Michael Hesemann, Primul Papă. Arheologi pe urmele lui Petru istoric, Iași 2022, 390 p., 14×20, ISBN 978-606-578-485-7, 40 lei.

 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Primul Papă. Arheologi pe urmele lui Petru istoric, scrisă de Michael Hesemann și tradusă în limba română de Liviu Narcis Matieș. Cartea apare în colecția „Viețile sfinților”, în formatul 14×20, are 390 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 40 lei.

Pescarul din Galileea este una dintre cele mai fascinante personalităţi din istoria lumii. Isus din Nazaret, în care l-a recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu, i-a încredinţat misiunea „să pască oile sale” (In 21,17), desemnându-l stânca pe care voia să-şi zidească Biserica (Mt 16,18). Petru, care se numea de fapt Simon Bar Ioanan (In 1,42; 21,15-17), este posibil să nu fi fost la prima vedere persoana ideală pentru această sarcină. Capacitatea sa administrativă se limita la gestionarea unei considerabile afaceri de familie; educaţia sa era limitată. Cu toate acestea, şi-a îndeplinit misiunea cu devotament. Până la moartea sa, aproape patruzeci de ani mai târziu, a dus evanghelia în cele mai importante metropole ale lumii antice, a predicat evreilor şi păgânilor şi a pus piatra de temelie a Bisericii Romane, care în următorii 2000 de ani urma să devină cea mai mare comunitate religioasă din lume, cu peste un miliard de membri în prezent. Această Biserică a supravieţuit tulburărilor vremurilor şi a dat dovadă de adevărul promisiunii lui Isus că nici măcar „porţile iadului”, împărăţia morţii, „nu o vor birui” (Mt 16,18).

Când am vizitat prima dată strada morţilor sub Vatican, cel de-al 265-lea succesor al lui Petru, Papa Ioan Paul al II-lea, pregătea Anul Sfânt 2000 şi, astfel, intrarea Bisericii în al treilea mileniu. Cu această ocazie, au fost, de asemenea, restaurate cu afecţiune şi iluminate din nou săpăturile Vaticanului, pe care acum le puteau vedea jurnalişti din întreaga lume.

După conferinţa de presă, am admirat capodoperele arhitecturii mormintelor antice şi primele mărturii ale înmormântărilor creştine din interiorul lor. Strada morţilor urcă pe dealul Vaticanului, întreruptă adesea de trepte. În cele din urmă, ajungem la o fereastră îngustă din perete, prin care putem intui cel mai simplu, dar cel mai important mormânt din tot stabilimentul: mormântul lui Petru din primul secol, care se află exact sub altarul papal actual şi al cărui perete lateral de sprijin poate fi încă recunoscut. Aflarea acestuia a fost obiectivul real al săpăturilor dintre 1940 şi 1950, iar descoperirea lui a provocat senzaţie în toată lumea; o tradiţie veche de aproape 2000 de ani a fost confirmată pentru prima dată prin metodele arheologiei moderne. Dar abia astăzi, datorită celor mai noi descoperiri, consecinţele acestei dezvăluiri pot fi surprinse în toată amploarea lor: din acest moment, Biserica Romei nu se mai bazează pe bazele incerte ale unei legende, ci pe însăşi „stânca” Petru!

Nu întâmplător am încheiat cercetările mele când cel de-al 265-lea succesor al lui Petru, Papa Ioan Paul al II-lea, a intrat în al 25-lea an al pontificatului său. Conform Tradiţiei, Petru a fost Episcopul Romei timp de 25 de ani. Tu es Petrus, „Tu eşti Petru”: acesta era cântecul care s-a cântat atunci când Cardinalul Karol Wojtyła din Cracovia a călcat pe urmele Pescarului la 16 octombrie 1978. Privind în urmă, pare o profeţie.

În timp ce scriu aceste rânduri, presa raportează noi descoperiri sub Vatican. La sfârşitul lunii februarie 2003, în timpul construcţiei unei parcări din spatele centralei Oficiului Poştal al Vaticanului, au fost descoperite o serie de morminte din secolele I-IV d.C., între care două sarcofage şi plăci artistice din marmură. Una dintre cele mai interesante descoperiri, potrivit cotidianului roman La Repubblica din 10 martie 2003, este „cripta secretarului împăratului Nero şi a soţiei sale”. Această descoperire dovedeşte că situl era deja folosit pentru înmormântări la vremea lui Nero, ceea ce face mai plauzibilă tradiţia mormântului lui Petru din imediata sa apropiere.

A fost o perioadă în care s-a crezut totul, şi anume Evul Mediu. De la Reformă, şi din ce în ce mai mult de la Iluminism, a apărut tendinţa de a pune la îndoială orice tradiţie. Astăzi, la începutul mileniului al treilea, avem mijloacele şi căile de a cerceta adevăruri istorice. Prin urmare, această carte nu este o biografie clasică, cu atât mai puţin o încercare de exegeză (grafologie), ci mai degrabă o căutare aproape criminalistică a urmelor. Încercăm, cu ajutorul arheologiei, să îl găsim pe Petru istoric, să verificăm Tradiţia. Această cercetare îl conduce pe cititor, aşa cum a făcut Petru însuşi, prin jumătate din lumea antică. Totuşi, ea începe şi se termină acolo unde calea istoriei şi Providenţa l-au condus pe Apostol, acolo unde el a mutat centrul Bisericii Universale – la Roma!

Michael Hesemann

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Catherine Masson, Pauline Jaricot – 1799-1862. Biografie, Iași 2022, 416 p., 14×20, ISBN 978-606-578-483-3, 40 lei.

 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Pauline Jaricot – 1799-1862. Biografie, scrisă de Catherine Masson și tradusă în limba română de Andrei Adam-Motyka. Cartea apare în colecția „Viețile sfinților”, în formatul 14×20, are 416 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 40 lei.

Inscripţia de pe mormântul în care Pauline Jaricot se va odihni până în 1935, în cimitirul din Loyasse, o prezenta ca „Fondatoare a Operelor de Răspândire a Credinţei şi a Rozariului Viu”. Formula rezumă o viaţă bazată pe contemplaţie şi acţiune, rugăciune şi opere cu un remarcabil simţ al organizării. Pe deplin contemplativă, femeie a rugăciunii, ea era cu totul în lume, după cum o dovedeşte şi angajamentul său pentru dreptate socială.

A scrie biografia Paulinei Jaricot înseamnă a aborda un domeniu complex, care îi cere autorului să urmărească o viaţă inserată într-un context social, politic şi religios, de-a lungul unei perioade istorice frământate. Este ceea ce a reuşit Catherine Masson, bazându-se pe numeroasele scrieri ale Paulinei Jaricot şi pe un important fond de arhive. Ea ne prezintă o femeie a rugăciunii, pătrunsă de prezenţa lui Dumnezeu. O prezintă pe femeia, laica de origine burgheză, care nu a ezitat să sfideze prejudecăţile timpului său pentru a se confrunta cu o lume în plină schimbare. Ne prezintă o femeie pe deplin lioneză, inserată în structurile sociale şi religioase din Lyon, din jurul bisericii Saint-Nizier, inima spirituală a oraşului, pe care o frecventa cu asiduitate. Pauline Jaricot a cunoscut aici o veritabilă convertire. Aici s-a conturat vocaţia ei, în Fourvière va face în secret un vot de castitate. Într-un oraş traumatizat de Revoluţie, dar în care procesul de industrializare era foarte rapid la începutul sec. al XIX-lea, îşi formează convingerile sociale pe care le împărtăşeşte apoi cu un alt mare lionez, Frédéric Ozanam. De asemenea, contextul lionez este inseparabil de angajamentul său faţă de misiuni, iar crearea Răspândirii Credinţei în 1822, cu punerea în aplicare a unui plan de acţiune, i-a permis colectarea de fonduri care au devenit în curând considerabile. La fel cum tradiţia mariană, care este foarte vie la Lyon, este inseparabilă de crearea operei atât de originale a Rozariului Viu.

Saint-Nizier, Fourvière, Saint-Policarp, cu muncitorii care lucrează în industria mătăsii, cartusienii, Casa Lorette reprezintă un teritoriu ce evocă vitalitatea catolicismului lionez de la acea vreme, care strânge rândurile în jurul Paulinei Jaricot, cu angajamente în diferite domenii. Unele s-au blocat, aşa cum a fost visul unei fabrici ideale, în totalitate creştină, ce s-a spulberat pe fondul unui eşec financiar dramatic şi care i-a adus încercări teribile.

Pauline Jaricot s-a pus total în slujba unui demers laic în serviciul Bisericii Catolice, respectând în acelaşi timp structurile ecleziale. Potrivit lui Jaques Gadille, „ea a deschis calea pentru rolul ce le revine laicilor, în prim-planul vieţii Bisericii”. A fost pionier în multe domenii. Ca femeie şi laică, n-a avut o misiune tocmai uşoară, în ciuda faptului că se bucura de o adevărată autoritate printre numeroşi preoţi şi persoane consacrate. Fapt dovedit de ostilitatea unei părţi importante a notabililor catolici lionezi care au încercat să o destabilizeze, manifestând faţă de ea o ură permanentă. Viaţa sa arată complexitatea locului femeii în Biserică, bucurându-se de recunoaşterea instituţiei, dar având parte în acelaşi timp de cele mai jalnice persecuţii din partea unei lumi eminamente masculine.

Cartea Catherinei Masson, o biografie istorică a unei mari lioneze, este, totodată, foarte actuală în ceea ce priveşte locul femeilor şi al laicilor în Biserică.

Jean-Dominique Durand

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Michael Hesemann, Maria din Nazaret: locurile, timpurile şi persoanele din viaţa sa, Iași 2021, 370 p., 14×20, ISBN 978-606-578-462-8, 35 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut de curând cartea: Maria din Nazaret: locurile, timpurile şi persoanele din viaţa sa, scrisă de Michael Hesemann și tradusă în limba română de pr. dr. George M. Nicoară şi Daniel Hrişcă. Cartea apare în colecția „Viețile sfinților”, în formatul 14×20, are 370 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 35 lei. 

A scrie despre Maria este o provocare cu multe obstacole. Sarcina autorului ar fi înlesnită doar dacă cea mai fascinantă şi, în acelaşi timp, cea mai misterioasă femeie din istorie ar fi redusă la nivelul unei simple tinere din mediul rural al satului numit Nazaret. În acest caz, folosindu-ne de descoperirile arheologice referitoare la condiţiile de viaţă ale locuitorilor din Galileea şi adăugând o doză potrivită de romantism social, am obţine deja rezultatul dorit: imaginea unei adolescente tipice pentru timpul respectiv, crescută într-un sat, puţin naivă, însă cu siguranţă foarte religioasă, probabil analfabetă, şi în a cărei cotidianitate visătoare apare neaşteptat supranaturalul sau, cel puţin, o sarcină nedorită.

Evident, trebuie să înfrumuseţăm puţin această imagine cu anumite particularităţi, pentru ca ea să reziste la confruntarea cu Maria din Evanghelii. La urma urmei, aici ea este prezentată ca descendentă din dinastia regală davidică, aşadar, ca membru al unei familii nobile decăzute, cu o lungă tradiţie în spate. Mai mult, printre rudele sale o întâlnim pe soţia unui preot al templului, ce pare să fi făcut deja în tinereţea sa un vot de castitate, lucru mai degrabă neobişnuit pentru o fată evreică, şi deţinuse o cunoaştere extraordinar de bună a Sfintei Scripturi, fapt despre care Magnificat este o mărturie impresionantă. În mod firesc, dacă toate acestea i se atribuie, după cum se întâmplă astăzi în mod intenţionat, faţă de fantezia vivace a evangheliştilor, întreaga operaţiune se dovedeşte a fi în mod hotărât mai simplă.

Însă cine o coboară pe mamă, în acest mod, îl degradează şi pe Fiu. Este un adevăr cert şi s-a demonstrat în orice timp că Dumnezeu „îi înalţă pe cei umili”, după cum ascultăm în Luca, din gura Mariei (Lc 1,52). Totuşi, aceasta nu ne obligă la vreo concluzie predeterminată despre biografia şi poziţia socială a Fecioarei din Nazaret. Desigur, însăşi Maica lui Dumnezeu i-a ales în mod repetat pe simplii ţărani – de la Bernadeta Soubirous la păstoraşii din Fatima – pentru a-i transmite Bisericii sale mesaje profetice. Însă, pentru această misiune, trebuie să se folosească de „canale” care sunt şi deosebit de pure şi limpezi din punct de vedere intelectual. Un lucru cu totul diferit a fost, în schimb, cel mai mare mister al istoriei mondiale, întruparea lui Dumnezeu! Dacă deja profeţii biblici au avut nevoie de o purificare interioară pentru a-l vedea pe Dumnezeu, dacă doar marelui preot îi era permis să se apropie de „arca alianţei”, cu atât mai aleasă trebuia să fie tânăra femeie pe care însuşi Dumnezeu a ales-o să fie timp de nouă luni locuinţa sa pe pământ, ca „arcă a alianţei”.

Fiecare biografie istorică se bazează, în primul rând, pe unele surse privilegiate prin apropierea lor cronologică. În cazul Mariei, este vorba despre Evanghelii şi Faptele Apostolilor, a căror redactare se situează în primele două sau trei decenii de la adormirea ei. Totuşi, informaţiile pe care le putem prelua sunt limitate, dat fiind faptul că interesul lor de bază este rezervat de bună seamă lui Isus şi apostolilor. Există un alt grupaj de surse, cel puţin cu un secol mai târziu, care este numit apocrife („ascuns”, nerecunoscut de Biserică). Originea cea mai recentă a acestor texte nu trebuie să ne preocupe, dacă ne gândim că, pentru biografiile unor filosofi greci, noi acceptăm chiar surse care ajung până la câteva secole după moartea lor. Tacitus şi Suetonius, autorii primelor biografii despre împăratul Augustus, au scris la începutul secolul al II-lea. Iosif Flaviu, sursa noastră principală despre Irod cel Mare, îşi compune opera după un secol de la urcarea lui pe tron. Dat fiind faptul că deseori în Antichitate multe lucruri erau transferate oral în primă fază şi numai ulterior erau transcrise pe pergament sau papirus, o anumită distanţă temporală era o regulă. Pe de altă parte, exista tendinţa, chiar în interiorul creştinismului, să se compună texte edificante pline de înfrumuseţări imaginare. Chiar şi cea mai veche şi venerabilă tradiţie, chiar şi cea mai frumoasă legendă, poate avea un nucleu de adevăr istoric, cu tot respectul susţinătorilor moderni ai „demitizării”. Este necesar, aşadar, să se caute aducerea la lumină a acestui nucleu de adevăr, cu toate că uneori este vorba despre o muncă obositoare. Pentru a o îndeplini trebuie să ne întrebăm, înainte de toate, dacă şi în ce măsură una sau alta dintre aceste surse conţine informaţii verificabile din punct de vedere istoric sau arheologic.

Este posibil ca lucrurile să fi fost, cel puţin în parte, aşa cum sunt prezentate? Scenariul descris poate corespunde Iudeei celui de-al doilea templu? Manuscrisele de la Marea Moartă, cu toate că uneori pot fi supraevaluate, ne prezintă cel puţin un cadru autentic şi contemporan al religiozităţii iudaice din perioada de trecere dintre cele două Testamente şi pot să fie luate în considerare ca termen de comparaţie în diverse chestiuni. Faptul că textele apocrife mai sus menţionate provin în mare măsură dintr-un context în care erau încă în viaţă rude apropiate ale lui Isus şi ale Maicii Domnului le face şi mai interesante. Unind datele lor cu cele din Evanghelii şi din cercetările arheologice, se obţine un cadru coerent, care corespunde din punct de vedere cronologic şi cultural contextului Mariei, fără a fi necesar să se pună în discuţie ceea ce s-a petrecut atunci în mod extraordinar, pentru că nu avem niciun drept. Faptul că intervenţia lui Dumnezeu în istorie poate să meargă dincolo de limitele cotidianităţii noastre şi chiar dincolo de legile naturale este un element fundamental al credinţei creştine şi nu poate fi negat de explicaţii raţionaliste precipitate. Totuşi, înainte de a trece la studiul aprofundat al acestor surse antice, ne aşezăm pe urmele unei persoane. Nu vom căuta să întâlnim altceva decât chipul însuşi al Mariei, imaginea ei învăluită de mister, pentru a putea înţelege cu ajutorul ei perioada istorică ce ne-a adus mântuirea.

Michael Hesemann

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Petru Ciobanu, Fecioara din Orléans. Viața sfintei Ioana d’Arc, Iași 2021, 456 p., 14×20, ISBN 978-606-578-458-1, 35 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Fecioara din Orléans. Viața sfintei Ioana d’Arc, scrisă de pr. dr. Petru Ciobanu. Cartea apare în colecția „Viețile sfinților”, în formatul 14×20, are 456 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 35 lei.

Într-o zi, din pură curiozitate, am căutat să văd care sunt personajele istorice franceze cele mai cunoscute. Știam încă din anii de facultate că Napoleon Bonaparte ocupă primul loc, mai mult de atât nu. Așa că m-am bucurat nespus când am văzut că pe locul al doilea se află o sfântă înscrisă în Martirologiul roman: Ioana d’Arc, întrecându-i la acest capitol pe René Descartes, Blaise Pascal, Voltaire, Ludovic al XIV-lea etc. Oare chiar atât de importantă să fie această copilă pentru istoria Franței, încât să ocupe locul al doilea pe podiumul personalităților istoriei Hexagonului?

Cu siguranță da, iar mulțimea studiilor dedicate ei, dintre care am folosit la scrierea acestei cărți doar o infimă parte, confirmă această afirmație. În sprijinul acestei teze vine și faptul că aproape nu există oraș francez care să nu se mândrească cu faptul că deține o statuie ridicată în cinstea Fecioarei din Orléans, cum mai este numită eroina cărții noastre. Și nu doar pentru că și-a păstrat trupul și sufletul neprihănit, nu doar pentru că a pus începutul eliberării regatului crinilor de ocupanții englezi, ci și pentru că se aseamănă atât de mult cu o altă Fecioară, cea care l-a dat lumii pe Mântuitorul și care este patroana principală a Franței.

Unii au văzut în Fecioara din Orléans – și văd și acum – marea eliberatoare poporului francez. Unul dintre autorii care s-au aplecat să-i povestească viața, spunea că „Ioana d’Arc este Cristos al Franței, care a răscumpărat crimele monarhiei la fel cum Isus a răscumpărat păcatele lumii; ca și Isus, și ea a avut pătimirea ei; ca și Isus, și-a avut Calvarul ei, Golgota ei”. Și laudele care i de aduc nu se opresc aici. Au onorat-o pontifi ca Leon al XIII-lea, Pius al X-lea, Benedict al XV-lea, Pius al XI-lea etc. Iar onoarea cea mai mare care i s-a făcut a fost, cu siguranță, înscrierea ei mai întâi în rândul fericiților (1909), iar apoi și în cel al sfinților (1920), fiind proclamată, la scurt timp după canonizare, patroana secundară a Franței (1922), cinstea de a fi protectoarea principală revenindu-i, cum se și cuvine fiicei celei mari a Bisericii, sfintei Fecioare Maria, ridicată la cer.

Iubite cititor, vreau să-ți atrag atenția că această carte pe care o ai în față nu este o carte de istorie în sensul strict al cuvântului, pentru că o istorie se scrie sine ira et studio, însă mie îmi este greu să vorbesc și să scriu despre Ioana d’Arc fără a pune la contribuție și inima, nu doar mintea. De aceea, îmi cer iertare pentru că sunt părtinitor. Este o hagiografie, dar, ca și în cazul sfântului Ludovic al Franței, impregnată de istorie. Altfel nici nu se putea. Așa, că, dacă vrei să o cunoști pe Fecioara din Orléans din punct de vedere istoric, poți apela la acest text, pentru că este vorba de o hagiografie istorică sau de istorie hagiografică, cu limitele ei.

Ce cuprinde această carte. Ai trecut deja de cuprins și ai văzut că am împărțit această carte în trei părți. Prima, denumită Misiunea, relatează marea epopee a Fecioarei din Orléans, de la nașterea și până la capturarea și întemnițarea ei. Lucrarea Ioanei nu poate fi înțeleasă în afara Războiului de o sută de ani, de aceea, în treacăt, va fi relată istoria acestuia până la începutul asediului Orléansului, eliberarea căruia va confirma misiunea Ioanei. Vei participa, alături de eroină, la victoriile care i-au deschis nobilului ei delfin, Carol, calea spre Reims, pentru ca aici să primească ungerea regală și astfel să devină deja nobilul rege al Franței. Alte lupte, alte victorii, pe alocuri și unele eșecuri, printre care cel mai greu a fost atunci când dușmanii au pus mâna pe ea și i-au intentat nedreptul proces care o va duce la supliciul rugului. Tocmai acest proces a fost inclus la începutul părții a doua, Procesele. Însă nu m-am oprit aici, pentru că vei avea posibilitatea să participi la alte trei procese: cel de reabilitare, de beatificare și, în sfârșit, de canonizare, acest deznodământ al unei vieți închinate în totalitate împlinirii voinței lui Dumnezeu.

La urmă, în partea a treia – Anexe – vei găsi trei documente importante: bula prin care Ioana d’Arc este înscrisă în rândul sfinților, scrisoarea apostolică de proclamare a ei ca patroană secundară a Franței și o audiență a Papei Benedict al XVI-lea dedicată acestei sfinte. Tot aici am inclus și o serie de rugăciuni în cinstea Fecioarei din Orléans, inclusiv o novenă și litania, la care poți apela oricând pentru a-i implora puternica ei mijlocire.

Sper din tot sufletul că vei putea gusta măcar un pic viața plină de savoare și credință a sfintei Ioana d’Arc, iar dacă ceva nu va fi bine, te rog să nu-l judeci prea aspru pe autor, pentru că, dacă a greși este omenește, a ierta este dumnezeiește! Îți doresc lectură plăcută și fie ca Fecioara din Orléans să mijlocească pururi pentru tine.

Pr. dr. Petru Ciobanu

 

Aceste cărţi, în limita stocului disponibil, pot fi procurate prin comandă (cu plata taxelor aferente expedierii):

• prin poştă: Librăria „Sapientia”, Str. Th. Văscăuţeanu, nr. 6; 700462-Iaşi
• prin e-mail: sapientia@itrc.ro
• prin telefon: 0754-826-814
• prin website (online): editurasapientia.ro sau www.librariasapientia.ro
• direct din Librăria „Sapientia” din Iaşi (incinta Institutului Teologic Romano-Catolic „Sfântul Iosif” din Iaşi)
• sau la librăriile catolice partenere

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Petru Ciobanu, Crinul cu parfum de sfinţenie. Viaţa sfântului Ludovic, regele Franţei, Iași 2021, 395 p., 14×20, ISBN 978-606-578-433-8, 30 lei. 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Crinul cu parfum de sfinţenie. Viaţa sfântului Ludovic, regele Franţei,, scrisă de pr. dr. Petru Ciobanu. Cartea apare în colecția „Viețile sfinților”, în formatul 14×20, are 395 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 30 lei.

La 25 august 2020 s-au împlinit 750 de la moartea pe pământ străin, departe de țara natală, a uneia dintre cele mai strălucite figuri ale Evului Mediu, regele care întruchipează în sine idealul cavalerului lui Isus Cristos, sfântul Ludovic al IX-lea al Franței (1226-1270), pe care Biserica Catolică îl comemorează la aceeași dată a nașterii sale pentru cer.

De ce l-am ales anume pe sfântul Ludovic? Pentru a răspunde, voi cita mai întâi din Studiile istorice ale lui Chateaubriand:

„Fiecare epocă istorică are un om care o reprezintă: sfântul Ludovic este omul-model al Evului Mediu; acesta este un legislator, un erou și un sfânt… Fie că Ludovic luptă pe podul de la Taillebourg sau la Mansurah, fie că, într-o bibliotecă, dă cont celor care-l întreabă despre conținutul unei cărți; fie că dă audiențe publice sau judecă diferendele la Poarta șesului sau sub stejarul din Vincennes, fără paji sau gărzi; fie că rezistă acțiunilor papei; fie că principi străini îl aleg drept arbitru; fie că moare pe ruinele Cartaginei, nu se știe ce este mai mult de admirat: cavalerul, clericul, patriarhul, regele sau omul”.

La aceste cuvinte ale lui Chateaubriand adaug propriile mele considerații. Sunt un istoric îndrăgostit de Evul Mediu, acel Ev Mediu atât de des desconsiderat tocmai din cauză că nu este sau nu se vrea a fi cunoscut, pentru că mai persistă încă prejudecata renascentistă și iluministă că este o epocă a secolelor întunecate. Dimpotrivă, este o perioadă a strălucirii – și spunând aceasta nu vreau să-i neg și părțile obscure –, a exaltării religiosului, este perioada cavalerismului în diversele sale aspecte, nu doar cel războinic, a nașterii romanelor, a scolasticii; este perioada nașterii Europei așa cum o știm astăzi. Este evul simfoniilor în piatră, al acelor catedrale gotice care-și înalță semeț turnurile spre cer, pentru a îndrepta ochii trupului și ai credinței spre cer, și fără de care Europa ar fi mult mai săracă. Și oare nu este Sainte-Chapelle a sfântului Ludovic punctul culminant al acestei arte gotice care știe să scufunde omul în lumina multicoloră a vitraliilor, dar mai ales să-l înalțe, asemenea sfântului Ludovic, „de la grija regatului pământesc, la slava împărăției cerești”? Și dacă am ales să parcurg această lume pe calea istoricului, iar apoi și pe cea a preotului, se datorează în parte acestui Ev Mediu impregnat de credință.

Studiul aprofundat al istoriei medievale a Franței în anii de facultate m-a făcut să mă apropii tot mai mult de figuri impresionante – cel puțin pentru mine –, cum ar fi Carol cel Mare, Filip al II-lea Augustul, Filip al IV-lea cel Frumos, Ioana d’Arc, Carol al VII-lea, Francisc I, Henric al IV-lea, Richelieu etc. Și totuși, niciuna nu m-a vrăjit cum a făcut-o sfântul Ludovic. Și tocmai de aceea, am decis să-i scriu sau, mai degrabă, să încerc să-i povestesc viața, oferind cititorului prima sa biografie în limba română. Și sunt convins că, ajungând la capătul acestui efort, pe lângă bucurie, voi fi cuprins și de umbra tristeții că trebuie, într-un fel, să mă despart de el. Dar știu că-i pot rămâne alături prin rugăciune, mai ales că-l invoc aproape în fiecare zi.

Ludovic al IX-lea sau sfântul Ludovic a fost o personalitate complexă, ale cărei trăsături de bază doresc să le prezentăm în paginile care urmează, fără a avea nicidecum pretenția de a propune o lucrare istorică în strictul sens al termenului, pentru că uneori vor ieși la suprafață sentimentele proprii față de acest sfânt, împletite cu hagiografia. Nu este nici o lucrare strict hagiografică, pentru că cititorul va fi nevoit să pătrundă și prin labirinturile istoriei, iar istoria nu este doar poveste adevărată, ci poate fi uneori și o relatare amorfă, lipsită de savoarea unei hagiografii sau a unei legende. Iar, sfântul Ludovic nu este o legendă! Și chiar dacă este un sfânt, rămâne a fi un om, iar orice om are istoria lui, care se împletește cu istoria altor oameni, iar în cazul lui și cu istoria unui regat și a ceea ce era dincolo de el.

De ce l-am numit „Crinul cu parfum de sfințenie”? Răspunsul este evident pentru un istoric sau pentru cineva cu elementare cunoștințe de istorie medievală și modernă a Franței. Crinul a fost, mai ales începând cu secolul al XII-lea, simbolul monarhiei franceze: trei flori de crin aurii pe un câmp de azur. Dintr-un simbol cristologic, după anul 1000, crinul, așa stilizat cum îl vedem pe blazonul regal francez, devine simbolul Fecioarei Maria, impunându-se apoi ca imagine primă a Maicii lui Dumnezeu. Pe parcursul secolului al XII-lea, sub domnia lui Ludovic al VI-lea și Ludovic al VII-lea, crinul devine, sub impulsul abatelui Sugeriu de la Saint-Denis și a sfântului Bernard de Clairvaux, emblema monarhiei franceze. În secolul al XIV-lea, Raul de Presles, teolog și consilier al regelui Carol al V-lea cel Înțelept (1364-1380), oferă o frumoasă legendă privind originea florii de crin pe stema regală franceză, dându-i o origine supranaturală: regele Franței „poartă în stemă trei flori de crin ca semn al binecuvântării Treimii; prin îngerul lui Dumnezeu, ea a fost trimisă lui Clovis, primul dintre creștini…, spunându-i-se că trebuie să-și radă de pe arme cei trei broscoi pe care-i purta și să pună în locul lor cele trei flori de crin”. Legendă, și ca atare trebuie citită. În esență, crinul îl reprezintă pe cel care, prin ungere, poartă coroana Regatului Franței.

Ludovic a știut să învețe de la cei dinaintea sa ce înseamnă a purta coroana crinilor, ce înseamnă a fi uns. De aici și dorința lui tot mai arzătoare de a i se asemăna tot mai mult Celui Uns de Tatăl ceresc, lui Cristos, de dragul căruia a trăit, a luptat, a guvernat. Iar cele două cruciade care i-au marcat viața și, putem spune, i-au jalonat-o, reprezintă expresia cea mai înaltă a setei sale după Ierusalimul ceresc. „Ierusalim, Ierusalim”, au fost ultimele sale cuvinte rostite în această lume.

Această viață a Crinului cu parfum de sfințenie se va deschide cu o prezentare a strămoșilor sfântului Ludovic, cu zorii dinastiei Capețienilor care, prin diversele sale ramuri, a guvernat Franța de la anul 987 până în anul 1848, deci aproape 900 de ani. De ce această introducere? Pentru că Ludovic al IX-lea nu poate fi înțeles fără cei care l-au precedat pe tronul Franței, mai ales fără un Filip al II-lea Augustul. Va continua apoi prezentându-i părinții – Ludovic al VIII-lea și Bianca de Castilia –, pentru că în atmosfera de iubire dintre acești doi soți s-a maturizat omul, regele, creștinul, cavalerul, sfântul. Mai ales că nu putem ști ce ar fi fost Ludovic dacă nu era Bianca, și spun asta știind că istoria niciodată nu folosește cuvântul „dacă”.

Abia după această prezentare a strămoșilor și părinților voi intra cu adevărat în viața plină de parfumul sfințeniei a acestui om, pe care o voi depăna de la primele informații referitoare la copilăria lui, trecând prin durerea pierderii tatălui și tulburările provocate de marii nobili ai regatului și de amenințarea engleză, dar și prin primele manifestări ale pietății sincere a acestui tânăr, căsătorit cu Margareta de Provence. Și ce ar fi Ludovic al IX-lea fără cele două cruciade! De aceea, acestora le va fi consacrat un spațiu amplu, cu toate bucuriile și întristările trăite de acest rege-cruciat prin excelență. Probabil partea a doua a vieții va părea mai puțin atrăgătoare, din cauza limbajului tehnic, dar nu puteau fi trecute cu vederea și alte domenii în care a excelat sfântul Ludovic și fără de care sfințenia lui nu poate fi înțeleasă pe deplin. Ultima parte a cărții va prezenta drumul lui Ludovic spre Ierusalimul ceresc și ridicarea lui la cinstea altarelor.

După Epilogul care cuprinde Învățăturile sfântului Ludovic către fiul său Filip, am considerat de cuviință – având în vedere atașamentul lui față de rugăciune – să propun câteva rugăciuni în cinstea sfântului Ludovic sau care îi aparțin. Și, evident, nu puteam să nu împodobesc această bio-hagiografie cu imagini – mai vechi sau mai noi – care să ne ajute să pătrundem și vizual în lumea sfântului Ludovic.

Sper ca această carte, cu toate limitele inerente acestei prime încercări de a prezenta istoric și hagiografic viața unui sfânt, să ne ajute să crească în noi dorința care-l consuma pe Ludovic al IX-lea, aceea după Ierusalimul ceresc.

Pr. dr. Petru Ciobanu

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Michel Remery, Online cu Sfinţii, Iași 2019, 248 p., 19×19, ISBN 978-606-578-371-3, 45 lei.

 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Online cu Sfinţii, scrisă de Michel Remery și tradusă în limba română de Michail Iulian Echert şi Ciprian Fechetă. Cartea apare în colecția „Viețile sfinților”, în formatul 19×19, are 248 pagini color şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de 45 lei.

Sfinții sunt o companie fascinantă. Găsești toate tipurile de oameni printre ei: foști păcătoși, hoți, catolici decăzuți, dependenți, prostituate, criminali, dușmani ai lui Dumnezeu… Alții au fost creștini devotați și prieteni ai lui Dumnezeu de la început. Ceea ce îi unește este că au reușit să depășească impulsurile lor pământești și dorințele egoiste. Au reușit să se întoarcă singuri la Dumnezeu. Treptat, au reușit să împlinească unica vocație ce o împărtășim cu toții: să devenim sfinți în viața noastră.

Pe sfinți îi vedem ca pe niște mărturisitori ai speranței. Exemplul lor demonstrează că oricine poate fi sfânt, chiar și eu! Unii sfinți par să fi fost sfinți chiar de la începutul vieții lor, cum ar fi Dominic Savio sau Alois Gonzaga. Alții au trebuit să se lupte cu păcatele lor și au continuat să cadă mereu și mereu, cum ar fi sfinții Paul din Tars și Augustin de Hippona. Unii dintre ei au un trecut foarte întunecat și l-au respins pe Dumnezeu sau pe aproapele la un moment dat. Toți au făcut greșeli în viețile lor și au păcătuit. Deci ei sunt ca mine și ca tine! Sfinții sunt oameni și s-au luptat cu chemarea lui Dumnezeu la sfințenie. Însă ei s-au deschis harului supranatural al lui Dumnezeu și au câștigat cursa vieții umane! (2Tim 4,7; vezi Sfânt 1.12). Putem face la fel!

Îmi place să-i consider pe sfinți ca pe niște eroi ai credinței: ei au contribuit să facă lumea un loc mai bun, mai aproape de idealul împărăției lui Dumnezeu (Rom 14,17). Ei au ajuns la ținta finală cu Dumnezeu în ceruri. Ei sunt adevărate modele pentru noi: putem să-i urmăm și să creștem în sfințenie. Privind la exemplele lor pe deplin perfecte, uneori mă simt puțin descurajat. Din fericire, nu trebuie să-l urmăm pe fiecare sfânt în toate. Acest lucru nu numai că ar fi imposibil, dar ar putea să ne îndepărteze de la propriul drum spre sfințenie. Inspirați de exemplul sfinților, suntem chemați să găsim voința lui Dumnezeu pentru noi înșine.

Reține că nu trebuie să adorăm sau să slujim sfinții, nici chiar pe Maria (vezi Sfânt 2.50). Noi îi slujim numai lui Dumnezeu. Dar, așa cum facem și cu eroii pământești, putem să-i onorăm sau să-i venerăm, dacă dorim acest lucru. De asemenea, nu adorăm statui sau imagini (Ex 20,4-5). Când ne rugăm în fața statuii unui sfânt, aprindem o lumânare sau sărutăm o icoană, nu intenționăm să adorăm sfântul, ci pe Dumnezeu. Nici nu chemăm spirite din lumea morților (Lev 19,31). Sfinții trăiesc în ceruri cu Dumnezeu (In 11,25-26; Evr 12,22-24). De aceea, noi celebrăm sărbătoarea lor adesea în ziua morții lor, căci este începutul vieții lor în ceruri. Dumnezeu le-a dat harul de care aveau nevoie pentru a alerga în cursă și pentru a o câștiga (1Cor 9,24-25). Deci atunci când îi onorăm pe sfinți, noi intenționăm să-l onorăm pe Dumnezeu, care a făcut posibilă sfințenia lor (Ef 2,10).

Oricând pot, le cer sfinților să se roage cu mine. Strict vorbind, nu avem nevoie de sfinți, de vreme ce putem să ne rugăm direct lui Dumnezeu. Isus este singurul mijlocitor între noi și Tatăl (1Tim 2,5). Totuși, sfinții sunt cu el în ceruri, unde ei veghează și pot să ne audă (Lc 15,7). Sunt foarte apropiați de Dumnezeu. Rugăciunea lor este mult mai puternică decât a noastră, care este mereu limitată de păcătoșenia noastră. Pentru mulți dintre noi este cât se poate de normal să-i rugăm pe prieteni să se roage pentru noi (Rom 15,30-32; Iac 5,16-17). Sfinții sunt prietenii noștri din ceruri, iar tu poți să apelezi la ei să se roage și pentru tine! Pe pământ nu putem să ne rugăm încontinuu, dar sfinții din ceruri pot face acest lucru (Ap 5,8; 8,3-4). Rugăciunea ta poate lua mai multe forme și nu trebuie să fie dezvoltată. Un tweet spiritual sau o postare este necesară. Rugându-i pe sfinți să se roage pentru tine este la fel de simplu ca interacționarea pe rețelele de socializare!

Nu ești niciodată singur când te rogi. Sfinții din ceruri ți se alătură în rugăciunea ta. Este foarte liniștitor gândul că ei fac parte din familia noastră spirituală. Ei sunt martori ai credinței, exemple pentru fiecare dintre noi (Evr 12,1). De aceea se vorbește despre „comuniunea sfinților” în Crez. Împreună cu toți credincioșii din ceruri, din purgatoriu și de aici, de pe pământ, formăm o comunitate, un singur trup cu multe membre: Biserica (1Cor 12,12-27).

Oricine este în cer este sfânt: cei care au fost declarați în mod oficial sfinți, dar și bunicii, părinții și toți oamenii care au murit înaintea noastră și au ajuns în cer. Cei care sunt în purgatoriu se află pe o cale sigură spre cer și, astfel, spre a fi sfinți. Comuniunea noastră de iubire este atât de puternică, încât nici chiar moartea nu o poate rupe. Prin faptul că nu l-am respins în mod permanent și conștient pe Dumnezeu, după moartea noastră continuăm să facem parte din aceeași Biserică, în timp ce suntem într-un „alt loc sau altă stare”. De aceea ne rugăm pentru cei răposați, ca ei să treacă mai repede de etapa purgatoriului și să intre în cer, pentru a se alătura sfinților. De asemenea, acesta este motivul pentru care sfinții se pot ruga pentru noi, ca, astfel, să ajungem și noi sfinți! Sunt motive suficiente să mergem online cu sfinții în rugăciunea noastră!

***

Despre această carte

# O întâlnire virtuală

Imaginează-ți că ai putea să întâlnești și să saluți un sfânt. Pe care l-ai alege? Această carte îți oferă o întâlnire virtuală cu peste 100 de sfinți din întreaga lume. Femei și bărbați, tâmplari și învățați, mame și papi, prinți și săraci: poveștile lor de viață inspiraționale sunt legate de întrebări reale din viața modernă, iar răspunsurile sunt descoperite împreună cu aceștia.

# Aplicația

Lasă sfinții să-şi spună povestea lor, în mod personal, printr-un clip video: folosește aplicația Online with Saints pentru a scana imaginea sfântului din această carte (vezi pag. 23) . Apoi aplicația te va conduce spre profilul său social. Această aplicație conține peste 100 de sfinți, cu fapte interesante, citate, rugăciuni și povești captivante despre credința personală, iubire și jertfă. Poți chiar să îți faci un selfie cu sfântul ales. Evident, este posibil să distribui descoperirile pe rețelele sociale. De asemenea, poți să personalizezi aplicația prin profilul tău Online cu sfinții.

# Referințe

În această carte vei descoperi câteva tipuri de referințe în textul dat:

Referințe din textele Bibliei, de ex. (Gen 1,1). Pentru abrevieri, vezi Adaos 1.

Referințe la alți sfinți din această carte, de ex. (vezi Sfânt 2.5).

Referințe din cartea Tweeting cu Dumnezeu, de ex. (vezi Tweet 3.4).

# Tweeting cu Dumnezeu

Cartea Tweeting cu Dumnezeu este legată cu toate rețelele sociale preferate și conține răspunsuri la 200 de întrebări ale tinerilor, acoperind aspectele esențiale ale credinței  (vezi pag. 16).

# Calea ta spre sfințenie

Oricine poate deveni sfânt! Fiecare sfânt este diferit, cu personalitatea și destinul său unic. Fiecare dintre ei şi-a găsit vocația într-un mod diferit – demonstrând că Dumnezeu are un plan special și o vocație pentru fiecare persoană. Online cu sfinții te invită să discerni propria călătorie spre sfințenie. Profilul lăsat necompletat al Sfântului 3.0 poate să-ți fie folositor în acest sens.

Părintele Michel Remery

Tweeting cu DUMNEZEU & Online cu sfinţii

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Ieronim Budulai, Sfântul Ieronim, Iași 2019, 218 p., 14×20, 978-606-578-381-2, 20 lei.

 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Sfântul Ieronim, scrisă de pr. Ieronim Budulai. Cartea apare în colecția „Viețile sfinților”, în formatul 14×20, are 222 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de 20 lei.

 

Este cunoscut faptul că autorul Scrisorii către Evrei se străduieşte, de-a lungul întregului text, să amintească cititorilor de faptul că Dumnezeu a vorbit în multe rânduri şi în multe feluri oamenilor prin profeţi. E drept că revelaţia completă s-a realizat în persoana Fiului lui Dumnezeu, Isus Cristos, aşa cum afirmă şi autorul scrisorii menţionate. Dar Dumnezeu continuă să vorbească şi după moartea şi învierea lui Isus. Şi, dincolo de scrierile neotestamentare, Dumnezeu rânduieşte cu multă grijă să existe transmiţători ai mesajului său nu doar din calitatea de vorbitori, cât mai ales de trăitori ai cuvântului său. E vorba despre mărturia vieţii acelor oameni care, pentru Dumnezeu, riscă totul, dau totul, se dau cu totul.

Sfântul Ieronim este un astfel de exemplu. Parcurgând paginile acestei cărţi, se poate sorbi tocmai această dimensiune a unei vieţi autentice, profund umană, riscată – din toate punctele de vedere – pentru Dumnezeu, mai ales după momentul de cotitură sau de convertire, am zice noi. Da, pentru că sfântul Ieronim, înainte de a se da cu totul cauzei lui Dumnezeu, a fost un copil şi un tânăr tipic acelora care proveneau din familii de condiţie socială ridicată, cu tot ceea ce comportă acest lucru, aşa cum o afirmă el printre rândurile scrierilor sale. Se pare însă că Dumnezeu, punând în Ieronim o sete de cultură nestăvilită, s-a folosit tocmai de această dorinţă de cunoaştere pentru a-l călăuzi spre el şi spre ceea ce Ieronim a ajuns să însemne în istoria nu doar a Bisericii, ci şi a culturii Europei, ba chiar a lumii.

Parcurgerea rândurilor acestei succinte biografii devine deseori o clară oglindă unde cititorul vede de foarte multe ori asemănări evidente, mai ales când e vorba de tendinţe interioare ale fiecăruia, dar uneori chiar şi în ceea ce priveşte atitudinile exteriorizate. Uimeşte oarecum contrastul des sesizat între fineţea interioară a lui Ieronim şi duritatea, „rudimentaritatea” atitudinilor sale faţă de o situaţie sau alta. Este vorba despre un contrast care cu siguranţă vine din dorinţa nestăvilită de perfecţiune şi de iubire a lui Dumnezeu, pe de o parte,  şi experimentarea slăbiciunii umane, fie la nivelul propriei persoane, fie – mai ales – în ce-i priveşte pe ceilalţi, pe de altă parte. Inteligenţa ieşită din comun şi ambiţia de a cunoaşte cât mai multe devin ingredientele clare ale traiectoriei vieţii sale: traiectorie condiţionată şi de geloziile celor care l-au agasat, fie direct, fie indirect, şi l-au provocat la decizii, şi acestea adesea contrastante (de exemplu, plecarea în pustiu, provocată de intrigile şi de calomniile romane, sau abandonarea aceluiaşi pustiu, din cauza celorlalţi pustnici din zonă ori a disputelor doctrinare ale timpului).

Dar se pare că în toate acestea exista un plan, dincolo de toate: era planul lui Dumnezeu ca acest om să devină cel prin intermediul căruia Cuvântul lui Dumnezeu să ajungă la „vulg”, la toţi. Încă nu există o traducere a Bibliei în lume care să fi „rezistat” atât de mult în timp şi care să fi fost citită de atât de mulţi oameni cum este Vulgata sfântului Ieronim. Ca să nu mai spunem cât de mult a influenţat (uneori chiar a condiţionat) teologia care s-a făcut plecând de la Vulgata.

Iată, aşadar, că Ieronim are toate caracteristicile unui profet pe care Dumnezeu l-a ales drept transmiţător al cuvântului său: un transmiţător prin traducerea pe care a lăsat-o omenirii, dar mai ales prin viaţa sa – o viaţă unde, dincolo de păcatele şi slăbiciunile tipic umane, strălucesc harul şi roadele harului, aşa cum o spune în repetate rânduri şi Ieronim.

Fapt pentru care se potrivesc foarte bine cuvintele autorului aceleiaşi Scrisori către Evrei: „Amintiţi-vă de conducătorii voştri care v-au învăţat cuvântul lui Dumnezeu şi, meditând împlinirea vieţii lor, imitaţi credinţa lor”. Această carte tocmai acest lucru îl urmăreşte: să aducă în faţa ochilor şi inimii cititorului o viaţă plină de pasiune pentru Dumnezeu şi pentru cuvântul său, un exemplu nu lipsit de căderi, de slăbiciuni, dar plin de generozitate, de dăruire, de abnegaţie: iar când există acestea, harul lui Dumnezeu este de ajuns (cf. 2Cor 12,9): dovadă că Ieronim este sfânt, a atins împlinirea vieţii şi deci a fost şi este un „purtător de Dumnezeu”, un nume sfânt, aşa cum şi sugerează etimologia numelui pe care l-a purtat. Adică îl are pe Dumnezeu şi, mai ales, Dumnezeu îl are pe el. Cine sau ce poate aduce mai multă bucurie, fericire şi împlinire a vieţii?

Pr. Eduard Patraşcu şi Pr. Alois Bulai

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Ignace Beaufays, Alice de Schaerbeek, Iași 2019, 78 p., 14×20, ISBN 978-606-578-372-0, 10 lei.

 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Alice de Schaerbeek, scrisă de Ignace Beaufays și tradusă în limba română de pr. dr. Lucian Dîncă. Cartea apare în colecția „Viețile sfinților”, în formatul 14×20, are 78 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de 10 lei.

 

Apariţia acestei lucrări în limba română a fost posibilă datorită dorinţei unei persoane care poartă numele sfintei Alice – Alice Sorina Tudosă –, care şi-a dorit ca viaţa acesteia să fie cunoscută şi de membrii poporului nostru român. Cartea părintelui franciscan belgian Ignace Beaufays (1870-1945), apărută în 1945 la Bruxelles, în colecţia „Saints de nos Provinces”, prezintă viaţa acestei sfinte şi a fost tradusă în limba română de părintele asumpţionist Lucian Dîncă.

Această carte ne oferă posibilitatea unei întâlniri. Orice întâlnire aduce cu sine emoţie, posibilitatea de a creşte interior şi ne poate îmbogăţi sufleteşte. Întâlnirea cu sfânta Alice ne va ajuta, de exemplu, să preţuim mai mult valoarea spirituală a suferinţei, ca modalitate de a ne uni şi mai mult cu Cristos cel sărac şi suferind, după cum şi eroina acestei cărţi a iubit suferinţa şi a văzut în această realitate a vieţii pământeşti posibilitatea de a rămâne mereu alături de Cristos, alesul inimii ei. Autorul biografiei sale, un anume călugăr cistercian numit Gomer, care stă la baza elaborării acestei cărţi, ne-a lăsat o frumoasă caracterizare a sufletului nobil pe care l-a avut această mireasă a lui Cristos: „Mireasa lui Cristos ardea de dragoste pentru toţi oamenii. Era gata să îndure orice act de umilinţă şi orice suferinţă pentru ca ei să ajungă la mântuire. Îi consola pe cei trişti, îi alina pe bolnavi, îndepărta ispitele trupeşti şi le arăta tuturor calea mântuirii”.

Citind aceste pagini, meditând la exemplul de viaţă pe care ni l-a lăsat sfânta Alice de Schaerbeek, vom avea, aşadar, ocazia de a ne întâlni cu un suflet ales, nobil sub aspect spiritual, care ne invită şi pe noi să cultivăm acele valori care ne fac cu adevărat ucenici ai Domnului şi fraţi cu cei din jurul nostru.

Pr. Andrei Dumitrescu

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

„Am învăţat araba şi recitam împreună Tatăl nostru în această limbă. Vecinii noştri musulmani era prietenii noştri, formam cu adevărat o familie cu ei, respectând respectivele noastre tradiţii religioase”. Vorbeşte fratele Jean-Pierre Schumacher, unul dintre cei doi călugări supravieţuitori ai măcelului din Tibhirine, în Algeria, în noaptea dintre 26 şi 27 martie 1996 când un comando înarmat a năvălit în mănăstirea „Notre Dame de Atlas”, sechestrând şapte călugări, toţi de naţionalitate franceză. Răpirea a fost revendicat de Grupul islamic armat care, după tratative inutile, i-a ucis la 21 mai acelaşi an.

La distanţă de 22 de ani de la acea tragedie, „spiritul din Tibhirine este viu”, asigură fratele trapist într-un interviu conţinut în cartea „Pur şi simplu creştini. Viaţa şi mesajul fericiţilor călugări din Tibhirine” [Semplicemente Cristiani. La vita e il messaggio dei beati monaci di Tibhirine], scrisă la patru mâini de postulatorul Thomas Georgeon şi François Vayne, jurnalist francez care s-a născut şi a trăit până la adolescenţă în Algeria, unde i-a cunoscut pe călugării din Tibhirine, actualmente director al Departamentului de Comunicare a Ordinului Ecvestru al Sfântului Mormânt din Ierusalim. Volumul, editat de Libreria Editrice Vaticana pentru coloana „Inspiraţii”, a fost prezentat luni 19 noiembrie la Roma, în Sala Marconi din Palazzo Pio, în prezenţa celor doi co-autori, a fratelui Giulio Cesareo OFMConv, responsabil editorial al LEV, şi a cardinalului Giovanni Angelo Becciu, prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, care semnează prefaţa.

Fratele Jean-Pierre – care trăieşte acum în Maroc în comunitatea mică „Notre Dame de Atlas”, care a luat locul din Tibhirine în Maghreb – revelează în volum câteva detalii inedite din acea noapte dramatică, precum faptul că, atunci când teroriştii au năvălit în convent, el se afla în camera sa şi a fost „uitat” acolo graţie curajului paznicului musulman care la întrebarea comandoului a răspuns că erau numai şapte călugări în convent, şi nu nouă, câţi erau în realitate prezenţi în acel moment.

„Au «uitat» doi călugări: Amédèé, care avea uşa camerei încuiată, şi eu însumi, care observasem acele manevre sinistre de la fereastră fără a putea interveni. Liniile telefonice fuseseră întrerupte”, relatează el. „M-am rugat pentru ca fraţii mei să fie martori ai bunăvoinţei lui Dumnezeu în mijlocul acelor răpitori misterioşi; erau în misiune de pace între ei, în orice caz”.

Călugării din Tibhirine vor fi beatificaţi, prin voinţa papei Francisc, la 8 decembrie la Orano, în Algeria. Este vorba despre fratele Christian de Chergé, fratele Luc Dochier, fratele Cristophe Lebreton, fratele Michel Fleury, fratele Bruno Lemarchand, fratele Célestin Ringeard, fratele Paul Favre-Miville. În carte, în fiecare dintre cele şapte capitole din partea centrală este dedicat vieţii şi mărturiei unui călugăr prin scrierile sale, sunt descrişi ca oameni normali care n-au ales să fie martiri sau eroi, ci să fie „pur şi simplu creştini”. Intenţia este de a-l invita pe cititor să descopere centralitatea dimensiunii spirituale în cotidianitate.

(După Vatican Insider, 19 noiembrie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Mauro Giuseppe Lepori, Simon numit Petru. Pe calea unui om în urmarea lui Dumnezeu, Iași 2018, 106 p., 14×20, ISBN 978-606-578-341-6, 10 lei. 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Simon numit Petru. Pe calea unui om în urmarea lui Dumnezeu, scrisă de Mauro Giuseppe Lepori și tradusă în limba română de Daniel Hrișcă. Cartea apare în colecția „Viețile sfinților”, în formatul 14×20, are 106 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de 10 lei.

Pages from Simon numit Petru

Îi sunt recunoscător părintelui Mauro Lepori nu doar pentru ceea ce a scris în această carte, ci şi pentru felul în care a scris-o.

De fapt, citind-o, am experimentat încă o dată miracolul comunicării literare: eşti dus înăuntrul evenimentelor narate – în acest caz, istoria lui Simon numit Petru – şi le vezi cu proprii ochi şi le simţi cu propria inimă mai mult decât dacă ai fi de faţă.

Arta creştină, apoi, deţine această carismă unică în cel mai înalt grad, întrucât se împărtăşeşte din puterea de pătrundere în eul marelui eveniment al Mântuitorului, „intimior mei”, căruia aceasta îi face ecou.

Astfel, atunci când se nasc, precum în acest caz, dintr-o încercare pasionată de identificare cu experienţa lor umană (tentativa de a păşi pe „calea unui om în urmarea lui Dumnezeu”), portretele sfinţilor trec dincolo de limitele simplei „biografii”.

Istoria Prinţului Apostolilor e povestită, în inconfundabilul său timbru uman, cu o genială capacitate de pătrundere psihologică, în care fiecare dintre noi poate să se recunoască. Aşa încât, dincolo de a fi o excelentă meditaţie, această operă ar putea fi citită şi ca o elementară, dar nicidecum banală, introducere în antropologia creştină.

Ca să „deschidem apetitul”, vor fi suficiente câteva stimulente.

Mă gândesc la felul în care este descrisă, în primele pagini, naşterea credinţei ca întâlnire care-l revelează pe om sieşi: „Niciodată până acum, Simon nu considerase cu adevărat importanţa vieţii şi a libertăţii sale”; sau la percepţia posesiunii curăţiei ca omagiu suprem adus capacităţii afective naturale: „Atunci, Simon lăsă totul, pentru ca nimic să nu se piardă”.

Pentru el, urmarea lui Cristos („era ca şi cum l-ar fi urmat pe Învăţătorul acolo unde acesta se-ndrepta cu inima sa, nu doar cu paşii, deciziile şi lucrările sale”) este elogiu al libertăţii şi radicalizare a dramei acesteia: „…nu ar fi putut merge până la capătul acelei prietenii fără a îmbrăţişa soarta obscură a Învăţătorului”.

Cu o claritate din ce în ce mai mare i se impune o evidenţă: adevărul, mântuirea eului său, e relaţia cu Acest om: „Fără el, viaţa lui… era ca o privire fixată asupra nimicului propriu”.

Până la maturitatea deplină şi fecundă a persoanei sale, în legătura inseparabilă între „da”-ul spus lui Cristos şi misiune. În ascultarea cu bucurie faţă de porunca iubirii: a-şi da viaţa pentru lucrarea Altuia. „Nu mai aveau niciun moment de răgaz pentru ei înşişi: de la răsăritul soarelui până la apus, erau ca suspendaţi între mila lui Cristos şi neajunsurile oamenilor”.

În cazul lui, o carte este mai mult de-atât, după cum aminteşte Guardini: e o întâlnire ce prelungeşte cu o verigă preţioasă lanţul prieteniei dintre oameni.

Cardinal Angelo Scola

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro