Fecioara din Orléans. Viața sfintei Ioana d’Arc

Petru Ciobanu, Fecioara din Orléans. Viața sfintei Ioana d’Arc, Iași 2021, ??? p., 14×20, ISBN 978-606-578-447-5, ?? lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Fecioara din Orléans. Viața sfintei Ioana d’Arc, scrisă de pr. dr. Petru Ciobanu. Cartea apare în colecția „Viețile sfinților”, în formatul 14×20, are ??? pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de ?? lei.

Iubite cititor, într-o zi, din pură curiozitate, am căutat să văd care sunt personajele istorice franceze cele mai cunoscute. Știam încă din anii de facultate că Napoleon Bonaparte ocupă primul loc, mai mult de atât nu. Așa că m-am bucurat nespus când am văzut că pe locul al doilea se află o sfântă înscrisă în Martirologiul roman: Ioana d’Arc, întrecându-i la acest capitol pe René Descartes, Blaise Pascal, Voltaire, Ludovic al XIV-lea etc. Oare chiar atât de importantă să fie această copilă pentru istoria Franței, încât să ocupe locul al doilea pe podiumul personalităților istoriei Hexagonului?

Cu siguranță da, iar mulțimea studiilor dedicate ei, dintre care am folosit la scrierea acestei cărți doar o infimă parte, confirmă această afirmație. În sprijinul acestei teze vine și faptul că aproape nu există oraș francez care să nu se mândrească cu faptul că deține o statuie ridicată în cinstea Fecioarei din Orléans, cum mai este numită eroina cărții noastre. Și nu doar pentru că și-a păstrat trupul și sufletul neprihănit, nu doar pentru că a pus începutul eliberării regatului crinilor de ocupanții englezi, ci și pentru că se aseamănă atât de mult cu o altă Fecioară, cea care l-a dat lumii pe Mântuitorul și care este patroana principală a Franței.

Odată, Dumnezeu a întrebat această Fecioară:

— Vrei să fii mama Fiului meu, Cuvântul veșnic, născut mai înainte de toți vecii?

Deși puțin speriată și luată prin surprindere, Fecioara a răspuns:

— Da!

Și astfel, la împlinirea timpurilor, „după ce în trecut a vorbit în multe rânduri și în multe moduri părinților noștri prin profeți” (Evr 1,1), Dumnezeu a făcut ca, în trupul neprihănit al Fecioarei Maria, să se zămislească, prin puterea Duhului Sfânt, cel care a adus lumii întregi mântuirea.

La trecerea a o mie patru sute de ani, Dumnezeu s-a adresat unei alte fecioare, întrebând-o dacă este gata să-i îndeplinească planul de mântuire pe care-l avea cu patria ei suferindă de invazia englezilor. La început temătoare, cu timpul nu s-a putut opune voinței divine și, asemenea Fecioarei de la Nazaret, a rostit și ea al ei „da”, ajungând, deși neștiutoare și absolut ignorantă în arta războiului, să conducă spre victorie armata franceză, până atunci adesea înfrântă și pe punctul de a-și pierde orice speranță. Astfel a început epopeea Ioanei d’Arc, eroina poporului francez și una dintre nenumăratele fecioare care împodobesc cununa de sfinți a Mântuitorului nostru.

Unii au văzut în Fecioara din Orléans – și văd și acum – marea eliberatoare poporului francez. Unul dintre autorii care s-au aplecat să-i povestească viața, spunea că „Ioana d’Arc este Cristos al Franței, care a răscumpărat crimele monarhiei la fel cum Isus a răscumpărat păcatele lumii; ca și Isus, și ea a avut pătimirea ei; ca și Isus, și-a avut Calvarul ei, Golgota ei”. Și laudele care i de aduc nu se opresc aici. Au onorat-o pontifi ca Leon al XIII-lea, Pius al X-lea, Benedict al XV-lea, Pius al X-lea etc. Iar onoarea cea mai mare care i s-a făcut a fost, cu siguranță, înscrierea ei mai întâi în rândul fericiților (1909), iar apoi și în cel al sfinților (1920), fiind proclamată, la scurt timp după canonizare, patroana secundară a Franței (1922), cinstea de a fi protectoarea principală revenindu-i, cum se și cuvine fiicei celei mari a Bisericii, sfintei Fecioare Maria, ridicată la cer.

Dar nu au lipsit nici dintre aceea care au văzut în ea o decăzută. Și mă refer aici la Shakespeare, care, în tragedia sa dedicată regelui Henric al VI-lea, nu face altceva decât să transmită posterității (chiar dacă puțini îl iau în seamă în acest sens) catalogarea drept „vrăjitoare” a Fecioara din Orléans, așa cum era ea privită de ochii englezilor. Și dacă această atitudine a dramaturgului este de înțeles, nu la fel este cu concepția lui Voltaire, care vedea în Ioana aproape o infamă. Pentru acest filozof așa-numit luminat, tot ce ține de credință era numai bun de aruncat, Biserica fiind marea „Infamă” ce trebuia ucisă doar pentru că nu corespundea ideilor lui despre om și Dumnezeu. Uitase Voltaire că-i datora Ioanei faptul de a fi francez. Ingrată mai este lumea! Însă voci ca ale lui Shakespeare sau Voltaire – încarnări ale episcopului Petru Cauchon de-a lungul timpului – au fost prea puține și prea puțin glăsuitoare pentru a întuneca strălucirea cu care Dumnezeu a încununat-o pe sfânta Ioana d’Arc. Și acest lucru se poate vedea și în Panteonul din Paris, unde Ioana tronează în marea sală de sus, pe când mormântul filozofului se află la subsol, semn că, și după moarte, Fecioara din Orléans a triumfat asupra celor care au încercat să o denigreze.

Ce este deosebit în această copilă a Franței, în această fiică a lui Dumnezeu – cum o numeau vocile care-i transmiteau voința cerului – și a Bisericii? O întrebare la care este dificil de răspuns în câteva cuvinte, dar nu imposibil dacă vei avea răbdarea să parcurgi rândurile acestei cărți. Fiecare cuvânt și fiecare faptă ale Ioanei d’Arc o fac deosebită în ochii istoricului și a credinciosului. Dar mai ales, nu mai există vreun caz în care o persoană, declarată eretică la început, peste cinci secole de la moartea ei să fie ridicată la cinstea altarelor, să fie invocată în dificultăți și nevoi, să fie cinstită drept o aleasă a lui Dumnezeu și căreia Biserică să-i aducă cult public. Spun asta pentru a scoate în evidență doar unul dintre multele lucruri care o fac specială pe Fecioara din Orléans.

Dar mai este și aspectul subiectiv, cel care izvorăște din inima mea îndrăgostită de Ioana d’Arc încă de pe când, prin clasa a VII-a din școala generală, am aflat pentru prima dat despre această eroină. Ce a făcut să mă îndrăgostesc de ea? Sfântul Augustin spune că, „dacă mă întrebați, nu știu, dacă nu mă întrebați, știu”. Adică sunt sentimente pe care cuvintele nu le pot exprima, sunt prea slabe pentru a dezvălui câtuși de puțin răspunsul la întrebarea: Cu ce m-a vrăjit Fecioara din Orléans? Și totuși, ceva pot spune. Mai întâi m-a impresionat ca eroină a Franței, țară față de care niciodată nu mi-am ascuns preferința. În al doilea rând, dar nu mai puțin important (e al doilea doar cronologic), am rămas și sunt uimit de credința ei profundă, de iubirea pentru Dumnezeu care nu a cedat nici chiar în fața rugului, murind cu numele lui Isus pe buzele ei arse de flăcări. Și dacă în primul caz vorbește istoricul, în al doilea vorbește preotul și credinciosul, care are mereu nevoie – pe lângă modelul suprem care este însuși Cristos – de modele de virtuți prin care să dobândească împărăția cerurilor. Și nu doar Dumnezeu a fost marea iubire a Ioanei. Era loc în inima ei și pentru Maria!

Iubite cititor, vreau să-ți atrag atenția că această carte pe care o ai în față nu este o carte de istorie în sensul strict al cuvântului, pentru că o istorie se scrie sine ira et studio, însă mie îmi este greu să vorbesc și să scriu despre Ioana d’Arc fără a pune la contribuție și inima, nu doar mintea. De aceea, îmi cer iertare pentru că sunt părtinitor. Este o hagiografie, dar, ca și în cazul sfântului Ludovic al Franței, impregnată de istorie. Altfel nici nu se putea. Așa, că, dacă vrei să o cunoști pe Fecioara din Orléans din punct de vedere istoric, poți apela la acest text, pentru că este vorba de o hagiografie istorică sau de istorie hagiografică, cu limitele ei.

Ce cuprinde această carte. Ai trecut deja de cuprins și ai văzut că am împărțit această carte în trei părți. Prima, denumită Misiunea, relatează marea epopee a Fecioarei din Orléans, de la nașterea și până la capturarea și întemnițarea ei. Lucrarea Ioanei nu poate fi înțeleasă în afara Războiului de o sută de ani, de aceea, în treacăt, va fi relată istoria acestuia până la începutul asediului Orléansului, eliberarea căruia va confirma misiunea Ioanei. Vei participa, alături de eroină, la victoriile care i-au deschis nobilului ei delfin, Carol, calea spre Reims, pentru ca aici să primească ungerea regală și astfel să devină deja nobilul rege al Franței. Alte lupte, alte victorii, pe alocuri și unele eșecuri, printre care cel mai greu a fost atunci când dușmanii au pus mâna pe ea și i-au intentat nedreptul proces care o va duce la supliciul rugului. Tocmai acest proces a fost inclus la începutul părții a doua, Procesele. Însă nu m-am oprit aici, pentru că vei avea posibilitatea să participi la alte trei procese: cel de reabilitare, de beatificare și, în sfârșit, de canonizare, acest deznodământ al unei vieți închinate în totalitate împlinirii voinței lui Dumnezeu.

La urmă, în partea a treia – Anexe – vei găsi trei documente importante: bula prin care Ioana d’Arc este înscrisă în rândul sfinților, scrisoarea apostolică de proclamare a ei ca patroană secundară a Franței și o audiență a Papei Benedict al XVI-lea dedicată acestei sfinte. Tot aici am inclus și o serie de rugăciuni în cinstea Fecioarei din Orléans, inclusiv o novenă și litania, la care poți apela oricând pentru a-i implora puternica ei mijlocire.

Iubite cititor, sper din tot sufletul că vei putea gusta măcar un pic viața plină de savoare și credință a sfintei Ioana d’Arc, iar dacă ceva nu va fi bine, te rog să nu-l judeci prea asupra pe autor, pentru că, dacă a greși este omenește, a ierta este dumnezeiește! Îți doresc lectură plăcută și fie ca Fecioara din Orléans să mijlocească pururi pentru tine.

Cu drag,

Pr. dr. Petru Ciobanu

 

Aceste cărţi, în limita stocului disponibil, pot fi procurate prin comandă (cu plata taxelor aferente expedierii):

  • prin poştă: Librăria „Sapientia”, Str. Th. Văscăuţeanu, nr. 6; 700462-Iaşi
  • prin e-mail: sapientia@itrc.ro
  • prin telefon: 0754-826-814
  • prin website (online): editurasapientia.ro sau www.librariasapientia.ro
  • direct din Librăria „Sapientia” din Iaşi (incinta Institutului Teologic Romano-Catolic „Sfântul Iosif” din Iaşi)
  • sau la librăriile catolice partenere

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Crinul cu parfum de sfinţenie. Viaţa sfântului Ludovic, regele Franţei

Petru Ciobanu, Crinul cu parfum de sfinţenie. Viaţa sfântului Ludovic, regele Franţei, Iași 2021, 395 p., 14×20, ISBN 978-606-578-433-8, 30 lei. 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Crinul cu parfum de sfinţenie. Viaţa sfântului Ludovic, regele Franţei,, scrisă de pr. dr. Petru Ciobanu. Cartea apare în colecția „Viețile sfinților”, în formatul 14×20, are 395 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 30 lei.

La 25 august 2020 s-au împlinit 750 de la moartea pe pământ străin, departe de țara natală, a uneia dintre cele mai strălucite figuri ale Evului Mediu, regele care întruchipează în sine idealul cavalerului lui Isus Cristos, sfântul Ludovic al IX-lea al Franței (1226-1270), pe care Biserica Catolică îl comemorează la aceeași dată a nașterii sale pentru cer.

De ce l-am ales anume pe sfântul Ludovic? Pentru a răspunde, voi cita mai întâi din Studiile istorice ale lui Chateaubriand:

„Fiecare epocă istorică are un om care o reprezintă: sfântul Ludovic este omul-model al Evului Mediu; acesta este un legislator, un erou și un sfânt… Fie că Ludovic luptă pe podul de la Taillebourg sau la Mansurah, fie că, într-o bibliotecă, dă cont celor care-l întreabă despre conținutul unei cărți; fie că dă audiențe publice sau judecă diferendele la Poarta șesului sau sub stejarul din Vincennes, fără paji sau gărzi; fie că rezistă acțiunilor papei; fie că principi străini îl aleg drept arbitru; fie că moare pe ruinele Cartaginei, nu se știe ce este mai mult de admirat: cavalerul, clericul, patriarhul, regele sau omul”.

La aceste cuvinte ale lui Chateaubriand adaug propriile mele considerații. Sunt un istoric îndrăgostit de Evul Mediu, acel Ev Mediu atât de des desconsiderat tocmai din cauză că nu este sau nu se vrea a fi cunoscut, pentru că mai persistă încă prejudecata renascentistă și iluministă că este o epocă a secolelor întunecate. Dimpotrivă, este o perioadă a strălucirii – și spunând aceasta nu vreau să-i neg și părțile obscure –, a exaltării religiosului, este perioada cavalerismului în diversele sale aspecte, nu doar cel războinic, a nașterii romanelor, a scolasticii; este perioada nașterii Europei așa cum o știm astăzi. Este evul simfoniilor în piatră, al acelor catedrale gotice care-și înalță semeț turnurile spre cer, pentru a îndrepta ochii trupului și ai credinței spre cer, și fără de care Europa ar fi mult mai săracă. Și oare nu este Sainte-Chapelle a sfântului Ludovic punctul culminant al acestei arte gotice care știe să scufunde omul în lumina multicoloră a vitraliilor, dar mai ales să-l înalțe, asemenea sfântului Ludovic, „de la grija regatului pământesc, la slava împărăției cerești”? Și dacă am ales să parcurg această lume pe calea istoricului, iar apoi și pe cea a preotului, se datorează în parte acestui Ev Mediu impregnat de credință.

Studiul aprofundat al istoriei medievale a Franței în anii de facultate m-a făcut să mă apropii tot mai mult de figuri impresionante – cel puțin pentru mine –, cum ar fi Carol cel Mare, Filip al II-lea Augustul, Filip al IV-lea cel Frumos, Ioana d’Arc, Carol al VII-lea, Francisc I, Henric al IV-lea, Richelieu etc. Și totuși, niciuna nu m-a vrăjit cum a făcut-o sfântul Ludovic. Și tocmai de aceea, am decis să-i scriu sau, mai degrabă, să încerc să-i povestesc viața, oferind cititorului prima sa biografie în limba română. Și sunt convins că, ajungând la capătul acestui efort, pe lângă bucurie, voi fi cuprins și de umbra tristeții că trebuie, într-un fel, să mă despart de el. Dar știu că-i pot rămâne alături prin rugăciune, mai ales că-l invoc aproape în fiecare zi.

Ludovic al IX-lea sau sfântul Ludovic a fost o personalitate complexă, ale cărei trăsături de bază doresc să le prezentăm în paginile care urmează, fără a avea nicidecum pretenția de a propune o lucrare istorică în strictul sens al termenului, pentru că uneori vor ieși la suprafață sentimentele proprii față de acest sfânt, împletite cu hagiografia. Nu este nici o lucrare strict hagiografică, pentru că cititorul va fi nevoit să pătrundă și prin labirinturile istoriei, iar istoria nu este doar poveste adevărată, ci poate fi uneori și o relatare amorfă, lipsită de savoarea unei hagiografii sau a unei legende. Iar, sfântul Ludovic nu este o legendă! Și chiar dacă este un sfânt, rămâne a fi un om, iar orice om are istoria lui, care se împletește cu istoria altor oameni, iar în cazul lui și cu istoria unui regat și a ceea ce era dincolo de el.

De ce l-am numit „Crinul cu parfum de sfințenie”? Răspunsul este evident pentru un istoric sau pentru cineva cu elementare cunoștințe de istorie medievală și modernă a Franței. Crinul a fost, mai ales începând cu secolul al XII-lea, simbolul monarhiei franceze: trei flori de crin aurii pe un câmp de azur. Dintr-un simbol cristologic, după anul 1000, crinul, așa stilizat cum îl vedem pe blazonul regal francez, devine simbolul Fecioarei Maria, impunându-se apoi ca imagine primă a Maicii lui Dumnezeu. Pe parcursul secolului al XII-lea, sub domnia lui Ludovic al VI-lea și Ludovic al VII-lea, crinul devine, sub impulsul abatelui Sugeriu de la Saint-Denis și a sfântului Bernard de Clairvaux, emblema monarhiei franceze. În secolul al XIV-lea, Raul de Presles, teolog și consilier al regelui Carol al V-lea cel Înțelept (1364-1380), oferă o frumoasă legendă privind originea florii de crin pe stema regală franceză, dându-i o origine supranaturală: regele Franței „poartă în stemă trei flori de crin ca semn al binecuvântării Treimii; prin îngerul lui Dumnezeu, ea a fost trimisă lui Clovis, primul dintre creștini…, spunându-i-se că trebuie să-și radă de pe arme cei trei broscoi pe care-i purta și să pună în locul lor cele trei flori de crin”. Legendă, și ca atare trebuie citită. În esență, crinul îl reprezintă pe cel care, prin ungere, poartă coroana Regatului Franței.

Ludovic a știut să învețe de la cei dinaintea sa ce înseamnă a purta coroana crinilor, ce înseamnă a fi uns. De aici și dorința lui tot mai arzătoare de a i se asemăna tot mai mult Celui Uns de Tatăl ceresc, lui Cristos, de dragul căruia a trăit, a luptat, a guvernat. Iar cele două cruciade care i-au marcat viața și, putem spune, i-au jalonat-o, reprezintă expresia cea mai înaltă a setei sale după Ierusalimul ceresc. „Ierusalim, Ierusalim”, au fost ultimele sale cuvinte rostite în această lume.

Această viață a Crinului cu parfum de sfințenie se va deschide cu o prezentare a strămoșilor sfântului Ludovic, cu zorii dinastiei Capețienilor care, prin diversele sale ramuri, a guvernat Franța de la anul 987 până în anul 1848, deci aproape 900 de ani. De ce această introducere? Pentru că Ludovic al IX-lea nu poate fi înțeles fără cei care l-au precedat pe tronul Franței, mai ales fără un Filip al II-lea Augustul. Va continua apoi prezentându-i părinții – Ludovic al VIII-lea și Bianca de Castilia –, pentru că în atmosfera de iubire dintre acești doi soți s-a maturizat omul, regele, creștinul, cavalerul, sfântul. Mai ales că nu putem ști ce ar fi fost Ludovic dacă nu era Bianca, și spun asta știind că istoria niciodată nu folosește cuvântul „dacă”.

Abia după această prezentare a strămoșilor și părinților voi intra cu adevărat în viața plină de parfumul sfințeniei a acestui om, pe care o voi depăna de la primele informații referitoare la copilăria lui, trecând prin durerea pierderii tatălui și tulburările provocate de marii nobili ai regatului și de amenințarea engleză, dar și prin primele manifestări ale pietății sincere a acestui tânăr, căsătorit cu Margareta de Provence. Și ce ar fi Ludovic al IX-lea fără cele două cruciade! De aceea, acestora le va fi consacrat un spațiu amplu, cu toate bucuriile și întristările trăite de acest rege-cruciat prin excelență. Probabil partea a doua a vieții va părea mai puțin atrăgătoare, din cauza limbajului tehnic, dar nu puteau fi trecute cu vederea și alte domenii în care a excelat sfântul Ludovic și fără de care sfințenia lui nu poate fi înțeleasă pe deplin. Ultima parte a cărții va prezenta drumul lui Ludovic spre Ierusalimul ceresc și ridicarea lui la cinstea altarelor.

După Epilogul care cuprinde Învățăturile sfântului Ludovic către fiul său Filip, am considerat de cuviință – având în vedere atașamentul lui față de rugăciune – să propun câteva rugăciuni în cinstea sfântului Ludovic sau care îi aparțin. Și, evident, nu puteam să nu împodobesc această bio-hagiografie cu imagini – mai vechi sau mai noi – care să ne ajute să pătrundem și vizual în lumea sfântului Ludovic.

Sper ca această carte, cu toate limitele inerente acestei prime încercări de a prezenta istoric și hagiografic viața unui sfânt, să ne ajute să crească în noi dorința care-l consuma pe Ludovic al IX-lea, aceea după Ierusalimul ceresc.

Pr. dr. Petru Ciobanu

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Online cu Sfinţii

Michel Remery, Online cu Sfinţii, Iași 2019, 248 p., 19×19, ISBN 978-606-578-371-3, 45 lei.

 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Online cu Sfinţii, scrisă de Michel Remery și tradusă în limba română de Michail Iulian Echert şi Ciprian Fechetă. Cartea apare în colecția „Viețile sfinților”, în formatul 19×19, are 248 pagini color şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de 45 lei.

Sfinții sunt o companie fascinantă. Găsești toate tipurile de oameni printre ei: foști păcătoși, hoți, catolici decăzuți, dependenți, prostituate, criminali, dușmani ai lui Dumnezeu… Alții au fost creștini devotați și prieteni ai lui Dumnezeu de la început. Ceea ce îi unește este că au reușit să depășească impulsurile lor pământești și dorințele egoiste. Au reușit să se întoarcă singuri la Dumnezeu. Treptat, au reușit să împlinească unica vocație ce o împărtășim cu toții: să devenim sfinți în viața noastră.

Pe sfinți îi vedem ca pe niște mărturisitori ai speranței. Exemplul lor demonstrează că oricine poate fi sfânt, chiar și eu! Unii sfinți par să fi fost sfinți chiar de la începutul vieții lor, cum ar fi Dominic Savio sau Alois Gonzaga. Alții au trebuit să se lupte cu păcatele lor și au continuat să cadă mereu și mereu, cum ar fi sfinții Paul din Tars și Augustin de Hippona. Unii dintre ei au un trecut foarte întunecat și l-au respins pe Dumnezeu sau pe aproapele la un moment dat. Toți au făcut greșeli în viețile lor și au păcătuit. Deci ei sunt ca mine și ca tine! Sfinții sunt oameni și s-au luptat cu chemarea lui Dumnezeu la sfințenie. Însă ei s-au deschis harului supranatural al lui Dumnezeu și au câștigat cursa vieții umane! (2Tim 4,7; vezi Sfânt 1.12). Putem face la fel!

Îmi place să-i consider pe sfinți ca pe niște eroi ai credinței: ei au contribuit să facă lumea un loc mai bun, mai aproape de idealul împărăției lui Dumnezeu (Rom 14,17). Ei au ajuns la ținta finală cu Dumnezeu în ceruri. Ei sunt adevărate modele pentru noi: putem să-i urmăm și să creștem în sfințenie. Privind la exemplele lor pe deplin perfecte, uneori mă simt puțin descurajat. Din fericire, nu trebuie să-l urmăm pe fiecare sfânt în toate. Acest lucru nu numai că ar fi imposibil, dar ar putea să ne îndepărteze de la propriul drum spre sfințenie. Inspirați de exemplul sfinților, suntem chemați să găsim voința lui Dumnezeu pentru noi înșine.

Reține că nu trebuie să adorăm sau să slujim sfinții, nici chiar pe Maria (vezi Sfânt 2.50). Noi îi slujim numai lui Dumnezeu. Dar, așa cum facem și cu eroii pământești, putem să-i onorăm sau să-i venerăm, dacă dorim acest lucru. De asemenea, nu adorăm statui sau imagini (Ex 20,4-5). Când ne rugăm în fața statuii unui sfânt, aprindem o lumânare sau sărutăm o icoană, nu intenționăm să adorăm sfântul, ci pe Dumnezeu. Nici nu chemăm spirite din lumea morților (Lev 19,31). Sfinții trăiesc în ceruri cu Dumnezeu (In 11,25-26; Evr 12,22-24). De aceea, noi celebrăm sărbătoarea lor adesea în ziua morții lor, căci este începutul vieții lor în ceruri. Dumnezeu le-a dat harul de care aveau nevoie pentru a alerga în cursă și pentru a o câștiga (1Cor 9,24-25). Deci atunci când îi onorăm pe sfinți, noi intenționăm să-l onorăm pe Dumnezeu, care a făcut posibilă sfințenia lor (Ef 2,10).

Oricând pot, le cer sfinților să se roage cu mine. Strict vorbind, nu avem nevoie de sfinți, de vreme ce putem să ne rugăm direct lui Dumnezeu. Isus este singurul mijlocitor între noi și Tatăl (1Tim 2,5). Totuși, sfinții sunt cu el în ceruri, unde ei veghează și pot să ne audă (Lc 15,7). Sunt foarte apropiați de Dumnezeu. Rugăciunea lor este mult mai puternică decât a noastră, care este mereu limitată de păcătoșenia noastră. Pentru mulți dintre noi este cât se poate de normal să-i rugăm pe prieteni să se roage pentru noi (Rom 15,30-32; Iac 5,16-17). Sfinții sunt prietenii noștri din ceruri, iar tu poți să apelezi la ei să se roage și pentru tine! Pe pământ nu putem să ne rugăm încontinuu, dar sfinții din ceruri pot face acest lucru (Ap 5,8; 8,3-4). Rugăciunea ta poate lua mai multe forme și nu trebuie să fie dezvoltată. Un tweet spiritual sau o postare este necesară. Rugându-i pe sfinți să se roage pentru tine este la fel de simplu ca interacționarea pe rețelele de socializare!

Nu ești niciodată singur când te rogi. Sfinții din ceruri ți se alătură în rugăciunea ta. Este foarte liniștitor gândul că ei fac parte din familia noastră spirituală. Ei sunt martori ai credinței, exemple pentru fiecare dintre noi (Evr 12,1). De aceea se vorbește despre „comuniunea sfinților” în Crez. Împreună cu toți credincioșii din ceruri, din purgatoriu și de aici, de pe pământ, formăm o comunitate, un singur trup cu multe membre: Biserica (1Cor 12,12-27).

Oricine este în cer este sfânt: cei care au fost declarați în mod oficial sfinți, dar și bunicii, părinții și toți oamenii care au murit înaintea noastră și au ajuns în cer. Cei care sunt în purgatoriu se află pe o cale sigură spre cer și, astfel, spre a fi sfinți. Comuniunea noastră de iubire este atât de puternică, încât nici chiar moartea nu o poate rupe. Prin faptul că nu l-am respins în mod permanent și conștient pe Dumnezeu, după moartea noastră continuăm să facem parte din aceeași Biserică, în timp ce suntem într-un „alt loc sau altă stare”. De aceea ne rugăm pentru cei răposați, ca ei să treacă mai repede de etapa purgatoriului și să intre în cer, pentru a se alătura sfinților. De asemenea, acesta este motivul pentru care sfinții se pot ruga pentru noi, ca, astfel, să ajungem și noi sfinți! Sunt motive suficiente să mergem online cu sfinții în rugăciunea noastră!

***

Despre această carte

# O întâlnire virtuală

Imaginează-ți că ai putea să întâlnești și să saluți un sfânt. Pe care l-ai alege? Această carte îți oferă o întâlnire virtuală cu peste 100 de sfinți din întreaga lume. Femei și bărbați, tâmplari și învățați, mame și papi, prinți și săraci: poveștile lor de viață inspiraționale sunt legate de întrebări reale din viața modernă, iar răspunsurile sunt descoperite împreună cu aceștia.

# Aplicația

Lasă sfinții să-şi spună povestea lor, în mod personal, printr-un clip video: folosește aplicația Online with Saints pentru a scana imaginea sfântului din această carte (vezi pag. 23) . Apoi aplicația te va conduce spre profilul său social. Această aplicație conține peste 100 de sfinți, cu fapte interesante, citate, rugăciuni și povești captivante despre credința personală, iubire și jertfă. Poți chiar să îți faci un selfie cu sfântul ales. Evident, este posibil să distribui descoperirile pe rețelele sociale. De asemenea, poți să personalizezi aplicația prin profilul tău Online cu sfinții.

# Referințe

În această carte vei descoperi câteva tipuri de referințe în textul dat:

Referințe din textele Bibliei, de ex. (Gen 1,1). Pentru abrevieri, vezi Adaos 1.

Referințe la alți sfinți din această carte, de ex. (vezi Sfânt 2.5).

Referințe din cartea Tweeting cu Dumnezeu, de ex. (vezi Tweet 3.4).

# Tweeting cu Dumnezeu

Cartea Tweeting cu Dumnezeu este legată cu toate rețelele sociale preferate și conține răspunsuri la 200 de întrebări ale tinerilor, acoperind aspectele esențiale ale credinței  (vezi pag. 16).

# Calea ta spre sfințenie

Oricine poate deveni sfânt! Fiecare sfânt este diferit, cu personalitatea și destinul său unic. Fiecare dintre ei şi-a găsit vocația într-un mod diferit – demonstrând că Dumnezeu are un plan special și o vocație pentru fiecare persoană. Online cu sfinții te invită să discerni propria călătorie spre sfințenie. Profilul lăsat necompletat al Sfântului 3.0 poate să-ți fie folositor în acest sens.

Părintele Michel Remery

Tweeting cu DUMNEZEU & Online cu sfinţii

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Sfântul Ieronim

Ieronim Budulai, Sfântul Ieronim, Iași 2019, 218 p., 14×20, 978-606-578-381-2, 20 lei.

 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Sfântul Ieronim, scrisă de pr. Ieronim Budulai. Cartea apare în colecția „Viețile sfinților”, în formatul 14×20, are 222 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de 20 lei.

 

Este cunoscut faptul că autorul Scrisorii către Evrei se străduieşte, de-a lungul întregului text, să amintească cititorilor de faptul că Dumnezeu a vorbit în multe rânduri şi în multe feluri oamenilor prin profeţi. E drept că revelaţia completă s-a realizat în persoana Fiului lui Dumnezeu, Isus Cristos, aşa cum afirmă şi autorul scrisorii menţionate. Dar Dumnezeu continuă să vorbească şi după moartea şi învierea lui Isus. Şi, dincolo de scrierile neotestamentare, Dumnezeu rânduieşte cu multă grijă să existe transmiţători ai mesajului său nu doar din calitatea de vorbitori, cât mai ales de trăitori ai cuvântului său. E vorba despre mărturia vieţii acelor oameni care, pentru Dumnezeu, riscă totul, dau totul, se dau cu totul.

Sfântul Ieronim este un astfel de exemplu. Parcurgând paginile acestei cărţi, se poate sorbi tocmai această dimensiune a unei vieţi autentice, profund umană, riscată – din toate punctele de vedere – pentru Dumnezeu, mai ales după momentul de cotitură sau de convertire, am zice noi. Da, pentru că sfântul Ieronim, înainte de a se da cu totul cauzei lui Dumnezeu, a fost un copil şi un tânăr tipic acelora care proveneau din familii de condiţie socială ridicată, cu tot ceea ce comportă acest lucru, aşa cum o afirmă el printre rândurile scrierilor sale. Se pare însă că Dumnezeu, punând în Ieronim o sete de cultură nestăvilită, s-a folosit tocmai de această dorinţă de cunoaştere pentru a-l călăuzi spre el şi spre ceea ce Ieronim a ajuns să însemne în istoria nu doar a Bisericii, ci şi a culturii Europei, ba chiar a lumii.

Parcurgerea rândurilor acestei succinte biografii devine deseori o clară oglindă unde cititorul vede de foarte multe ori asemănări evidente, mai ales când e vorba de tendinţe interioare ale fiecăruia, dar uneori chiar şi în ceea ce priveşte atitudinile exteriorizate. Uimeşte oarecum contrastul des sesizat între fineţea interioară a lui Ieronim şi duritatea, „rudimentaritatea” atitudinilor sale faţă de o situaţie sau alta. Este vorba despre un contrast care cu siguranţă vine din dorinţa nestăvilită de perfecţiune şi de iubire a lui Dumnezeu, pe de o parte,  şi experimentarea slăbiciunii umane, fie la nivelul propriei persoane, fie – mai ales – în ce-i priveşte pe ceilalţi, pe de altă parte. Inteligenţa ieşită din comun şi ambiţia de a cunoaşte cât mai multe devin ingredientele clare ale traiectoriei vieţii sale: traiectorie condiţionată şi de geloziile celor care l-au agasat, fie direct, fie indirect, şi l-au provocat la decizii, şi acestea adesea contrastante (de exemplu, plecarea în pustiu, provocată de intrigile şi de calomniile romane, sau abandonarea aceluiaşi pustiu, din cauza celorlalţi pustnici din zonă ori a disputelor doctrinare ale timpului).

Dar se pare că în toate acestea exista un plan, dincolo de toate: era planul lui Dumnezeu ca acest om să devină cel prin intermediul căruia Cuvântul lui Dumnezeu să ajungă la „vulg”, la toţi. Încă nu există o traducere a Bibliei în lume care să fi „rezistat” atât de mult în timp şi care să fi fost citită de atât de mulţi oameni cum este Vulgata sfântului Ieronim. Ca să nu mai spunem cât de mult a influenţat (uneori chiar a condiţionat) teologia care s-a făcut plecând de la Vulgata.

Iată, aşadar, că Ieronim are toate caracteristicile unui profet pe care Dumnezeu l-a ales drept transmiţător al cuvântului său: un transmiţător prin traducerea pe care a lăsat-o omenirii, dar mai ales prin viaţa sa – o viaţă unde, dincolo de păcatele şi slăbiciunile tipic umane, strălucesc harul şi roadele harului, aşa cum o spune în repetate rânduri şi Ieronim.

Fapt pentru care se potrivesc foarte bine cuvintele autorului aceleiaşi Scrisori către Evrei: „Amintiţi-vă de conducătorii voştri care v-au învăţat cuvântul lui Dumnezeu şi, meditând împlinirea vieţii lor, imitaţi credinţa lor”. Această carte tocmai acest lucru îl urmăreşte: să aducă în faţa ochilor şi inimii cititorului o viaţă plină de pasiune pentru Dumnezeu şi pentru cuvântul său, un exemplu nu lipsit de căderi, de slăbiciuni, dar plin de generozitate, de dăruire, de abnegaţie: iar când există acestea, harul lui Dumnezeu este de ajuns (cf. 2Cor 12,9): dovadă că Ieronim este sfânt, a atins împlinirea vieţii şi deci a fost şi este un „purtător de Dumnezeu”, un nume sfânt, aşa cum şi sugerează etimologia numelui pe care l-a purtat. Adică îl are pe Dumnezeu şi, mai ales, Dumnezeu îl are pe el. Cine sau ce poate aduce mai multă bucurie, fericire şi împlinire a vieţii?

Pr. Eduard Patraşcu şi Pr. Alois Bulai

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Alice de Schaerbeek

Ignace Beaufays, Alice de Schaerbeek, Iași 2019, 78 p., 14×20, ISBN 978-606-578-372-0, 10 lei.

 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Alice de Schaerbeek, scrisă de Ignace Beaufays și tradusă în limba română de pr. dr. Lucian Dîncă. Cartea apare în colecția „Viețile sfinților”, în formatul 14×20, are 78 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de 10 lei.

 

Apariţia acestei lucrări în limba română a fost posibilă datorită dorinţei unei persoane care poartă numele sfintei Alice – Alice Sorina Tudosă –, care şi-a dorit ca viaţa acesteia să fie cunoscută şi de membrii poporului nostru român. Cartea părintelui franciscan belgian Ignace Beaufays (1870-1945), apărută în 1945 la Bruxelles, în colecţia „Saints de nos Provinces”, prezintă viaţa acestei sfinte şi a fost tradusă în limba română de părintele asumpţionist Lucian Dîncă.

Această carte ne oferă posibilitatea unei întâlniri. Orice întâlnire aduce cu sine emoţie, posibilitatea de a creşte interior şi ne poate îmbogăţi sufleteşte. Întâlnirea cu sfânta Alice ne va ajuta, de exemplu, să preţuim mai mult valoarea spirituală a suferinţei, ca modalitate de a ne uni şi mai mult cu Cristos cel sărac şi suferind, după cum şi eroina acestei cărţi a iubit suferinţa şi a văzut în această realitate a vieţii pământeşti posibilitatea de a rămâne mereu alături de Cristos, alesul inimii ei. Autorul biografiei sale, un anume călugăr cistercian numit Gomer, care stă la baza elaborării acestei cărţi, ne-a lăsat o frumoasă caracterizare a sufletului nobil pe care l-a avut această mireasă a lui Cristos: „Mireasa lui Cristos ardea de dragoste pentru toţi oamenii. Era gata să îndure orice act de umilinţă şi orice suferinţă pentru ca ei să ajungă la mântuire. Îi consola pe cei trişti, îi alina pe bolnavi, îndepărta ispitele trupeşti şi le arăta tuturor calea mântuirii”.

Citind aceste pagini, meditând la exemplul de viaţă pe care ni l-a lăsat sfânta Alice de Schaerbeek, vom avea, aşadar, ocazia de a ne întâlni cu un suflet ales, nobil sub aspect spiritual, care ne invită şi pe noi să cultivăm acele valori care ne fac cu adevărat ucenici ai Domnului şi fraţi cu cei din jurul nostru.

Pr. Andrei Dumitrescu

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Martirii din Tibhirine, un supravieţuitor: Spiritul dialogului este încă viu”

„Am învăţat araba şi recitam împreună Tatăl nostru în această limbă. Vecinii noştri musulmani era prietenii noştri, formam cu adevărat o familie cu ei, respectând respectivele noastre tradiţii religioase”. Vorbeşte fratele Jean-Pierre Schumacher, unul dintre cei doi călugări supravieţuitori ai măcelului din Tibhirine, în Algeria, în noaptea dintre 26 şi 27 martie 1996 când un comando înarmat a năvălit în mănăstirea „Notre Dame de Atlas”, sechestrând şapte călugări, toţi de naţionalitate franceză. Răpirea a fost revendicat de Grupul islamic armat care, după tratative inutile, i-a ucis la 21 mai acelaşi an.

La distanţă de 22 de ani de la acea tragedie, „spiritul din Tibhirine este viu”, asigură fratele trapist într-un interviu conţinut în cartea „Pur şi simplu creştini. Viaţa şi mesajul fericiţilor călugări din Tibhirine” [Semplicemente Cristiani. La vita e il messaggio dei beati monaci di Tibhirine], scrisă la patru mâini de postulatorul Thomas Georgeon şi François Vayne, jurnalist francez care s-a născut şi a trăit până la adolescenţă în Algeria, unde i-a cunoscut pe călugării din Tibhirine, actualmente director al Departamentului de Comunicare a Ordinului Ecvestru al Sfântului Mormânt din Ierusalim. Volumul, editat de Libreria Editrice Vaticana pentru coloana „Inspiraţii”, a fost prezentat luni 19 noiembrie la Roma, în Sala Marconi din Palazzo Pio, în prezenţa celor doi co-autori, a fratelui Giulio Cesareo OFMConv, responsabil editorial al LEV, şi a cardinalului Giovanni Angelo Becciu, prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, care semnează prefaţa.

Fratele Jean-Pierre – care trăieşte acum în Maroc în comunitatea mică „Notre Dame de Atlas”, care a luat locul din Tibhirine în Maghreb – revelează în volum câteva detalii inedite din acea noapte dramatică, precum faptul că, atunci când teroriştii au năvălit în convent, el se afla în camera sa şi a fost „uitat” acolo graţie curajului paznicului musulman care la întrebarea comandoului a răspuns că erau numai şapte călugări în convent, şi nu nouă, câţi erau în realitate prezenţi în acel moment.

„Au «uitat» doi călugări: Amédèé, care avea uşa camerei încuiată, şi eu însumi, care observasem acele manevre sinistre de la fereastră fără a putea interveni. Liniile telefonice fuseseră întrerupte”, relatează el. „M-am rugat pentru ca fraţii mei să fie martori ai bunăvoinţei lui Dumnezeu în mijlocul acelor răpitori misterioşi; erau în misiune de pace între ei, în orice caz”.

Călugării din Tibhirine vor fi beatificaţi, prin voinţa papei Francisc, la 8 decembrie la Orano, în Algeria. Este vorba despre fratele Christian de Chergé, fratele Luc Dochier, fratele Cristophe Lebreton, fratele Michel Fleury, fratele Bruno Lemarchand, fratele Célestin Ringeard, fratele Paul Favre-Miville. În carte, în fiecare dintre cele şapte capitole din partea centrală este dedicat vieţii şi mărturiei unui călugăr prin scrierile sale, sunt descrişi ca oameni normali care n-au ales să fie martiri sau eroi, ci să fie „pur şi simplu creştini”. Intenţia este de a-l invita pe cititor să descopere centralitatea dimensiunii spirituale în cotidianitate.

(După Vatican Insider, 19 noiembrie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Simon numit Petru. Pe calea unui om în urmarea lui Dumnezeu

Mauro Giuseppe Lepori, Simon numit Petru. Pe calea unui om în urmarea lui Dumnezeu, Iași 2018, 106 p., 14×20, ISBN 978-606-578-341-6, 10 lei. 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Simon numit Petru. Pe calea unui om în urmarea lui Dumnezeu, scrisă de Mauro Giuseppe Lepori și tradusă în limba română de Daniel Hrișcă. Cartea apare în colecția „Viețile sfinților”, în formatul 14×20, are 106 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de 10 lei.

Pages from Simon numit Petru

Îi sunt recunoscător părintelui Mauro Lepori nu doar pentru ceea ce a scris în această carte, ci şi pentru felul în care a scris-o.

De fapt, citind-o, am experimentat încă o dată miracolul comunicării literare: eşti dus înăuntrul evenimentelor narate – în acest caz, istoria lui Simon numit Petru – şi le vezi cu proprii ochi şi le simţi cu propria inimă mai mult decât dacă ai fi de faţă.

Arta creştină, apoi, deţine această carismă unică în cel mai înalt grad, întrucât se împărtăşeşte din puterea de pătrundere în eul marelui eveniment al Mântuitorului, „intimior mei”, căruia aceasta îi face ecou.

Astfel, atunci când se nasc, precum în acest caz, dintr-o încercare pasionată de identificare cu experienţa lor umană (tentativa de a păşi pe „calea unui om în urmarea lui Dumnezeu”), portretele sfinţilor trec dincolo de limitele simplei „biografii”.

Istoria Prinţului Apostolilor e povestită, în inconfundabilul său timbru uman, cu o genială capacitate de pătrundere psihologică, în care fiecare dintre noi poate să se recunoască. Aşa încât, dincolo de a fi o excelentă meditaţie, această operă ar putea fi citită şi ca o elementară, dar nicidecum banală, introducere în antropologia creştină.

Ca să „deschidem apetitul”, vor fi suficiente câteva stimulente.

Mă gândesc la felul în care este descrisă, în primele pagini, naşterea credinţei ca întâlnire care-l revelează pe om sieşi: „Niciodată până acum, Simon nu considerase cu adevărat importanţa vieţii şi a libertăţii sale”; sau la percepţia posesiunii curăţiei ca omagiu suprem adus capacităţii afective naturale: „Atunci, Simon lăsă totul, pentru ca nimic să nu se piardă”.

Pentru el, urmarea lui Cristos („era ca şi cum l-ar fi urmat pe Învăţătorul acolo unde acesta se-ndrepta cu inima sa, nu doar cu paşii, deciziile şi lucrările sale”) este elogiu al libertăţii şi radicalizare a dramei acesteia: „…nu ar fi putut merge până la capătul acelei prietenii fără a îmbrăţişa soarta obscură a Învăţătorului”.

Cu o claritate din ce în ce mai mare i se impune o evidenţă: adevărul, mântuirea eului său, e relaţia cu Acest om: „Fără el, viaţa lui… era ca o privire fixată asupra nimicului propriu”.

Până la maturitatea deplină şi fecundă a persoanei sale, în legătura inseparabilă între „da”-ul spus lui Cristos şi misiune. În ascultarea cu bucurie faţă de porunca iubirii: a-şi da viaţa pentru lucrarea Altuia. „Nu mai aveau niciun moment de răgaz pentru ei înşişi: de la răsăritul soarelui până la apus, erau ca suspendaţi între mila lui Cristos şi neajunsurile oamenilor”.

În cazul lui, o carte este mai mult de-atât, după cum aminteşte Guardini: e o întâlnire ce prelungeşte cu o verigă preţioasă lanţul prieteniei dintre oameni.

Cardinal Angelo Scola

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Cele mai frumoase vieți ale sfinților pentru copii

Max Bolliger şi Ute Thönissen, Cele mai frumoase vieți ale sfinților pentru copii, Iași 2017, 128 p., 17×24, ISBN 978-606-578-294-5, 25 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Cele mai frumoase vieți ale sfinților pentru copii, scrisă de Max Bolliger şi Ute Thönissen și tradusă în limba română de pr. Liviu-Marcis Matieș. Cartea apare în colecția „Viețile sfinților”, în formatul 17×24, color, are 128 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de 25 lei.

Cine sunt sfinții? La această întrebare unii răspund cu această frumoasă expresie: sfinții sunt „ferestre spre Infinit” sau „ferestrele Infinitului”. Iar acest lucru este cât se poate de adevărat! Cine privește cu atenție viața unui sfânt, indiferent dacă acesta a trăit în primele secole ale erei creștine, în perioada Evului Mediu sau în perioada contemporană, nu poate să nu rămână surprins de transparența cu care acesta face „vizibile” harul, iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu. Sfinții sunt cei care, de-a lungul vieții lor, au dus o muncă neobosită de purificare, şi astfel, „fereastra” lor a devenit transparentă pentru lumina lui Dumnezeu.

Fiecare dintre noi este chemat să devină o astfel de „fereastră transparentă”, prin care ceilalți să poată vedea lucrarea lui Dumnezeu în viața noastră. Cele mai bune și mai pertinente modele în acest sens sunt tocmai sfinții. Având în vedere că sfinții sunt mereu actuali, pentru că mesajul lor este mereu actual, noi suntem invitați – ca să înaintăm mai ușor pe drumul credinței noastre – să-i cunoaștem și să imităm virtuțile lor.

Dacă toți suntem chemați să facem acest lucru, aceasta înseamnă că nici cei mici – copiii – nu sunt excluși de la cunoașterea celor care s-au remarcat prin virtuțile și trăirea lor și și-au „câștigat” titlul de „sfânt”.

Editura Sapientia vine în ajutorul copiilor şi le propune cartea intitulată „Cele mai frumoase vieți ale sfinților pentru copii”. Ea apare în limba română graţie traducerii realizate de părintele Liviu-Narcis Matieş din originalul german (Die schönsten Heiligenlegenden, Mit Illustrationen von Ute Thönissen, Verlag Herder GmbH, Freiburg im Breisgau 2008).

Autorul Max Bolliger și-a structurat cartea în 12 părţi (plecând de la cele 12 luni ale anului calendaristic) și prezintă un număr de 51 de vieți de sfinţi, care au trăit în epoci şi perioade foarte diferite. Arcul de timp pe care îl ocupă este unul care, practic, coincide cu timpul Bisericii: prezintă figuri de sfinți începând chiar cu perioada apostolică (de exemplu, sfântul Matei, apostol şi evanghelist) şi venind până în perioada contemporană (sfântul Maximilian Kolbe, mort în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în lagărul de concentrare de la Auschwitz).

Aceste povestioare, prezentate într-un mod foarte captivant şi viu, au menirea de a-i face pe copii, dar şi pe toţi ceilalţi cititori, să înțeleagă că sfinții pot fi adevărate modele de viață și de trăire autentică a credinței creștine, chiar și în contextul socio-cultural în care trăim noi astăzi.

Pentru ca aceste scurte istorioare să fie cât mai atractive şi uşor de parcurs, Max Bolliger a inclus în această lucrare numeroase imagini, lucrate cu măiestrie şi mult talent de Ute Thönissen. Aceste minunate tablouri au rolul de a-i conduce pe cititori în lumi mai mult sau mai puţin îndepărtate.

Cartea „Cele mai frumoase vieți ale sfinților pentru copii” poate fi de un real folos copiilor care sunt dornici să afle noi şi interesante cunoștințe despre oameni care au dus o viață de credință eroică, dar şi părinților, cateheților și celor care se ocupă de instruirea religioasă a copiilor, pentru a le prezenta viețile sfinților într-un limbaj simplu și atractiv.

Laurențiu Turbuc

 

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Viața sfântului Dominic

Henri-Dominique Lacordaire, Viața sfântului Dominic, Iași 2017, 14×20, 305 p., ISBN 978-606-578-321-8, 20 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Viața sfântului Dominic, scrisă de Henri-Dominique Lacordaire și tradusă în limba română de pr. Petru Ciobanu. Cartea apare în colecţia „Viețile sfinților”, în format 14×20, are 305 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la prețul de20 lei.

Prin cartea intitulată Viața sfântului Dominic, pr. Henri-Dominique Lacordaire ne propune, să descoperim figura emblematică și contribuția pe care acest sfânt a adus-o în viața Bisericii.

Cine a fost sfântul Dominic? În cadrul unei audiențe generale, Papa Benedict al XVI-lea spunea despre el: „Sfântul Dominic a fost un om al rugăciunii. Îndrăgostit de Dumnezeu, nu a avut altă aspiraţie decât mântuirea sufletelor, în special ale celor căzute în mrejele ereziilor din timpul său; imitator al lui Cristos, a întrupat în mod radical cele trei sfaturi evanghelice, unind cu proclamarea cuvântului o mărturie a unei vieţi sărace; sub călăuzirea Duhului Sfânt, a înaintat pe calea desăvârşirii creştine. În orice moment, rugăciunea a fost forţa care a reînnoit şi a făcut tot mai rodnice operele sale apostolice”.

Dominic s-a născut în Spania, la Calaruega, în jurul anului 1170. A studiat la o şcoală celebră din Palencia şi s-a deosebit prin interesul față de studiul Sfintei Scripturi şi prin iubirea faţă de săraci. A fost hirotonit preot, iar în urma unor călătorii prin Europa, alături de episcopul Diego de Osma, a descoperit două mari provocări ale Bisericii din timpul său: existenţa popoarelor încă neevanghelizate şi sfâşierea religioasă din sudul Franţei, din cauza unor grupuri eretice care îi îndepărtau pe oameni de adevărul credinţei. Astfel, acţiunea misionară faţă de cei care nu cunosc evanghelia şi opera de reevanghelizare a comunităţilor creştine au devenit scopurile pe care Dominic şi-a propus să le urmeze.

Cu această dorinţă misionară, Dominic a întemeiat Ordinul Predicatorilor, având la bază regula sfântului Augustin, adaptată la cerințele timpului său. Pentru a avea succes în misiunea sa de evanghelizare, Dominic a pus accentul pe două valori indispensabile: viața comunitară trăită în sărăcie și studiul. Întemeierea ordinului a fost aprobată provizoriu de Papa Inocențiu al III-lea și confirmată de Papa Honoriu al III-lea în anul 1216. Până la moartea sa, pe 6 august 1221, Dominic a întemeiat multe mănăstiri, iar numărul fraților care l-au urmat a crescut în mod considerabil.

Cartea se deschide cu o scurtă biografie a autorului francez Henri-Dominique Lacordaire (1802-1861). După convertirea sa, el a fost sfințit preot și împreună cu pr. Felicité de Lamennais și vicontele Charles de Montalembert a întemeiat revista „L’Avenir”, a cărei deviză era „Dumnezeu și libertatea”. Ulterior, din dorința de a face parte dintr-un ordin călugăresc, îl alege pe cel al fraților predicatori, pentru regula acestuia: predicarea și studiul.

În cele 18 capitole care alcătuiesc conținutul cărții sunt prezentate: situația Bisericii în secolul al XII-lea, originile și începutul vieții sfântului Dominic, activitatea pastorală și călătoriile cu scop diplomatic alături de episcopul său. După aceea sunt descrise etapele și călătoriile care au dus la fondarea Ordinului Predicatorilor și la întemeierea diferitelor conventuri, până la moartea sa. Ultimul capitol tratează despre etapele procesului de canonizare și conține câteva note cu privire la documentele primare ale vieții sfântului Dominic.

La sfârșitul cărții, într-un apendice, sunt cuprinse Scrisoarea enciclică Fausto appetente die a Papei Benedict al XV-lea, cu ocazia celui de-al VII-lea centenar de la moartea sfântului Dominic (29 iunie 1921), Audienţa generală a Papei Benedict al XVI-lea din Aula „Paul al Vl-lea” de pe 3 februarie 2010, Audienţa generală a Papei Benedict al XVI-lea din Piaţa Libertăţii – Castel Gandolfo de pe 8 august 2012, rugăciunea fericitului Iordan de Saxonia către sfântul Dominic și o novenă în cinstea sfântului Dominic.

Această carte este adresată celor care vor să aprofundeze viața și spiritualitatea sfântului Dominic, dar și misiunea Ordinului Predicatorilor, acea misiune de reevanghelizare necesară și în timpul nostru.

Octavian Sescu

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Sfântul Alois Orione. A-ți dărui viața cântând iubirea

Arcangelo Campagna, Sfântul Alois Orione. A-ți dărui viața cântând iubirea, Iași 2017, 14×20, 448 p., ISBN 978-606-578-298-3, 25 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Sfântul Alois Orione. A-ți dărui viața cântând iubirea, scrisă de Arcangelo Campagna și tradusă în limba română de Fabian Pitreți. Cartea apare în colecţia „Viețile sfinților”, în format 14×20, are 448 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la prețul de 25 lei.

Iată o altă biografie remarcabilă dedicată sfântului Alois Orione, fondatorul „Micii Opere a Divinei Providențe” și a „Micilor Surori ale Carității”. El însuși s-a definit „o inimă fără margini” și „nebunul carității”: o conștiință simptomatică a unei acțiuni nelimitate de iubire față de frați, în numele unei credințe nemărginite în bunătatea lui Dumnezeu și în căutarea permanentă a voinței sale. Don Orione le sugera alor săi să aibă „curajul binelui”; în această lucrare s-a arătat un vrednic corifeu pus în fața a numeroase rânduri de fii și fiice, de admiratori și prieteni, deveniți acum devoți sinceri care îi contemplă imensa statură morală și sfințenia declarată de autoritatea infailibilă a Bisericii.

Din acest motiv prezentarea vieții și a operei sale este cu adevărat impunătoare și, se poate spune, sporește mereu cu noi contribuții, semn evident al unui interes pe care trecerea anilor nu numai că nu a întunecat amintirea faptelor sale minunate în câmpul apostolatului catolic, în special al carității în diferitele sale forme, ci pare că a înconjurat cu un interes crescând și luminos figura și realizările sale.

Biografia pe care o prezentăm acum este o dovadă clară în această privință. Ar greși totuși cine ar crede că aceasta ar putea fi pusă pur și simplu alături de altele care au apărut până acum, că nu vine cu ceva nou.

Biografia scrisă cu iubire filială de pr. Arcangelo Campagna, discipol de-al meu cu mulți ani în urmă, se deosebește, și cititorul va remarca îndată, prin stilul cursiv, povestirea rapidă și, mai ales, printr-o informație bine îngrijită. Trebuie să recunosc că biograful a preluat de la bătrânul său maestru acea „curiositas” care l-a făcut să evalueze, ca puțini alții, toate izvoarele și să le așeze într-o narațiune bine ordonată care nu poate să nu trezească un viu interes. Aș vrea să adaug că ucenicul, obișnuit să folosească instrumentele pe care tehnica modernă le pune la dispoziția celui care vrea să se documenteze în mod serios, a depășit cu mult maestrul care îl felicită în mod sincer.

Numeroasele citate ale cuvintelor și ale scrierilor făcute de biograf, cu o trimitere precisă la izvoare, bogăția abundentă a anecdotelor care se succed cu o precisă consecvență fac din aceste pagini un instrument prețios și indispensabil pentru cunoașterea unui om mare, care a onorat ca puțini alții istoria recentă a Bisericii.

Nu vreau să reiau un loc comun abuzat și să spun cu deplină cunoaștere a cauzei și cu intimă satisfacție, că aceste pagini umplu un gol și, între alte biografii, merită un loc de cinste.

Nu în ultimul rând, o altă calitate a acestei publicații este și dimensiunea sa nu excesivă, fapt care o face să fie gustată și de cei care spun că nu au mult timp la dispoziție.

Pr. Campagna, apoi, în loc să se lase condus, așa cum mulți biografi sunt înclinați să facă, de considerații moralizatoare și ascetice, a lăsat să vorbească din plin faptele și documentele, prezentate cu acea sobrietate pe care un istoric serios trebuie să o păstreze cu orice preț. De aceea, trebuie să-i fim recunoscători autorului acestor pagini din care se ridică vie, fascinantă, actuală o figură excepțională de Sfânt și de Apostol, la care toți pot să privească nu doar cu admirație, ci și cu intenția de a merge pe urmele sale, pe acea cale a iubirii pe care omenirea de astăzi este chemată să se regăsească, dacă vrea să reaprindă speranța unei lumi mai bune.

PS Andrea Gemma, episcop

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro