Crinul cu parfum de sfinţenie. Viaţa sfântului Ludovic, regele Franţei
Petru Ciobanu, Crinul cu parfum de sfinţenie. Viaţa sfântului Ludovic, regele Franţei, Iași 2021, 395 p., 14×20, ISBN 978-606-578-433-8, 30 lei.
La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Crinul cu parfum de sfinţenie. Viaţa sfântului Ludovic, regele Franţei,, scrisă de pr. dr. Petru Ciobanu. Cartea apare în colecția „Viețile sfinților”, în formatul 14×20, are 395 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 30 lei.
La 25 august 2020 s-au împlinit 750 de la moartea pe pământ străin, departe de țara natală, a uneia dintre cele mai strălucite figuri ale Evului Mediu, regele care întruchipează în sine idealul cavalerului lui Isus Cristos, sfântul Ludovic al IX-lea al Franței (1226-1270), pe care Biserica Catolică îl comemorează la aceeași dată a nașterii sale pentru cer.
De ce l-am ales anume pe sfântul Ludovic? Pentru a răspunde, voi cita mai întâi din Studiile istorice ale lui Chateaubriand:
„Fiecare epocă istorică are un om care o reprezintă: sfântul Ludovic este omul-model al Evului Mediu; acesta este un legislator, un erou și un sfânt… Fie că Ludovic luptă pe podul de la Taillebourg sau la Mansurah, fie că, într-o bibliotecă, dă cont celor care-l întreabă despre conținutul unei cărți; fie că dă audiențe publice sau judecă diferendele la Poarta șesului sau sub stejarul din Vincennes, fără paji sau gărzi; fie că rezistă acțiunilor papei; fie că principi străini îl aleg drept arbitru; fie că moare pe ruinele Cartaginei, nu se știe ce este mai mult de admirat: cavalerul, clericul, patriarhul, regele sau omul”.
La aceste cuvinte ale lui Chateaubriand adaug propriile mele considerații. Sunt un istoric îndrăgostit de Evul Mediu, acel Ev Mediu atât de des desconsiderat tocmai din cauză că nu este sau nu se vrea a fi cunoscut, pentru că mai persistă încă prejudecata renascentistă și iluministă că este o epocă a secolelor întunecate. Dimpotrivă, este o perioadă a strălucirii – și spunând aceasta nu vreau să-i neg și părțile obscure –, a exaltării religiosului, este perioada cavalerismului în diversele sale aspecte, nu doar cel războinic, a nașterii romanelor, a scolasticii; este perioada nașterii Europei așa cum o știm astăzi. Este evul simfoniilor în piatră, al acelor catedrale gotice care-și înalță semeț turnurile spre cer, pentru a îndrepta ochii trupului și ai credinței spre cer, și fără de care Europa ar fi mult mai săracă. Și oare nu este Sainte-Chapelle a sfântului Ludovic punctul culminant al acestei arte gotice care știe să scufunde omul în lumina multicoloră a vitraliilor, dar mai ales să-l înalțe, asemenea sfântului Ludovic, „de la grija regatului pământesc, la slava împărăției cerești”? Și dacă am ales să parcurg această lume pe calea istoricului, iar apoi și pe cea a preotului, se datorează în parte acestui Ev Mediu impregnat de credință.
Studiul aprofundat al istoriei medievale a Franței în anii de facultate m-a făcut să mă apropii tot mai mult de figuri impresionante – cel puțin pentru mine –, cum ar fi Carol cel Mare, Filip al II-lea Augustul, Filip al IV-lea cel Frumos, Ioana d’Arc, Carol al VII-lea, Francisc I, Henric al IV-lea, Richelieu etc. Și totuși, niciuna nu m-a vrăjit cum a făcut-o sfântul Ludovic. Și tocmai de aceea, am decis să-i scriu sau, mai degrabă, să încerc să-i povestesc viața, oferind cititorului prima sa biografie în limba română. Și sunt convins că, ajungând la capătul acestui efort, pe lângă bucurie, voi fi cuprins și de umbra tristeții că trebuie, într-un fel, să mă despart de el. Dar știu că-i pot rămâne alături prin rugăciune, mai ales că-l invoc aproape în fiecare zi.
Ludovic al IX-lea sau sfântul Ludovic a fost o personalitate complexă, ale cărei trăsături de bază doresc să le prezentăm în paginile care urmează, fără a avea nicidecum pretenția de a propune o lucrare istorică în strictul sens al termenului, pentru că uneori vor ieși la suprafață sentimentele proprii față de acest sfânt, împletite cu hagiografia. Nu este nici o lucrare strict hagiografică, pentru că cititorul va fi nevoit să pătrundă și prin labirinturile istoriei, iar istoria nu este doar poveste adevărată, ci poate fi uneori și o relatare amorfă, lipsită de savoarea unei hagiografii sau a unei legende. Iar, sfântul Ludovic nu este o legendă! Și chiar dacă este un sfânt, rămâne a fi un om, iar orice om are istoria lui, care se împletește cu istoria altor oameni, iar în cazul lui și cu istoria unui regat și a ceea ce era dincolo de el.
De ce l-am numit „Crinul cu parfum de sfințenie”? Răspunsul este evident pentru un istoric sau pentru cineva cu elementare cunoștințe de istorie medievală și modernă a Franței. Crinul a fost, mai ales începând cu secolul al XII-lea, simbolul monarhiei franceze: trei flori de crin aurii pe un câmp de azur. Dintr-un simbol cristologic, după anul 1000, crinul, așa stilizat cum îl vedem pe blazonul regal francez, devine simbolul Fecioarei Maria, impunându-se apoi ca imagine primă a Maicii lui Dumnezeu. Pe parcursul secolului al XII-lea, sub domnia lui Ludovic al VI-lea și Ludovic al VII-lea, crinul devine, sub impulsul abatelui Sugeriu de la Saint-Denis și a sfântului Bernard de Clairvaux, emblema monarhiei franceze. În secolul al XIV-lea, Raul de Presles, teolog și consilier al regelui Carol al V-lea cel Înțelept (1364-1380), oferă o frumoasă legendă privind originea florii de crin pe stema regală franceză, dându-i o origine supranaturală: regele Franței „poartă în stemă trei flori de crin ca semn al binecuvântării Treimii; prin îngerul lui Dumnezeu, ea a fost trimisă lui Clovis, primul dintre creștini…, spunându-i-se că trebuie să-și radă de pe arme cei trei broscoi pe care-i purta și să pună în locul lor cele trei flori de crin”. Legendă, și ca atare trebuie citită. În esență, crinul îl reprezintă pe cel care, prin ungere, poartă coroana Regatului Franței.
Ludovic a știut să învețe de la cei dinaintea sa ce înseamnă a purta coroana crinilor, ce înseamnă a fi uns. De aici și dorința lui tot mai arzătoare de a i se asemăna tot mai mult Celui Uns de Tatăl ceresc, lui Cristos, de dragul căruia a trăit, a luptat, a guvernat. Iar cele două cruciade care i-au marcat viața și, putem spune, i-au jalonat-o, reprezintă expresia cea mai înaltă a setei sale după Ierusalimul ceresc. „Ierusalim, Ierusalim”, au fost ultimele sale cuvinte rostite în această lume.
Această viață a Crinului cu parfum de sfințenie se va deschide cu o prezentare a strămoșilor sfântului Ludovic, cu zorii dinastiei Capețienilor care, prin diversele sale ramuri, a guvernat Franța de la anul 987 până în anul 1848, deci aproape 900 de ani. De ce această introducere? Pentru că Ludovic al IX-lea nu poate fi înțeles fără cei care l-au precedat pe tronul Franței, mai ales fără un Filip al II-lea Augustul. Va continua apoi prezentându-i părinții – Ludovic al VIII-lea și Bianca de Castilia –, pentru că în atmosfera de iubire dintre acești doi soți s-a maturizat omul, regele, creștinul, cavalerul, sfântul. Mai ales că nu putem ști ce ar fi fost Ludovic dacă nu era Bianca, și spun asta știind că istoria niciodată nu folosește cuvântul „dacă”.
Abia după această prezentare a strămoșilor și părinților voi intra cu adevărat în viața plină de parfumul sfințeniei a acestui om, pe care o voi depăna de la primele informații referitoare la copilăria lui, trecând prin durerea pierderii tatălui și tulburările provocate de marii nobili ai regatului și de amenințarea engleză, dar și prin primele manifestări ale pietății sincere a acestui tânăr, căsătorit cu Margareta de Provence. Și ce ar fi Ludovic al IX-lea fără cele două cruciade! De aceea, acestora le va fi consacrat un spațiu amplu, cu toate bucuriile și întristările trăite de acest rege-cruciat prin excelență. Probabil partea a doua a vieții va părea mai puțin atrăgătoare, din cauza limbajului tehnic, dar nu puteau fi trecute cu vederea și alte domenii în care a excelat sfântul Ludovic și fără de care sfințenia lui nu poate fi înțeleasă pe deplin. Ultima parte a cărții va prezenta drumul lui Ludovic spre Ierusalimul ceresc și ridicarea lui la cinstea altarelor.
După Epilogul care cuprinde Învățăturile sfântului Ludovic către fiul său Filip, am considerat de cuviință – având în vedere atașamentul lui față de rugăciune – să propun câteva rugăciuni în cinstea sfântului Ludovic sau care îi aparțin. Și, evident, nu puteam să nu împodobesc această bio-hagiografie cu imagini – mai vechi sau mai noi – care să ne ajute să pătrundem și vizual în lumea sfântului Ludovic.
Sper ca această carte, cu toate limitele inerente acestei prime încercări de a prezenta istoric și hagiografic viața unui sfânt, să ne ajute să crească în noi dorința care-l consuma pe Ludovic al IX-lea, aceea după Ierusalimul ceresc.
Pr. dr. Petru Ciobanu
Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro