Evanghelia în casă. Cuvântul Domnului „astăzi”. Anul A

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Evanghelia în casă. Cuvântul lui Dumnezeu „astăzi”. Anul A, scrisă de Alessandro Pronzato și tradusă în limba română de pr. Petru Ţurcanu. Cartea apare în colecţia „Viețile sfinților”, în format 17×24, are 330 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la prețul de 35 lei.

Ascultătorii cuvântului lui Dumnezeu se împart în două categorii: cei care îl primesc – de oriunde ar veni –, îl meditează, se lasă să fie puşi în discuţie; şi cei care refuză să stea să asculte predica preotului, dar vorbesc despre ea, o critică şi răspund de-a dreptul, în calitate de „experţi”, în privinţa calităţii – depăşită pentru ei.

Chiar şi cititorii de cărţi se împart în două categorii: cei care le citesc şi cei care le judecă fără să le fi citit, atribuindu-i autorului intenţii meschine.

Este inutil să spun că eu mă adresez primilor. Şi că adesea ascultătorii predicii preotului – oricare ar fi, oricum se exprimă – sunt şi cititorii cărţilor mele.

Ori de câte ori, umblând prin lume, găsesc pe un oarecare confrate care îmi mărturiseşte, cu un accent de… ruşine plăcută:

– Ştii, adesea „fur” din paginile tale. Şi te asigur că o voi mai face…

Se referă la seria „Pâine pentru Duminică”, sau la „Cuvântul lui Dumnezeu”, sau la cea începută anul trecut, „Evanghelia în casă”.

În toate cazurile însă, asigur că termenul „a fura” trebuie înţeles în sensul de „a-şi însuşi” unele idei sau intuiţii, a le asimila, a le transforma în ceva viu, să le dea o amprentă personală.

Şi, astfel, mă întâlnesc cu câţiva laici – dar şi membri ai comunităţilor religioase sau diferite grupuri – care exprimă spontan recunoştinţa lor pentru că aceste cărţi îi ajută să aprofundeze cuvântul lui Dumnezeu, să-l transpună în viaţa zilnică.

Până acum n-am găsit încă un preot care să-mi mărturisească faptul că a consultat „comentariile” mele pentru a se dispensa de osteneala unei pregătiri serioase a omiliei duminicale.

Aşa cum n-am întâlnit vreun creştin care să mă încredinţeze că nu mai reuşeşte să suporte predicile propriului paroh după ce a meditat din volumele mele. Niciunul care să-mi fi zis că simte ispita de a ieşi afară din biserică în timpul predicii.

În privinţa celor care scriu în ziare mirosind „operaţiile comerciale” din toate părţile (în afară de a lor) şi etalând cifre elaborate de fantezie, nu pretind, desigur, să-mi demonstreze că ei nu primesc nicio recompensă pentru articolele lor. Aş vrea numai să-i fac să înţeleagă ce înseamnă să aibă ceva ce te frământă înăuntru, pentru care scrisul nu mai este o hotărâre autonomă, ci o necesitate, aş îndrăzni să spun, o „fatalitate”.

Aş putea afirma – făcând evident cuvenitele… proporţii – ca Paul: „este o ananke – necesitate – care mi se impune” (1Cor 9,16). Adică: eu sunt constrâns. Churaqui traduce: „La necessité m’y pousse”. Aş adăuga: uneori, cu urme de violenţă.

În privinţa cuvântului lui Dumnezeu, eu mă simt „dator fără limite” şi caut să mă achit de obligaţii, cel puţin în parte, făcându-i părtaşi pe alţii la explorările şi descoperirile mele bucuroase.

Lista – cam lungă – a cărţilor mele nu este decât lista datoriilor mele.

Ştiu deja că nu voi reuşi să plătesc tot preţul, şi deoarece continui să acumulez zilnic noi datorii. Totuşi, mă simt un „datornic nerăbdător”. Nerăbdător de a mă elibera de greutatea, de focul interior. Nerăbdător de a întâlni creditorii mei.

Prieteni cititori, să nu aveţi nicio ezitare să „plagiaţi”. Ceea ce furaţi nu este altceva decât „bunul” nostru. Şi eu voi fi mereu bucuros de a vă da o mână spre a descoperi ceea ce „ne” aparţine. Ca să ne apropiem de acel cuvânt care ne face să trăim. Să sustragem şi să punem la adăpost, între zidurile casei, Evanghelia, hrană de care nu ne putem lipsi dacă nu vrem să murim de foame şi un parfum de care avem nevoie pentru a nu rămâne asfixiaţi de otrăvurile care ne infestează.

Aş vrea numai să vă cer un pic de înţelegere. Să vă invit, cu cuvintele lui B. Marshall: „Compătimeşte-l pe sărmanul predicator, deoarece cu buzele sale mici încearcă să spună lucruri mari”.

Compătimeşte sărmana mea pană care reuşeşte să zgârie numai puţine fragmente luminoase din acea masă incandescentă.

Alessandro Pronzato