Vittorio Possenti, Revoluţia biopolitică. Alianţa nefastă dintre materialism şi tehnică, Iași 2020, 210 p., 14×20, 978-606-578-388-1, 20 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Revoluţia biopolitică. Alianţa nefastă dintre materialism şi tehnică, scrisă de Vittorio Possenti și tradusă în limba română de Silvia Zamfir. Cartea apare în colecția „Tratate de teologie”, în formatul 14×20, are 210 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de 20 lei.

Secolul al XX-lea a fost secolul totalitarismelor, al democraţiei şi al impactului ştiinţei tehnice asupra omului. Secolul al XXI-lea pare şi mai profund marcat de aceasta din urmă şi de rapiditatea cu care evoluează, în special biotehnologiile, care au ajuns să influenţeze cursul istoriei chiar mai mult decât economia. Istoria se precipită ca o avalanşă şi noi ne chinuim să ţinem pasul cu ea.

Acestea şi multe alte noi posibilităţi biotehnologice arată că suntem chemaţi să luăm hotărâri în condiţii vitrege şi incerte şi că nu putem s-o facem în mod adecvat decât în baza unei idei concrete şi exigente despre fiinţa umană, care nu poate fi sacrificată unui mit al progresului şi schimbării prost înţeles. Rămâne esenţial să înţelegem că tehnica este un proiect uman, care izvorăşte la convergenţa dintre cunoaştere şi putere, şi nu un destin provenit de aiurea. Prin provocarea adusă de biotehnologii reapar concepţia despre om, categoria de persoană şi problema umanismului. Acesta din urmă este în criză astăzi nu doar din cauza folosirii disproporţionate sau hazardate a biotehnologiilor, ci, poate chiar mai mult, din cauza contaminării cu un naturalism scientist care intenţionează să elimine excepţia umană, considerată o moştenire fără temei şi irelevantă, prin readucerea omului la stadiul de animal. Nu se poate replica pe măsură unei asemenea provocări atât timp cât abandonăm conceptul de natură umană şi ne predăm unor culturi istoriciste, marcate de categorii „slabe”, postmetafizice, care înţeleg fiinţa umană doar ca pe o expresie naturalistă ceva mai elevată a devenirii cosmice.

Revoluţia biopolitică: în titlul cărţii se insinuează dilema despre biopolitica contemporană şi şansele ca aceasta să se menţină pe calea umanismului şi a respectării omului; sau poate, dimpotrivă, ne va conduce către Biopower, antiumanism sau vreo versiune a Minunatei lumi noi preconizate de A. Huxley. Această nouă instanţă îşi pune problema dacă există un statut al vieţii umane (de la concepţie) ce trebuie recunoscut şi respectat, în ciuda pluralităţii de răspunsuri ale filosofiei morale despre ce este viaţa bună. Atestarea statutului vieţii umane devine principala problemă bioetică şi biopolitică, fiindcă astăzi este ameninţată nu doar etica, ci şi înţelegerea fundamentală a omului, din ce în ce mai strâmtorată de teza materialistă.

Revoluţia tehnologiilor biomedicale, care presupune un control din ce în ce mai strict al scopurilor ultime şi al proceselor vitale, induce schimbări semnificative la nivelul criteriilor de bază care, timp de epoci întregi, au marcat înţelegerea umanului şi cultura. Sunt urmărite în special două obiective: a transforma ideea de fiinţă umană pentru a o reduce, în mare măsură, la elemente biologice; respectiv, a trece de la etica tradiţională la o nouă etică, ce nu mai e bazată pe valori morale absolute, cu caracter deontologic, ci pe o etică tipic utilitaristă, fără deontologie. Prin această dublă mişcare îşi pune amprenta în Occident procesul de secularizare, încă în rapidă desfăşurare, care implică o mutaţie în modul de a înţelege omul şi umanismul. În opinia mea, elementul cel mai semnificativ în gestionarea noilor provocări este cel antropologic, care va fi prioritar pentru noi, mai ales că în cazul multor bioetici şi biopolitici contemporane ceea ce cu adevărat lipseşte sau este redusă la minimum e antropologia. E vădit că rămâne o diferenţă de netrecut între o antropobioetică materialistă, cu o oarecare formă de funcţionalism, şi o antropobioetică ce recunoaşte că fiinţa umană este dotată cu spirit şi poate să spună: non omnis moriar.

O altfel de abordare metodologică şi un alt fel de conţinut se întâlnesc în acele bioetici şi biopolitici, deseori autodefinite drept „laice”, unde punctul de plecare este stabilit undeva mai la suprafaţă, pe baza premisei – nu întotdeauna declarată, dar prezentă în subtext – că antropologia de referinţă este cea materialist-funcţionalistă, într-una dintre variantele sale. Asemenea puncte de vedere doresc să întruchipeze o instanţă umanistă mult prea selectivă, centrată, în bună măsură, pe libertatea de autodeterminare a individului. Acestora le lipseşte, în general, o adecvată aprofundare antropologică, omisă nu rareori cu nonşalanţă în favoarea utilitarismului etic şi a tezei materialiste, şi nu ţin cont de necesitatea unei conceptualizări antropologice, principala problemă, aşa cum am amintit, a bioeticii şi biopoliticii. Mult aşteptata naştere a unei noi civilizaţii biomedicale nu poate rezulta doar dintr-o reformă etică.

Esenţa argumentului propus aici este că exigenţa filosofică e de un semnificativ ajutor pentru a dimensiona etic şi biopolitic rezultatele şi evoluţiile biotehnologiilor şi, desigur, pentru a aprofunda noţiunea de persoană, de natură umană, de umanism. În aceste domenii se dovedeşte la fel de important sprijinul religiei, aşa cum ne demonstrează o îndelungă tradiţie. Elementul religios nu poate fi eliminat din accesul la persoană, la demnitate, la discernământul binelui şi răului. Altfel spus, pentru a ne deosebi de materialismul evoluţionist, de secularismul libertar şi de biopolitica ce derivă din acestea, trebuie să ne mişcăm pe un teren unde filosofia omului şi inspiraţia religioasă pot colabora.

Nu-mi rămâne decât să ilustrez pe scurt conţinutul volumului, care nu este nici manual, nici tratat de biopolitică, ci o reflecţie asupra câtorva puncte pe care le consider semnificative în cadrul conexiunii dintre umanism şi biopolitică. Cartea constă din şapte capitole: în primul se aprofundează problema dificultăţilor actuale ale umanismului, riscurile dezumanizării sale şi factorul de rezistenţă reprezentat de noţiunea de persoană. Aceste teme sunt într-un anumit fel reluate în al treilea capitol, care tratează despre dificultăţile proiectelor etice întemeiate pe un secularism şlefuit, despre aportul religiei în sfera publică şi despre paradigme în bioetică. Cel de-al doilea reprezintă o reflecţie despre conceptul polivalent de viaţă şi schiţează cadrul biopoliticii diferenţiate de birocraţie. Al patrulea se confruntă cu conexiunea dintre tehnică şi biopolitică şi pune întrebarea dacă există cu adevărat un imperativ necondiţionat pentru recursul la tehnică, privită ca moaşa unui antidestin, pentru a discuta apoi, pe scurt, teme precum eugenia şi ingineria genetică. În al cincilea capitol atenţia este îndreptată spre caracteristicile de fond ale dezbaterii biopolitice în sfera publică, cu specială aplecare asupra problemei decisive a embrionului uman, asupra dilemei dacă acesta e un individ uman deplin ori nu şi asupra tipului de protecţie de care are nevoie. Ultimele două capitole privesc o altă mare problemă biopolitică, cea a „sfârşitului vieţii”, care, precum cea a embrionului, este astăzi discutată oriunde, cu expuneri despre delicata temă a dispunerii ori nedispunerii de viaţă, iar în cele din urmă, abordez problema sinuciderii aşa cum a fost înţeleasă în diferite momente şi la autori importanţi ai tradiţiei filosofice. Închei cu o scurtă concluzie.

Vittorio Possenti

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Maria Luisa Di Pietro, Bioetica, educaţia şi familia, Iași 2019, 250 p., 17×24, 978-606-578-385-0, 25 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Bioetica, educaţia şi familia, scrisă de Maria Luisa Di Pietro și tradusă în limba română de dr. Gema Bacoanu şi pr. Iosif Agiurgioaei. Cartea apare în colecția „Tratate de teologie”, în formatul 17×24, are 250 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de 25 lei.

În ciuda primilor paşi făcuţi în lumea academică şi medicală, bioetica a interesat foarte repede şi lumea învăţământului, cu care împărtăşeşte finalitatea, conţinuturile şi provocările.

Finalitatea: dacă scopul bioeticii este de a identifica valori şi norme pentru acţiunea umană în intervenţia tehnoştiinţelor asupra vieţii umane şi asupra biosferei, iar scopul educaţiei îl reprezintă intenţia şi formarea în ceea ce conferă demnitate acţiunii umane sau valori, era inevitabil de a nu se întâlni în căutarea comună a valorii şi a sensului.

Conţinuturi: temele proprii ale bioeticii (tutela fiinţei umane; semnificaţia vieţii şi a morţii; creaţia; familia; solidaritatea) nu pot să nu facă parte integrantă şi dintr-un proiect educaţional. Este vorba, de fapt, de chestiuni de o aşa importanţă pentru soarta umanităţii, că necesită să fie abordate cu continuitate şi competenţă şi să facă parte din momente de formare pentru a oferi instrumente de evaluare a acţiunii.

Provocări: reflecţia bioetică s-a născut ca răspuns la teama că progresul ştiinţific şi schimbarea contextului cultural ar putea afecta umanitatea şi ecosistemul, punând în pericol însăşi existenţa; urgenţa de a educa în probleme de viaţă vine din conştientizarea că reducerea educaţiei doar la informare a privat noile generaţii de căutarea „adevărului”, adevărata raţiune de sinteză dintre libertate şi responsabilitate: „A face ceea ce vreau – scrie Spaemann – e fundamental pentru libertate, însă şi mai important este a putea dori, şi tocmai în sensul de a şti de ce fac ceea ce fac”.

Referirea la „adevăr” este esenţială într-un discurs asupra vieţii şi asupra educaţiei: nu în ultimul rând, renunţând la căutarea adevărului – şi în particular a adevărului asupra Omului –, apare riscul de a fi confruntat, pe de o parte, cu comportamente şi alegeri reductive umane şi, pe de altă parte, cu forme de tergiversări şi de pur arbitrar sau de demisie şi de scepticism periculos.

Care adevăr despre om? Aceasta este o problemă serioasă şi decisivă: pentru că numai dacă sunt identificate caracteristicile proprii ale Omului sau ceea ce determină natura şi demnitatea sa, este în măsură să orienteze eforturile educaţionale. „A educa” şi „a forma” sunt cuvinte care etimologic se referă la un scop (primul) şi la o formă (al doilea): Omul le găseşte pe ambele scrise în el însuşi şi drumul pe care trebuie să-l parcurgă nu poate să nu fie conform cu aceste lucruri. Nu putem nega ceea ce suntem: a renunţa la pretenţia anumitor adevăruri despre Om înseamnă a renunţa la a educa.

Prima căreia îi este adresată sarcina educaţională este – chiar cu toate dificultăţile inegalabile – familia; şi în familie, părinţii. Pe de altă parte, aşa cum se menţionează la punctul 16 din Scrisoarea către familii, părinţii „sunt primii şi principalii educatori ai propriilor copii şi au chiar şi în acest domeniu o competenţă fundamentală: sunt educatori pentru că sunt părinţi”. Familia, ca loc al procreării, al primirii şi al asistenţei, oferă toate ingredientele necesare pentru a educa, şi mai ales pentru a educa la viaţă. Alegerile procreative, precum şi dimensiunea biologică a filiaţiei, dificultatea de a se confrunta cu boala şi cu procesul pierderii amplifică domeniul de reflecţie şi determină familia să se confrunte şi cu provocările unei societăţi ce are un raport mereu tot mai ambivalent cu viaţa. De la refuzul vieţii (recurgerea la avortul chirurgical sau chimic; căutarea unei „contracepţii” tot mai sigure şi abortive) până la cererea vieţii prin metode de fecundare artificială. De la eliminarea vieţii „inutile” prin alegerea avortului selectiv şi a eutanasiei la dispreţul vieţii care este pusă în pericol de comportamente riscante pentru ei înşişi şi pentru alţii.

Familia – de fapt – valorizează viaţa, contribuie la promovarea unei culturi a vieţii, sărbătoreşte viaţa în cotidian, se află în serviciul tuturor membrilor, mai ales al copiilor, bătrânilor sau bolnavilor. Este vorba de o sarcină importantă, care necesită competenţă şi capacitate de informare şi formare nu numai din partea familiei, însă mai ales din partea tuturor celor care sunt implicaţi în studiul – chiar înaintea problemelor individuale – adevărului despre Om, căsătorie şi familie.

Acest volum, ce vrea să fie o contribuţie la reflecţia asupra bioeticii, educaţiei şi asupra familiei, tratează – pe lângă aspectele meta-eticii (naşterea bioeticii, identitatea bioeticii; etica şi antropologia în dezbaterea bioetică) – câteva teme speciale (avortul, fecundarea artificială, viaţa manipulată: de la embrioni supranumerari la clonare; familia şi genetica; familia şi sănătatea; transplantul de organe; familia şi gestionarea bolnavului grav). Cu o atenţie particulară pentru două domenii ale intervenţiei educaţionale: sănătatea (educaţia pentru sănătate în familie) şi sexualitatea (sexualitatea umană: aspecte culturale, antropologice şi etice). Pentru a simplifica înţelegerea textului, a fost inserat un lexicon al termenilor ştiinţifici utilizaţi.

Maria Luisa Di Pietro

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro