

Octogesima adveniens nu a fost scrisă într-un vid istoric sau în discontinuitate cu învățătura socială catolică din deceniile precedente, ci a continuat temele pe care le găsim atât în Constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, cât şi în documentele magisteriale sociale ale predecesorilor săi, și se constituie ca un răspuns dat provocările contextului istoric în care a fost scrisă. Trebuie notat, de asemenea, că prin această scrisoare apostolică, Papa Paul al VI-lea a voit să marcheze împlinirea a 80 de ani de la promulgarea primei enciclice sociale a Papei Leon al XIII-lea Rerum novarum (15 mai 1891), enciclică despre care papa a afirmat, încă de la începutul scrisorii, că este cea care continuă să inspire acțiunile pentru dreptatea socială, iar acest fapt l-a determinat să reia și să prelungească învățătura predecesorilor săi, răspunzând astfel noilor necesități ale unei lumi în schimbare (nr. 1).

După o introducere de șapte paragrafe, Octogesima adveniens este structurată pe patru secțiuni. Cea mai mare parte a scrisorii (nr. 8-42) se întoarce la o lectură a semnelor timpului, evidențiind provocările (de exemplu, urbanizarea) cu care se confruntă anumite grupuri de persoane (tineri, femei etc), problemele la nivel mondial (cum ar fi influențele mass-media și ale mediului) și aspirațiile oamenilor zilelor noastre. Restul scrisorii oferă câteva reflecții ecleziale cu privire la aceste semne ale timpului.

După ce a analizat situația actuală și a atras atenția cu privire la principiile după care ar trebui să se ghideze creștinii, Papa Paul al VI-lea adaugă un apel la acțiune (nr. 48-52). În diversitatea situațiilor, a funcțiilor, a organizațiilor, fiecare creştin trebuie să-și situeze responsabilitatea și să discearnă, în cunoștință de cauză, acțiunile la care este chemat să participe.

Lectura acestui document magisterial este utilă tuturor oamenilor de bunăvoință, pentru o transformare pozitivă a societății

Laurențiu Turbuc

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Populorum progressio. Scrisoare enciclică despre dezvoltarea popoarelor

Papa Paul al VI-lea, Populorum progressio, Iaşi 2013, 56 p., 14×20, ISBN 978-606-578-117-7, 8 lei.

Editura „Sapientia” anunţă apariţia Scrisorii enciclice Populorum progressio: despre dezvoltarea popoarelor, scrisă de Papa Paul al VI-lea și tradusă în limba română de Petru Ciobanu. Cartea apare în colecţia Magisterium, formatul 14×20, are 56 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la preţul de 8 lei.

Conceptul de „problemă socială” a evoluat de la jumătatea secolului al XIX-lea până astăzi. Această temă nu se limitează doar la problema muncitorimii; în ea sunt incluse și problemele dezechilibrelor și ale schimbărilor structurale. Astfel a înțeles Conciliul al II-lea din Vatican problema socială în Constituția pastorală Gaudium et spes, viziune reluată de Paul al VI-lea în enciclica Populorum progressio (26 martie 1967) și în scrisoarea apostolică Octogesima adveniens (14 mai 1971). Şi Papa Ioan Paul al II-lea scria în enciclica sa Laborem exercens: „Dacă în trecut se evidenția în centrul acestei probleme mai ales problema clasei, în timpul mai apropiat se pune în prim plan problema lumii” (§ 2).

Enciclica Populorum progressio, tradusă de Petru Ciobanu, este un document ce a accentuat problema socială la nivel mondial. Astfel, în Introducere putem citi: „Dezvoltarea popoarelor, în special a acelora care se străduiesc să scape de foamete, de sărăcie, de bolile endemice, de ignoranţă, care caută o participare mai largă la roadele civilizaţiei, o valorizare mai activă a calităţilor lor umane, care se orientează decisiv spre deplina lor dezvoltare, este obiectul unei atente observaţii din partea Bisericii. După Conciliul ecumenic al II-lea din Vatican, o conştientizare reînnoită a exigenţelor mesajului evanghelic a determinat Biserica să se pună în slujba oamenilor pentru a-i ajuta să sesizeze toate dimensiunile acestei probleme grave şi pentru a-i convinge de urgenţa unei acţiuni solidare în această cotitură a istoriei umane”.

În prima parte a acestei enciclice se tratează problema dezvoltării integrale a omului, punând în discuţie aspiraţiile oamenilor, colonizarea şi colonialismul, dezechilibrul crescând datorat producerii de alimente în exces, în timp ce altora acestea le lipsesc cu desăvârşire, conştientizarea crescândă a diferitelor condiţii sociale şi a scandalului dat de aceste diferenţe, ciocnirea diferitelor civilizaţii. Un alt accent este pus pe relaţia dintre Biserică şi dezvoltarea reliefată în acţiunilor misionare: „Fidelă învăţăturii şi exemplului divinului ei Fondator care a vestit vestea cea bună săracilor ca semn al misiunii sale, Biserica nu a neglijat niciodată promovarea creşterii umane a popoarelor cărora le ducea credinţa în Cristos. Misionarii ei au zidit, alături de biserici, ospicii şi spitale, şcoli şi universităţi. Învăţându-i pe indigeni modalitatea de a trage cel mai mare folos din resursele lor naturale, deseori i-au apărat de lăcomia străinilor. Fără îndoială, opera lor, prin ceea ce avea uman, nu a fost perfectă, iar unii dintre ei au amestecat deseori vestirea autentică a mesajului evanghelic cu modurile de gândire şi de viaţă din ţara lor de origine. Însă au ştiut, de asemenea, să cultive instituţiile locale şi să le promoveze”. Foarte importantă este şi viziunea creştină a dezvoltării, conform căreia dezvoltarea nu se limitează numai la dezvoltarea economică, ci, „pentru a fi autentică, ea trebuie să fie integrală, adică să-l promoveze pe fiecare om şi omul întreg”, după cum a accentuat, pe bună dreptate, L.-J. Lebret, în Dynamique concrète du développement: „Nu acceptăm să separăm economicul de uman, dezvoltarea de civilizaţia în care se înscrie. Ceea ce contează pentru noi este omul, fiecare om, fiecare grup de oameni, până la omenirea întreagă”. Printre subiectele tratate sunt şi reprezentarea ierarhică a valorilor, destinaţia universală a bunurilor, proprietatea, folosirea veniturilor, industrializarea, promovarea culturală etc.

Cea de-a doua parte tratează despre dezvoltarea solidară a omenirii: „Dezvoltarea integrală a omului nu poate merge fără dezvoltarea solidară a omenirii. Am spus-o la Bombay: «Omul trebuie să întâlnească omul, naţiunile trebuie să se întâlnească asemenea fraţilor şi surorilor, asemenea copiilor lui Dumnezeu. În această înţelegere şi în această prietenie reciprocă, în această comuniune sacră, noi trebuie, de asemenea, să începem să lucrăm împreună pentru a zidi viitorul comun al omenirii». Astfel, sugerăm căutarea mijloacelor concrete şi practice de organizare şi cooperare, pentru a pune în comun resursele disponibile şi a realiza astfel o adevărată comuniune între toate naţiunile”. În această parte putem citi şi despre asistenţa celor slabi (lupta contra foametei, obligaţia solidarităţii), dreptatea în relaţiile comerciale, iubirea universală (obligaţia ospitalităţii, muncitorii emigraţi, simţul social etc.).

Recomandăm această enciclică tuturor celor care vor să înţeleagă mai bine strigătul popoarelor suferinde, dar şi tuturor celor care au înţeles acest mesaj, așa cum încheie acest document Papa Paul al VI-lea: „Voi toţi care aţi înţeles apelul popoarelor suferinde, voi toţi care lucraţi pentru a răspunde acestui apel, voi sunteţi apostolii dezvoltării bune şi adevărate, care nu înseamnă bogăţia egoistă şi iubită pentru ea însăşi, ci economia în slujba omului, pâinea de toate zilele împărţită tuturor, ca izvor de fraternitate şi semn al Providenţei”.

Ştefan Tamaş

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Pacem in terris. Scrisoare enciclică despre pacea dintre oameni bazată pe adevăr, dreptate, iubire şi libertate

Ioan al XXIII-lea, Scrisoarea enciclică Pacem in terris despre pacea dintre oameni bazată pe adevăr, dreptate şi libertate, Iaşi 2013, 68 p., 14×20, ISBN 978-606-578-116-0, 8 lei.

Editura „Sapientia” anunţă apariţia scrisorii enciclice Pacem in terris: despre pacea dintre oameni bazată pe adevăr, dreptate şi libertate, scrisă de Papa Ioan al XXIII-lea și tradusă în limba română de Petru Ciobanu. Cartea apare în colecţia Magisterium, formatul 14×20, are 68 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la preţul de 8 lei.

Violenţa pe care continuă să o îndure atâtea persoane şi atâtea popoare, războaiele care însângerează încă numeroase părţi ale lumii, nedreptatea care apasă asupra unor continente întregi au devenit intolerabile. Trebuie să se treacă de la cuvinte la fapte: cetăţenii şi familiile, credincioşii şi Bisericile, statele şi organismele internaţionale, toţi trebuie să se simtă chemaţi să participe cu o implicare mai adâncă în promovarea păcii.

Papa Ioan al XXIII-lea (1958-1963), având încă proaspete în minte atrocităţile provocate de cel de-al Doilea Răboi Mondial (1939-1945) şi privind îngrijorător la dezlănţuirea războiului rece, a lansat un apel la pace, un „ultim strigăt” din inima lui de „Papa cel bun”, înainte de a fi răpus de un cancer la stomac. Acest apel s-a concretizat prin Scrisoarea enciclică „Pacem in terris”: despre pacea dintre oameni bazată pe adevăr, dreptate şi libertate (11 aprilie 1963), pe care o prezentăm cititorilor noştri în limba română, graţie traducerii realizate de studentul teolog Petru Ciobanu.

Vorbind despre valoarea acestui document, Papa Benedict al XVI-lea spunea: „La apogeul războiului rece, când lumea încerca încă să se obişnuiască cumva cu ameninţarea existenţei şi proliferării armelor de distrugere în masă, Papa Ioan al XXIII-lea scria ceea ce avea să fie ultima sa scrisoare deschisă către lume. Scrisoarea a fost apelul din inimă al unui mare Păstor, aflat aproape de sfârşitul vieţii sale, cerând ca pacea şi dreptatea să fie promovate cu vigoare în toate straturile societăţii, la nivel naţional şi internaţional”.

De puţine ori o enciclică a reuşit să aibă o rezonanţă mediatică aşa de vastă ca aceea obţinută de Pacem in terris. Publicată oficial la 11 aprilie 1963 – dar semnată în dimineaţa zilei de 9 aprilie în cadrul unei ceremonii publice care a contribuit la răspândirea ei planetară – enciclica lui Ioan al XXIII-lea a avut o primire fără egal în presa internaţională, în măsură să trezească o reacţie a opiniei publice mondiale care, şi astăzi, are puţine exemple asemănătoare.

Enciclica este împărţită în cinci secțiuni. Prima secțiune, în paralel cu Declarația universală a drepturilor omului, stabilește relația dintre oameni, ca indivizi, și discută despre drepturile omului (dreptul la viaţă şi la un trai decent, dreptul la libertatea de conştiinţă, drepturile civile etc.) și obligațiile lui morale (în responsabilităţi, convieţuirea în adevăr, dreptate, iubire şi libertate etc.) (nr. 1-45). A doua secțiune abordează raporturile dintre oameni și puterile publice în cadrul fiecărei comunităţi politice (nr. 46-79).

A treia secțiune stabilește necesitatea egalităţii între națiuni. Popoarele, intensificând relaţiile şi schimburile dintre ele, vor descoperi mai uşor legăturile de unitate care decurg din natura lor comună; ele vor înţelege mai bine că una dintre datoriile lor primordiale, care rezultă din comuniunea lor de natură, este de a fundamenta relaţiile dintre oameni şi popoare pe iubire, şi nu pe frică (nr. 80-129).

A patra secțiune pledează pentru nevoia de relații mai bune între oameni și de cooperare între națiuni (n. 130-145), iar ultima secţiune îi îndeamnă pe catolici să lucreze împreună cu alții pentru promovarea binelui comun al întregii familii umane şi, de asemenea, luminaţi de credinţa lor şi cu forţa iubirii, să se străduie ca instituţiile economice, sociale, culturale sau politice să nu împiedice, ci să contribuie la efortul de perfecţionare a oamenilor, atât pe plan natural, cât şi supranatural (nr. 146-172).

Fie ca această enciclică să devină un stimul pentru toţi la a se implica tot mai mult în promovarea reconcilierii şi a păcii la orice nivel şi astăzi, după cincizei de ani de la emiterea ei (1963).

Laurențiu Turbuc

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Mater et magistra. Scrisoare enciclică despre cele mai recente probleme sociale studiate în lumina învăţăturii creştine

Papa Ioan al XXIII-lea, Mater et magistra, Iaşi 2013, 92 p., 14×20, ISBN 978-606-578-115-3, 8 lei.

Editura „Sapientia” anunţă apariţia scrisorii enciclice Mater et magistra, scrisă de Papa Ioan al XXIII-lea și tradusă în limba română de Petru Ciobanu. Cartea apare în colecţia Magisterium, formatul 14×20, are 92 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la preţul de 8 lei.

Cu ocazia celei de a 50-a aniversare a enciclicei Mater et magistra a fericitului Ioan al XXIII-lea, Papa Benedict al XVI-lea sublinia actualitatea acestui document în lumea noastră globalizată: „În Mater et magistra, Papa Roncalli, având o viziune despre Biserică pusă în slujba familiei umane, mai ales prin specifica sa misiune evanghelizatoare, s-a gândit la doctrina socială – anticipându-l pe fericitul Ioan Paul al II-lea – ca la un element esenţial al acestei misiuni, pentru că este «parte integrantă a concepţiei creştine despre viaţă» (…) Problema socială de astăzi este fără îndoială o problemă de dreptate socială mondială, aşa cum de altfel amintea deja Mater et magistra în urmă cu cincizeci de ani, deşi cu referinţă la un alt context. Pe lângă aceasta, este o altă problemă de distribuire egală a resurselor materiale și nemateriale, de globalizare a democraţiei substanţiale, sociale şi participative. Pentru aceasta, într-un context în care se trăieşte o progresivă unificare a omenirii, este indispensabil ca noua evanghelizare a socialului să evidenţieze implicaţiile unei dreptăţi care trebuie realizată la nivel universal. Cu referinţă la fundamentul acestei dreptăţi, trebuie subliniat că nu este posibilă realizarea ei sprijinindu-ne pe un simplu consens social, fără a recunoaşte că acesta, pentru a fi durabil, trebuie să fie înrădăcinat în binele uman universal. În ceea ce priveşte planul de realizare, dreptatea socială trebuie edificată în societatea civilă, în economia de piaţă, dar de o autoritate politică onestă şi transparentă, proporţionată cu ea, chiar şi la nivel internaţional”.

Enciclica Mater et magistra, publicată de Papa Ioan al XXIII-lea pe 15 mai 1961 și tradusă acum în limba română de Petru Ciobanu, se deschide cu o scurtă trecere în revistă a ceea ce ne-a transmis enciclica Rerum novarum: „Leon al XIII-lea a vorbit într-o perioadă caracterizată de transformări radicale, de contraste accentuate şi revolte violente. Umbrele acelui timp ne fac să apreciem mai mult lumina pe care o emană învăţătura sa…; i-a revenit lui Leon al XIII-lea să-şi publice mesajul social, fundamentat pe natura umană şi pătruns de principiile şi spiritul evangheliei, mesaj care, de la apariţia sa, a suscitat, chiar şi în mijlocul opoziţiei uşor de înţeles, admiraţia şi entuziasmul universal”.

În cea de-a doua partea a acestei enciclice sunt făcute câteva precizări şi dezvoltări ale învăţăturii enciclicei Rerum novarum, adăugându-se: „Puterile publice, responsabile de binele comun, trebuie să se simtă angajate în exercitarea unei acţiuni multiple în domeniul economic, o acţiune mai vastă, mai profundă, mai organică; de asemenea, trebuie să se adapteze, în acest scop, structurilor, competenţelor, mijloacelor, metodelor. Se cuvine ca acest principiu să fie reamintit în permanenţă: prezenţa statului în domeniul economic nu are drept scop să reducă din ce în ce mai mult libertatea de iniţiativă personală, dimpotrivă, are drept obiectiv să-i asigure acestui domeniu de acţiune, o amploare tot mai mare, graţie unei protecţii efective, pentru toţi”. Alături de acestea, mai sunt tratate şi teme, precum socializarea privită ca „o multiplicare progresivă a relaţiilor în cadrul vieţii comunitare”, remunerarea muncii, proprietatea privată etc.

În cea de-a treia parte sunt dezvoltate noile aspecte ale problemei actuale cu referire la raporturile dintre diversele sectoare economice, dintre regiunile dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate din cadrul unei economii naţionale, de asemenea şi la exigenţele dreptăţii în raport cu sectoarele de producţie, solidaritatea şi colaborarea, reechilibrarea şi promovarea regiunilor subdezvoltate, creşterea demografică şi dezvoltarea economică, colaborarea pe plan mondial.

În partea finală se subliniază importanţa stabilirii legăturilor vieţii în comun, bazate pe adevăr, dreptate şi iubire: „După atâtea progrese ştiinţifice şi chiar ca urmare a lor, rămâne încă actuală problema unor relaţii sociale mai echilibrate din punct de vedere uman, atât în interiorul fiecărei comunităţi, cât şi pe plan internaţional”.

Recomandăm lectura și studiul acestei enciclice tuturor celor care sunt animaţi de iubirea lui Cristos şi simt comuniunea cu ceilalţi, acceptându-le nevoile, suferinţele şi bucuriile, dar și celor care doresc să ajungă la acest grad de comuniune.

Ştefan Tamaş

 

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro