Scrisoarea enciclică Centesimus annus
Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, Iași 2024, 98 p., 14×20, ISBN 978-606-578-543-4, 15 lei.
La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Scrisoarea enciclică Centesimus annus, scrisă de sfântul Papă Ioan Paul al II-lea și tradusă în limba română de Lorena Neagu. Cartea apare în colecția „Magisterium”, în formatul 14×20, are 98 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 15 lei.
În mai 1991, sfântul Papă Ioan Paul al II-lea a promulgat Enciclica Centesimus annus pentru a celebra centenarul Enciclicei Rerum novarum a Papei Leon al XIII-lea.
Enciclica este o scrisoare; aceasta amintește de „scrisorile” apostolilor, în primul rând ale sfântului Paul, care a scris 14. Scrisoarea este trimisă venerabililor frați din episcopat, clerului, familiilor călugărești, credincioșilor Bisericii Catolice și tuturor oamenilor de bunăvoință, fără deosebire de rasă sau de credință. Numitorul lor comun trebuie să fie „bunăvoința”.
Introducere
Există o referință la Rerum novarum și la numeroasele documente care au apărut în urma acesteia. Papa a acceptat cererea de a sărbători centenarul acesteia. Este demn de remarcat faptul că încă din introducere există o cheie de lectură: au fost invitați să scrie întreprinzătorii și lucrătorii, atât individual, cât și în calitate de membri ai asociațiilor. Papa se va adresa adesea acestor două categorii, care reprezintă lumea economică și adevăratul motor al comunității.
Cu Centesimus annus există o direcție clară: priviți înapoi, priviți în jur și priviți spre viitor. Se dorește abordarea celui de-al treilea mileniu cu un profund simț al responsabilității.
Există o continuitate în învățătura Bisericii, care provine de la apostoli. Există referirea la sfântul Paul, care în Scrisoarea întâi către Corinteni scrie: „Eu, ca un arhitect expert, am pus temelia, alții apoi au construit pe ea”. Dar Apostolul invită, ba chiar admonestează: „Dar fiecare să aibă grijă cum construiește! Căci nimeni nu poate să pună o altă temelie în afară de cea existentă, care este Isus Cristos” (3,11-12).
Papa reiterează dorința de a crea o legătură între trecut și prezent, între vechi și nou. Îl amintește pe evanghelistul Matei, pentru care fiecare scrib este asemănător unui gospodar care scoate din comoara sa lucruri noi și lucruri vechi. Acest lucru presupune în mod necesar ca gospodarul să fie capabil să păstreze comoara și, mai mult decât atât, să o gestioneze.
1. Trăsături caracteristice ale Rerum novarum
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, scenariul prezintă o lume aflată în plină schimbare politică, economică și socială. Există noi libertăți, dar și noi forme de nedreptate. Există noi structuri de producție. Aceste structuri au fost însoțite de un nou tip de proprietate: s-a născut capitalismul. Exploatarea forței de muncă ieftine a dus la îmbogățirea ilicită, cu lipsa unei asigurări sociale.
Paginile memorabile din Capitalul lui Marx au zguduit conștiința tuturor celor cărora le pasă de demnitatea umană. Biserica nu a putut sta deoparte. Mai mult, mesajul său evanghelic a anticipat justiția socială cu aproximativ două milenii. Pe de o parte, găsim liberalismul în urma liberalismului, iar pe de altă parte un socialism utopic care caută noi căi spre o societate civilizată.
Papa se referă la „punctul culminant al acestei opoziții” și la intervenția lui Leon al XIII-lea.
Dualismul capital/lucru va rămâne pentru mult timp, dar Biserica, prin Rerum novarum, va stabili dreptul/datoria de a interveni în viața publică. Doctrina socială este și misiune evanghelică.
De aceea, noua evanghelizare trebuie să treacă prin doctrina socială a Bisericii.
Leon al XIII-lea a apărat demnitatea muncitorului și demnitatea muncii, o activitate necesară pentru nevoile vieții. De asemenea, sancționase dreptul la proprietate privată, deși exista atunci o divizare: pe de o parte, o acumulare excesivă care dăuna părților sărace, pe de altă parte, o colectivizare care a apărut în favoarea claselor sărace.
De asemenea, a recunoscut dreptul la asociații/sindicate și la salarii echitabile. Statul trebuie să protejeze drepturile tuturor, dar mai ales pe cele ale celor mai slabi și mai lipsiți de apărare. Solidaritate la nivel național și internațional.
Aceasta este, în linii mari, vechea situație, dar ea încă rezistă în prea multe cazuri. Astfel de procese de transformare reapar în țările cu sectoare mari de sărăcie. Acumularea este mai imediată, cererea pentru o bucată de pâine mai acerbă, oferta de muncă la prețuri umilitoare, demnitatea jignită.
Ioan Paul al II-lea observă că Leon al XIII-lea face apel la stat, dar această entitate nu poate face totul. De fapt, „individul, familia și societatea îi sunt anterioare, iar el (statul) există pentru a proteja drepturile unora și altora, și nu pentru a le înăbuși”. Aș aminti în acest punct Scrisoarea către Romani a sfântului Paul, pentru că în ea se face referire la legea naturală, care ar trebui să fie întotdeauna un ghid, în absența altor norme.
Făcând aluzie la neamurile care nu au o lege scrisă, sfântul Paul spune că „fapta Legii este scrisă în inimile lor şi despre aceasta dau mărturie atât conştiinţa lor, cât şi gândurile lor care, pe rând, îi acuză sau îi dezvinovăţesc” (2,15).
2. „Noutățile” de astăzi
Leon al XIII-lea era împotriva nedreptății față de masele proletare, dar era și împotriva unui sistem care dorea să ridice steagul revoluției sociale și al împărțirii diferite a bogăției: socialiștii îi împing pe săraci la ură împotriva celor bogați și susțin că proprietatea privată trebuie abolită și că bunurile fiecăruia trebuie să fie comune tuturor. Leon al XIII-lea se declară împotriva acestei teorii, care creează tulburări sociale și merge împotriva drepturilor proprietarilor, ajungând astfel să nu fie în beneficiul nici măcar al muncitorilor.
Din păcate, faptele au mers mult mai departe. Acolo unde socialismul a ajuns la putere, a sfârșit prin a crea pagube și va fi nevoie de decenii pentru a le elimina. Omul în acea societate a fost (și este) o simplă rotiță într-un mecanism. Când măsura este plină, masele se organizează și luptă pentru condiții de viață diferite și pentru demnitatea care a fost încălcată, ba chiar furată. Societatea a suferit un dublu atac din partea a două forțe diferite, ambele fondate pe ateism. Pe de o parte, socialismul real cu epurările sale, pe de altă parte, militarismul cu lagărele sale de exterminare.
Reformele corecte duc la o viață mai bună, la locuri de muncă sigure fără spectrul șomajului; la o lipsă de exploatare a grupurilor mai slabe, cum ar putea fi imigranții de astăzi. Dreptul la odihnă și la un program de lucru mai uman este un punct de necontestat.
Rerum novarum a fost împotriva ideologiilor urii și a violenței. Din nefericire, aceste indicații nu au fost luate în considerare de protagoniștii celor două războaie mondiale și, mai ales, odată cu Holocaustul, a venit punctul culminant al aberației umane. Oricine a vizitat un lagăr de exterminare a fost profund șocat.
Odată cu 1945, apare o divizare a blocurilor, cu migrații forțate în cadrul sistemelor și țărilor. Vântul de est avansează. Țările mai slabe se văd nevoite să își aleagă protectorii dintre reprezentanții celor două sisteme. Urmează lupte sălbatice, cu excluderea oamenilor de bunăvoință. Este menționat grandiosul proces de decolonizare, prin care numeroase țări au dobândit… independența. A fost un drum lung și anevoios. Popoare întregi au fost ținute sub presiune, exploatate, maltratate, reduse la statutul de servitori (sau sclavi) ai albilor. În aceste cazuri, vocea păstorilor și a preoților era extrem de slabă, care se aflau printre compatrioți nemiloși și ipocriți, confruntându-se în schimb cu indigeni care vedeau cât de departe era vestea cea bună. Dar cei mai buni indigeni au fost cei care au mers la Cambridge și la Sorbona pentru a studia cum au schimbat albii lucrurile. În aceste centre de cultură au învățat că Anglia fusese sub jugul monarhic și se eliberase de el cu Magna Charta, în timp ce Franța, cu Declaration des droits, lichidase toate instituțiile vechi și îl bulversase pe omul nou, liber să gândească și să acționeze. Acei studenți au crezut că se putea face ceva și pentru țările lor. Se crease o conștiință națională care avea să dea roade câteva decenii mai târziu.
Enciclica discută – la sfârșitul capitolului – contribuția adusă de Organizația Națiunilor Unite la creșterea drepturilor la nivelul indivizilor și al națiunilor. Dar recunoaște natura limitată a instrumentelor de care dispune Organizația Națiunilor Unite.
3. Anul 1989
Începând cu anii ’80, în unele țări din America Latină, Africa și Asia a existat un angajament al Bisericii de a găsi solidaritate și dialog, în locul unor conflicte nesfârșite.
Și acum ajungem la evenimentele din Polonia. Potrivit Papei Ioan Paul al II-lea, principalul factor a fost „încălcarea drepturilor de muncă”. Trebuie amintit în acest moment că la Budapesta, la Praga și chiar la Varșovia au avut loc demonstrații care au fost reprimate cu sânge de poliția locală, la ordinele directe ale Kremlinului. De ce a fost posibilă schimbarea de la Gdansk? De ce au început oamenii să vorbească despre faptul că acum nu mai există (și nu a existat niciodată) dictatura proletariatului, ci dictatura asupra proletariatului?
După părerea mea, cel mai mare merit pentru această răsturnare de situație îi revine Papei, care a reușit să facă Solidarnosc să apere lumea, care i-a impus lui Gorbaciov o nouă strategie, care le-a dat speranță celor resemnați.
Trebuie acordat credit celor care au luptat în tăcere ani de zile, trimițând cărți și produse de primă necesitate acelor oameni. Cărți care au trezit conștiințe, care i-au invitat pe oameni să lupte. Uneori, Biblia era suficientă pentru a atinge acest obiectiv râvnit. Rolul jucat de Părinții Rusiei creștine care din Seriate i-au provocat pe uriașii din Est nu poate fi lăudat îndeajuns.
Al doilea factor de criză este ineficiența sistemului economic. Individului i-a fost refuzată inițiativa, el a fost considerat ca parte a sistemului, nu ca protagonist. Și astfel, apropierea de Cristos a fost pentru mulți singura cale de a se regăsi pe ei înșiși, demnitatea lor rănită. Evenimentele din 1989 au dus la o întâlnire între Biserică și mișcarea muncitorească.
Ar fi trebuit să fi fost în țările estice pentru a înțelege importanța Bisericii ca grup de presiune. Cei care doreau să spună ceva neortodox trebuiau să se arunce în brațele celor care mai aveau capacitatea de a acționa: Biserica. Anii întunecați ai dictaturii comuniste, nedreptățile comise ar trebui să lase loc păcii și iertării. Prosperitatea nu ar trebui să fie doar apanajul câtorva țări, ci bogăția ar trebui să fie distribuită în mod egal.
Țările care au ieșit din tunelul comunismului trebuie să se apuce de muncă într-un spirit de sacrificiu, așa cum a fost cazul țărilor libere după conflictul mondial. Ajutorul din partea altor țări este de dorit. Neliniștea economică și disperarea spirituală nu fac bine nimănui.
Dar nu trebuie să uităm de țările din lumea a treia, care au probleme mai mari.
Resursele pot veni odată cu dezarmarea, cu victoria păcii asupra războiului. Ceea ce trebuie să li se ofere săracilor este șansa de a munci, de a trăi într-o lume mai echitabilă.
Ajunge cu prevalența forței asupra rațiunii. Este important să se consacre dreptul conștiinței umane. Numai atunci poate exista o societate liberă și dreaptă. Numeroase spectre ne pândesc: diferite forme de totalitarism, scăderea valorilor morale, fundamentalismul religios. Prin urmare, este necesar să ne asigurăm că „drepturile conștiinței umane” prevalează.
Dar, pe lângă dualismul capitalism/socialism, există un aspect al societății care trebuie luat în considerare și care este prezent – din păcate – în ambele sfere economice. Este vorba de îmbogățire ilegală și imediată. Există categorii de oameni care scapă de orice control sau, mai degrabă, care reușesc să controleze controlorii și astfel acționează nestingheriți. Într-adevăr, timpul lor este petrecut țesând intrigi pentru relațiile sociale. Îi găsim în lumina reflectoarelor cu personaje și operațiuni de anvergură.
Problema este că ei prosperă și în țările din Est, iar prezența lor este și mai evidentă și imorală, deoarece masele sunt bolnave, iar ei sunt printre cei foarte puțini privilegiați. Exemplul lor de narcisism șochează conștiința oamenilor normali și harnici. Câți au luat aceeași cale tocmai pentru a se alinia la a avea aclamarea socială, simbolul de statut al celor înstăriți? Aproape că par să urmeze observația biblică: „Cei bogați au mulți prieteni” (Prov 14,20). Se recunosc reciproc, se încolonează, fac schimb de vizite, se dau peste cap pentru a se menține pe linia de plutire. Dacă unul dintre ei cade accidental pe drum, toți se distanțează de el imediat. Și nimeni nu-l mai cunoaște.
Este nevoie de multă răbdare, de multă tărie de caracter, pentru a nu fi loviți de vântul dăunător al celor care au acționat în mod imoral. În Cartea Psalmilor (48,6-7), există o invitație la seninătate: „De ce să mă tem în zilele cele rele, când nelegiuirea potrivnicilor mei mă înconjoară? Ei își pun încrederea în averea lor şi cu mulțimea bogățiilor lor se laudă”. Și mai departe, este scris: „Omul, cât timp este în cinste, nu înțelege”.
A cui este sarcina de a elimina astfel de abuzuri? Să oprească atâtea palme date unor fețe oneste și sănătoase? Depinde de instituții și de conștiințele noastre. Dar cine se mișcă?
Eliminarea lor este foarte dificilă, deoarece sunt perfect integrate în contextul social; dacă ar fi vorba de organizații ilegale, sarcina ar fi poate mai ușoară, prin alegerea unor strategii adecvate. Dar aici avem de-a face cu morminte albite și, ca atare, mai periculoase.
Proprietatea privată și destinația universală a bunurilor. Dumnezeu a dat pământul întregii omeniri. Pentru a produce, este necesar să se muncească; prin urmare, omul care lucrează pământul devine stăpânul acestuia. Dar, după cum vă puteți imagina, există cineva care ajunge târziu. Atunci trebuie să i se dea o șansă pentru a-și primi partea sa. Aici apar multe variații pe această temă.
Împotriva acumulării iraționale și a egoismului exagerat găsim numeroase avertismente în Biblie: „Mieii sunt pentru a te îmbrăca, iar țapii, ca preț pentru câmp. Abundența laptelui de capră este pentru hrana ta, pentru hrana casei tale şi pentru viața tinerelor tale” (Prov 27, 26-27).
Bogăția națiunilor se bazează acum mai mult pe know-how decât pe resurse. „Cel care produce un obiect, o face… pentru ca alții să îl poată folosi după ce plătesc un preț corect, stabilit de comun acord, prin negociere liberă”.
Acest pasaj dă naștere la mai multe considerații:
1) Se stabilește principiul conform căruia valoarea unui obiect nu este determinată de munca pe care o conține și, prin urmare, se rupe întregul castel al teoriei plusvalorii. De fapt, Marx susținea că plusvaloarea obiectului este determinată de exploatarea muncitorului, care nu a primit un salariu corect.
2) Justum pretium menționat în enciclică este un concept introdus de sfântul Toma, care vorbește de justum pretium.
3) Există o discrepanță obiectivă între acordul comun și libera negociere. Cu excepția cazului în care se dorește să se facă aluzie la un acord comun al producătorilor care semnează un cartel, altfel se merge întotdeauna la oscilația dintre cerere și ofertă.
4) Se bazează libera negociere pe o bază morală sau doar pe cea economică? Ce posibilități de intervenție are partea mai slabă?
Din nefericire, cei mai slabi cedează în fața acestei logici, astfel încât economiile din lumea a treia luptă să se ridice.
Puține țări bine echipate reușesc să aprovizioneze restul lumii. Aceasta este drama secolului al XX-lea. Omul – totuși – trebuie să aibă „șansa de a supraviețui”. Datoriile țărilor sărace trebuie să fie anulate sau reduse. Populații întregi nu trebuie să fie împinse la disperare. Se impune o concertare mondială pentru dezvoltare. Investițiile în alte țări pot fi decise în funcție de posibilitatea de a oferi locuri de muncă, și nu după criteriul simplului profit. Potrivit enciclicei, factorii de producție de-a lungul timpului au fost: pământul, capitalul, astăzi omul însuși. Iar din grupul armonios de oameni rezultă întreprinderea, cu riscurile și problemele ei.
Dar nu există întreprinderi pentru orice. Există încă prea mulți oameni care trăiesc la margine și care nu au acces la ele. De asemenea, trebuie remarcat faptul că cei doi factori menționați anterior – pământul și capitalul – sunt încă prezenți în forme anormale în diferite părți ale globului. În opinia mea, aceste sărăcii de astăzi sunt mai grave decât cele din deceniile trecute: pentru că aceste popoare știu și văd prin intermediul televiziunii ce este o societate de bunăstare. Și, prin urmare, umilința lor este și mai profundă.
Angajamentul este pentru o societate în care să existe libertate de muncă, de inițiativă și de participare. Experiența socialistă nu a fost pe măsura așteptărilor maselor și, în schimb, a creat un capitalism de stat cu câțiva privilegiați.
Profiturile sunt recunoscute în cadrul întreprinderii. Cu toate acestea, acest lucru nu trebuie să se facă în detrimentul celor care lucrează acolo. Întreprinderea este o comunitate de oameni. Am putea adăuga: este ca o familie, cu interese și afecțiuni comune.
Antreprenorul priceput știe bine că trebuie să ofere siguranță și continuitate în muncă, că trebuie să ofere toată dăruirea sa pentru a culege roadele în beneficiul tuturor. Și aici, egoismul nu plătește: „Regele, prin judecată, consolidează țara, dar perceptorul o aduce la lipsă” (Prov 29,4).
Antreprenorul trebuie să aibă întotdeauna un cuvânt de alinare pentru angajatul care trece prin momente dificile. El trebuie să se poată bucura alături de el, trebuie să fie gata să-l ajute. Acesta este spiritul de companie, care nu este scris în niciun contract de muncă, care depășește analizele reci ale costurilor, dar care – acolo unde există – este adevărata comoară și succesul sigur.
Este un „lanț de solidaritate” care se extinde la toți ceilalți. Lumea este străbătută de „fenomenul consumismului”. Papa consideră urgentă „o mare operă educativă și culturală”. Dar producătorii sunt aproape niște lupi vorace care se năpustesc asupra prăzii. Adesea, ei își pun la punct studiile de piață solicitând alte consumuri și apetituri.
Rezultatul este frustrarea celor care nu pot accesa astfel de oferte. Și atunci se declanșează resortul pervers al tuturor și al tuturor celorlalți. Cei care nu au ar trebui să își creeze o scară de priorități, fără a se arunca într-o luptă hedonistă.
Dar chiar și cei care au nu se pot limita și consumismul îi devorează pe toți. Exemple pernicioase sunt drogurile și pornografia.
Omul trebuie să se străduiască să salveze mediul înconjurător, dar mai ales să protejeze condițiile morale ale unei ecologii umane autentice, pentru locul în care petrece timpul de muncă și de odihnă. Baza oricărei structuri sociale este familia. Pe bună dreptate, aici primește prima atenție. Aici este cel care este iubit și învață să iubească. Aici i se formează caracterul. Familia reprezintă baza unei piramide ideale, în care interesele interacționează fără egoism, oportunități de muncă și de creștere umană pentru toți.
4. Stat și cultură
Papa notează că în Rerum novarum Biserica prezintă pentru prima dată organizarea societății în funcție de cele trei puteri – legislativă, executivă și judecătorească. Trebuie amintit că enciclica poartă data de 1891. Dar cu 143 de ani mai devreme – în 1748 – apăruse Spiritul legilor al lui Charles Montesquieu.
De ce a fost necesar să se aștepte un secol și jumătate pentru a încorpora noutățile care aveau să schimbe cadrul viitoarelor țări democratice?
Papa Ioan Paul al II-lea, pe de altă parte, a dat un nou ritm angajamentului Bisericii. El a interpretat în timp real numeroasele schimbări și a căutat calea corectă pentru cel de-al treilea mileniu.
Marxismul/leninismul, acolo unde a ajuns la putere, a alterat armonia celor trei puteri, o realizare a constituționalismului modern. În aparență, la conducere se afla Partidul, dar adevăratul deus ex machina al întregii activități era liderul partidului. Planurile de dezvoltare greșite, regimul polițienesc și militarist i-au făcut pe oameni să trăiască în îngustime și coșmar. Restrângerea libertăților mergea de la interdicția de a se deplasa în interiorul țării la interdicția de a pleca; de la interdicția de a se asocia la interdicția de a practica un cult.
Biserica este pentru democrație, singurul garant al libertăților individului. Există drepturi care trebuie să fie recunoscute și protejate în mod explicit:
1) dreptul la viață
2) dreptul de a trăi într-o familie unită
3) dreptul de a căuta adevărul și de a trăi în el
4) dreptul de a participa la muncă
5) dreptul de a întemeia o familie
Dar nu toate țările reușesc să înțeleagă și să garanteze aceste drepturi. Papa scrie: „Revendicările care vin din partea societății, uneori, nu sunt examinate după criterii de dreptate și moralitate, ci mai degrabă după puterea electorală sau financiară a grupurilor care le susțin. Astfel de devieri ale moravurilor politice generează în timp neîncredere și apatie, cu consecința scăderii participării politice și a spiritului civic în rândul populației, care se simte lezată și dezamăgită”.
Aceste cuvinte ar trebui să fie reflectate îndelung de cei care cred că reprezintă poporul, care, în schimb, se simte umilit și jignit. De asemenea, statul trebuie să garanteze membrilor săi libera desfășurare a activității economice. Prin urmare, avem nevoie de:
- a) garantarea libertății individuale
- b) garanția de proprietate
- c) monedă stabilă
- d) servicii publice eficiente.
Statul trebuie să intervină pentru a iniția procese sănătoase de dezvoltare economică, dar prezența sa trebuie să fie limitată în timp, pentru a nu interveni în sfera individului. Statul social nu aduce beneficii nimănui, ci doar suferă de elefantiază birocratică, cu costuri enorme.
În enciclică există un apel la cultura națiunii, care reprezintă moștenirea valorilor transmise. Dar aceste valori trebuie să se confrunte cu alte culturi, într-o dezvoltare armonioasă.
O creștere care este atentă la cei mai nevoiași, care nu duce la violență, la război. „Niciodată război!”, a implorat Papa în timpul evenimentelor dramatice din Golful Persic. Dar, încă o dată, forța brutală a prevalat asupra rațiunii.
5. Omul este calea Bisericii
Aș dori să închei aceste note cu ceea ce Papa scrie spre finalul mesajului său: „Sunt convins că diversele religii, acum şi în viitor, vor avea un rol preeminent în păstrarea păcii şi în construirea unei societăți demne pentru omenire. Deschiderea către dialog şi cooperare este cerută tuturor oamenilor de bunăvoință, dar şi persoanelor, grupurilor cu responsabilități specifice în domeniile politice, economice şi sociale, la nivel național şi internațional”.
Să reflectăm asupra acestei încheieri, evitând orice alibi. Dacă ne considerăm oameni de bunăvoință, trebuie să lucrăm cu iubire și sacrificiu pentru o lume în care individul să își găsească demnitatea.
Pace celor care nu au pace!
Bucurie celor fără bucurie!
Pâine celor care nu au pâine!
Arturo Capasso
Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro