Frédéric Ozanam fericitul

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Frédéric Ozanam fericitul, scrisă de Bernard Cattaneo și tradusă în limba română de Cecilia Lujinschi. Cartea apare în colecţia „Viețile sfinților”, în format 14×20, are 228 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la prețul de 20 lei.

Domnul Bernard Cattaneo conduce cu pricepere un săptămânal catolic – Le Courier Français. Un săptămânal de proximitate. Când abordează secolul al XIX-lea, secolul său preferat, istoricul reacţionează ca informatorul. Montalembert, un catolic în politică, Mica viaţă a lui Lacordaire, astăzi Frédéric Ozanam, fericitul, ne fac familiari, apropiaţi de o epocă, de aspiraţiile, de luptele sale. Apropiaţi de oamenii care au marcat-o, într-atât încât evenimentele, întrebările cu care s-au înfruntat speranţele şi decepţiile lor devin ale noastre.

În ajunul beatificării lui Frédéric Ozanam de către Ioan Paul al II-lea, domnul Cattaneo a ştiut să răspundă la întrebarea legitimă a numeroşi credincioşi ce vor să-l cunoască pe acest francez, pe care papa îl propune ca exemplu Bisericii universale. Un profesor, titular al Catedrei de Literatură Străină la Sorbona, un soţ îndrăgostit de soţia sa, Amelia, încântat de naşterea fiicei sale, Maria, un observator avizat al evenimentelor timpului său şi îndeosebi al consecinţelor revoluţiei industriale ce se desfăşoară sub ochii săi, un ziarist, un militant, un fondator de societate de caritate şi un om politic ce a avut îndrăzneala să se prezinte la alegerile legislative sub a doua Republică (şi să fie învins!). Acesta este „sfântul”: personajul ieşit din comun, care a trăit cu atâta intensitate scurta sa existenţă de patruzeci de ani…

Chiar de la începutul studiilor sale, având numai 18 ani, Ozanam a descoperit ostilitatea al cărei obiect erau deopotrivă biserica şi credinţa. De altfel, aceeaşi descoperire l-a marcat şi pe Lamennais. Ce să facă pentru a încerca o reconciliere, cea a inteligenţelor, cea a voinţelor? Frédéric, încă adolescent, se face apologet şi „aminteşte că religia creştină reuneşte iubirea de Dumnezeu şi iubirea de om, garantează libertatea şi impune tuturor principiile de bază umane, fără a fi legat de vreun regim oarecare, politic ori social”. Cel mai urgent este să arăţi tinerilor studenţi că poţi să fii „catolic şi să ai simţul comun şi că poţi să iubeşti religia şi libertatea”. Pentru Marcel Vincent, unul dintre biografii săi, programul său va fi: „a reconcilia Credinţa şi Raţiunea, Adevărul şi Ştiinţa, Biserica şi Libertatea”.

Pe linia dreaptă a intuiţiilor sale din tinereţe, Ozanam va fi întotdeauna preocupat de evoluţia societăţii: munca, salariul, industria, economia (1848). Chiar din 1836, el judeca sever epoca sa:

Ceea ce îi divizează pe oamenii zilelor noastre nu mai este o chestiune a formelor politice, este o chestiune socială […] de a şti dacă societatea nu va fi decât o mare exploatare în folosul celor mai puternici. Sunt mulţi oameni care au prea mult şi care vor să mai aibă. Sunt alţii, mult mai mulţi, care nu au destul, care nu au nimic şi care vor să ia dacă nu li se dă. Între aceste două clase de oameni se pregăteşte o luptă, şi această luptă ameninţă să fie teribilă; pe de o parte, puterea aurului şi, pe de alta, puterea disperării.

Aceste cuvinte sunt de acum cuvintele unui „sfânt”; ele au accentul viguros al lui Ioan Gură de Aur, ele au fost scrise pentru un timp în care fractura socială se asemăna mult cu ceea ce cunoaştem noi astăzi.

Prea multe discursuri, conversaţii interminabile… Pentru ce acest perpetuu zăngănit de cuvinte, spun unii familiari ai lui Ozanam? Acesta nu se temea, desigur, de polemică şi nu era gata să renunţe la discuţiile filozofice. Dar nu ar fi oare mai bine să suscite o „reuniune de caritate” în care s-ar găsi grupul catolicilor? Ea ar avea dublul merit de a păstra în grup spiritul de credinţă şi de a face să strălucească în ochii celor indiferenţi persistenţa şi binefăcătoarea vitalitate a creştinismului.

Puţin contează să se ştie cine este adevăratul fondator al „Conferinţelor”. Însă este drept să subliniem că Ozanam este acela care, fără să întârzie, a construit în mintea sa „un proiect de viitor destinat să se instaleze în durată şi să predice prin exemplu”. Voi sugera cu plăcere confraţilor de la „Sfântul Vincenţiu de Paul” să citească această carte, să se la se pătrunşi de cuvintele şi scrierile fericitului şi să se întrebe cu umilinţă (este datoria adevăraţilor discipoli) despre fidelitatea lor tot mai mare faţă de intuiţiile de la origini.

Frédéric Ozanam a trăit o perioadă exaltantă din istoria noastră, sensibilă la elocvenţă şi uneori derutantă prin „romantismul” său. Prin stilul lor, unele scrieri sunt de acum intransmisibile. Printre ele, domnul Cattaneo a operat oare o alegere legitimă? Ozanam, citat în cartea sa, devine modern şi aproape contemporan. Într-adevăr, mesajul său este pentru timpul nostru.

Aş adăuga, după intenţia domnului Cattaneo, ziarist, că toţi aceşti oameni: Ozanam, Lamennais, Lacordaire, Montalembert, au crezut în comunicare. Ei au creat ziare, foi modeste, ca L’Ère nouvelle, într-un tiraj de până la patru mii de exemplare. Ei au favorizat dezbaterea publică… chiar dacă au cunoscut dispariţia sau absorbţia; au contribuit la ştergerea unei imagini a Bisericii, moştenită din secolele trecute şi din alianţa sa cu tronul.

Să-i mulţumim domnului Cattaneo pentru familiaritatea sa cu secolul al XIX-lea şi pentru că ne-a dat, prin pasiunea sa de istoric, o mai bună înţelegere a timpului nostru şi, în Frédéric Ozanam, un tovarăş luminos.

Cardinal Pierre Eyt,

arhiepiscop de Bordeaux