Creştinul între putere şi mondenitate. 15 boli indicate de Papa Francisc

Anna Carfora, Sergio Tanzarella, Creştinul între putere şi mondenitate. 15 boli indicate de Papa Francisc, Iași 2021, 96 p., 14×20, ISBN 978-606-578-434-5, 15 lei.

 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Creştinul între putere şi mondenitate. 15 boli indicate de Papa Francisc, scrisă de Anna Carfora, Sergio Tanzarella și tradusă în limba română de Gabriela Lungu. Cartea apare în colecția „Creștinism în contemporaneitate”, în formatul 14×20, are 96 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 15 lei. 

Volumul acesta a luat naştere din nenumăratele experienţe de umanism negat stigmatizate în multe ocazii de către papa Francisc. A făcut-o şi cu ocazia Crăciunului din 2014, adresându-se superiorilor Curiei Papale. Discursul său nu a fost unul ocazional sau legat de o sărbătoare. Iniţiativa autorilor apare deci cât se poate de oportună, căci ea le oferă cititorilor invitaţia de a reciti cuvintele papei şi de a le îmbogăţi cu referirile la oameni (Rosmini, Fogazzaro, Milani) care au iubit fără rezerve Biserica.

Discursul Papei Francisc, deschis şi exigent, ne priveşte pe toţi de aproape, fiind vorba despre boli care sărăcesc întregul corp ecleziastic, şi nu numai, şi din cauza cărora mai ales prezenţa şi mărturiile oamenilor Bisericii devin problematice, dacă nu chiar dăunătoare. Ceea ce papa a scos în evidenţă – narcisismul, activitatea excesivă, asprimea sufletească, funcţionalismul, „alzheimerul spiritual” care duce la pierderea elanului plin de bucurie provocat de întâlnirea personală cu Isus şi se concentrează doar pe prezent, vanitatea, servilismul linguşitor, interesat doar de a intra în graţiile puterii, pesimismul steril, acumularea de bunuri pentru a se simţi mai siguri, căutarea consensului, devenită scopul vieţii – sunt toate boli care distrug experienţele ecleziastice, împiedecând Biserica să se exprime asemenea unui trup viu, în mişcare şi în transformare.

În acelaşi timp, astfel de boli fac mai puţin credibilă în ochii lumii propunerea creştină.

Orice proiect de reformă, pentru a fi eficace, va trebui să includă o terapie care să acţioneze în profunzime asupra comportamentului fiecărei persoane în parte, ca şi asupra comunităţii. Aceasta este terapia indicată de Papa Francisc pentru a trata bolile ce sărăcesc trupul Bisericii şi care pot face din aceasta un loc al negării umanismului, aşa cum s-a întâmplat, din păcate, din istoria trecută până în prezent. Este vorba despre un drum a cărui traiectorie e indicată în cele cinci căi prezente deja în subiectul din Evangelii gaudium, repropuse şi actualizate în Schema de pregătire a celui de-al V-lea Congres ecleziastic de la Florenţa şi care acum ne sunt prezentate pentru meditaţie şi transformare personală, menite să ne facă să întrupăm tot ce întreaga umanitate aşteaptă azi de la Biserică. Care sunt aceste căi? Nu sunt doar cuvinte, ci şi căi de parcurs: a ieşi, a anunţa, a locui, a educa, a transfigura. Căi de considerat asemenea hârtiei de turnesol cu care să verificăm dacă şi în ce fel Biserica adoptă stilul din Evangelii gaudium.

 Prima cale este Ieşirea. A ieşi înseamnă cu totul altceva decât a umbla fără ţintă şi fără nicio direcţie. Ieşirea pe care o dorim îi cere Bisericii să aibă un bagaj uşor, care a eliminat greutatea unei căutări a puterii ce închide poarta spre împărtăşire şi reciprocitate. Evangelii gaudium nu ezită să lege reforma Bisericii de ieşirea misionară. În această privinţă însă, trebuie spus că se răspândesc interpretări greşite ale misionarismului deschis, în lumina unei recuceriri.

Desigur, „Biserica ce iese” nu înseamnă că trebuie să ieşim cu coiful pe cap, convinşi de a fi stăpânii absoluţi ai adevărului, să ne înlăturăm duşmanii şi să cucerim adversarii. „Biserica iese” înseamnă că se iese pentru a înţelege ce aer se respiră afară, pentru a înţelege ce se poate învăţa de la ceea ce se află afară, un „afară” nu numai de evanghelizat, ci unul de care eşti evanghelizat.

Numai aşa putem să observăm de aproape realitatea într-o postură care ne ajută să recunoaştem şi să primim.

Orice creştin va vedea care este calea. Toţi suntem invitaţi să acceptăm această chemare: să ieşim din propria comunitate şi să avem curajul de intra în toate periferiile care au nevoie de lumina evangheliei.

 A doua cale este Anunţarea, care constituie bogăţia istoriei noastre. Astăzi, anunţul nostru primeşte un ulterior impuls de la mărturia Papei Francisc. Iubirea şi atenţia cu care lumea îl înconjoară exprimă o mare nevoie de cuvinte şi gesturi care să ştie să îndrepte privirea şi dorinţele către Dumnezeu.

În fond, perioada în care trăim ne pune la dispoziţie noi ocazii tocmai pentru anunţ, dar condiţionându-le, într-un anumit sens, în ceea ce priveşte forma şi stilul mărturisitor. Nu mai e timpul de a vorbi, ci de a sta în compania oamenilor.

Trebuie să ne facem tovarăşi de drum în stare de a exprima semnele unei umanităţi care îşi găseşte acordul în fraternitate, dreptate, în respectul şi în promovarea demnităţii fiecăruia.

A treia cale este aceea a Locuirii; ea se face simţită în prezenţa extinsă a Bisericii în teritoriu. Ne gândim, în acest sens, la realităţile răspândite în teritoriu. Ar fi suficient să luăm în considerare câte instituţii, câte structuri ecologice, câte opere de asistenţă şi educative au luat naştere din rodnicia comunităţilor creştine ca răspuns la necesităţi precise şi, de aceea, deschise tuturor. Transformările sociale şi culturale care au avut loc au reaşezat aceste realităţi într-un teritoriu diferit de cel în care au luat naştere. Un teritoriu slăbit, eterogen, cu care s-a pierdut contactul.

E nevoie de o reaşezare în acest teritoriu pentru a contribui la reconstrucţia sa, promovând laicitatea, binele comun, pacea socială şi calitatea convieţuirii democratice. De exemplu, în faţa urgenţei pe care o reprezintă fenomenul emigraţiei, există ordine şi congregaţii pentru care motivul ca o casă să fie deschisă sau închisă nu e urgenţa de a fi prezent în teritoriu, cât, uneori, o evaluare de ordin prevalent economic. Atunci când se vinde o casă, trebuie să ne aducem aminte că deseori ea a fost construită şi cu contribuţia economică şi cu sacrificiile unor întregi generaţii de locuitori ai acelui loc. Când e vorba de asemenea alegeri, cei care suferă sunt săracii.

O Biserică săracă pentru săraci, o alegere cu valoare teologică şi totodată antropologică, cu indicaţii precise de natură pragmatică. În faţa schimbărilor la care asistăm, e necesară păstrarea prospeţimii unei Biserici a oamenilor, care investeşte în formare şi promovează angajarea socială, având în vedere o elevare umană tot mai urgentă.

A patra cale este Educarea. Ea pune în prim-plan relaţia, recuperarea rolului fundamental al conştiinţei şi al integrităţii construirii persoanei, necesitatea regândirii parcursului pedagogic.

Este vorba despre priorităţi care nu pot fi evitate, şi totuşi deseori se face orice pentru a da la o parte formarea.

Trebuie să ne întrebăm care e nivelul de formare pe care-l asigurăm oamenilor şi generaţiilor viitoare. Şi mai ales: cât se promovează azi, motivându-le în raţiuni ultime şi profunde, acţiunile solidare şi continue în numele gratuităţii şi al primirii cu braţele deschise? Nu putem înceta să ne educăm şi să-i educăm pe alţii spre legalitate şi responsabilitate în vederea unei justiţii mereu invocate, dar, mult prea des, prea puţin practicate.

Şi apoi, ultima cale: Transfigurarea. Pentru a transfigura e nevoie să fim transfiguraţi.

Ca Biserică, avem nevoie de a transfigura multe situaţii de necredinţă. E o condiţie indispensabilă pentru a putea asuma o privire originală asupra realităţii, pentru a o putea citi în lumina unei noi spiritualităţi făcute din rugăciune şi participare la viaţa tuturor.

Calea transfigurării duce cu ea problema sensului sărbătorii. Îşi doreşte spaţii de adevărată umanitate, în care omul se regăseşte pe el însuşi în istoria salvării şi redescoperă rodnicia raporturilor familiale şi sociale. Dar să nu uităm: îşi revelează autenticitatea în momentul în care contemplă chipul lui Isus, iar în Isus, chipul omului; aşa cum Isus Cristos însuşi a spus: „Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi‑aţi făcut” (Mt 25,40). Se descoperă astfel şi se revelează în toată coerenţa ei credibilitatea unei Biserici chemate să fie cu adevărat loc de milostivire gratuită, unde toţi se pot simţi primiţi cu braţele deschise, iubiţi, iertaţi şi încurajaţi să trăiască în spiritul evangheliei.

Lectura de text pe care profesorii Carfora şi Tanzarella o fac, prin evocarea unor figuri precum cele ale lui Rosmini, Fogazzaro şi don Milani, ne ajută să ne simţim protagonişti, şi nu doar spectatori uneori indignaţi, ai unei reînnoiri pe care cu toţii ne-o dorim şi la care Papa Francisc ne invită încontinuu. A citi şi reciti pagini care denunţă contribuie la a ţine vie urgenţa convertirii într-o Biserică, a noastră, semper reformanda.

† Nunzio Galantino

Secretar general CEI

Episcop emerit de Cassano all’Jonio

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro