Dicasterul pentru Doctrina Credinţei, Dicasterul pentru Cultură și Educaţie, Nota Antiqua et nova despre raportul dintre inteligenţa artificială şi inteligenţa umană, Iași 2025, 86 p., 14×20, ISBN 978-606-578-581-6, 15 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Nota Antiqua et nova despre raportul dintre inteligenţa artificială şi inteligenţa umană, scrisă de Dicasterul pentru Doctrina Credinţei, Dicasterul pentru Cultură și Educaţie și tradusă în limba română de pr. dr. Mihai Pătrașcu. Cartea apare în colecția „Magisterium”, în formatul 14×20, are 86 şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 15 lei. 

Redăm mai jos introducerea la document:

[Antiqua et nova] Cu înţelepciune veche şi nouă (cf. Mt 13,52), suntem chemaţi să luăm în considerare provocările de astăzi şi oportunităţile aduse de cunoaşterea ştiinţifică şi tehnologică, îndeosebi de recenta dezvoltare a inteligenţei artificiale (IA). Tradiţia creştină consideră darul inteligenţei un aspect esenţial al creării fiinţelor umane „după chipul lui Dumnezeu” (Gen 1,27). Pornind de la o viziune integrală a persoanei şi de la valorizarea chemării de „a cultiva” şi de „a păzi” pământul (cf. Gen 2,15), Biserica subliniază că acest dar ar trebui să găsească exprimare printr-o folosire responsabilă a raţionalităţii şi a capacităţii tehnice în slujba lumii create.

Biserica încurajează progresele în ştiinţă, în tehnologie, în arte şi în orice altă activitate umană, văzându-le ca parte a „colaborării bărbatului şi a femeii cu Dumnezeu în a duce la perfecţiune creaţia vizibilă”. Aşa cum afirmă Ben Sirah, Dumnezeu „a dat oamenilor cunoaşterea ca să se glorifice prin minunile sale” (Sir 38,6). Abilităţile şi creativitatea fiinţei umane provin de la el şi, dacă sunt folosite corect, lui îi dau glorie, deoarece sunt reflecţie a înţelepciunii şi bunătăţii sale. Prin urmare, când ne întrebăm ce înseamnă „fiinţe umane”, nu putem exclude şi considerarea capacităţilor noastre ştiinţifice şi tehnologice.

În cadrul acestei perspective, această Notă tratează problemele antropologice şi etice ridicate de IA, probleme care sunt deosebit de relevante, deoarece unul din scopurile acestei tehnologii este de a imita inteligenţa umană care a proiectat-o. De exemplu, spre deosebire de multe alte creaţii umane, IA poate fi instruită cu privire la produsele ingeniozităţii umane şi, prin urmare, să genereze noi „opere”, cu un nivel de viteză şi abilitate care adesea egalează sau depăşesc capacităţile umane, cum ar fi generarea de texte sau imagini care ajung să nu poată fi deosebite de compoziţiile umane, şi prin urmare provocând preocupare pentru posibila sa influenţă asupra crescândei crize de adevăr în dezbaterea publică. În afară de asta, o astfel de tehnologie fiind proiectată să înveţe şi să adopte în autonomie unele alegeri, adaptându-se la noi situaţii şi furnizând soluţii neprevăzute de programatorii săi, rezultă probleme substanţiale de responsabilitate etică şi de siguranţă, cu repercusiuni mai ample asupra întregii societăţi. Această nouă situaţie induce omenirea să se întrebe cu privire la propria identitate şi la propriul rol în lume.

Luând în considerare toate acestea, există un consens amplu cu privire la faptul că IA marchează o fază nouă şi semnificativă în raportul omenirii cu tehnologia, situându-se în inima a ceea ce Papa Francisc a descris ca o „schimbare de epocă”. Influenţa sa se face simţită la nivel global într-o gamă largă de sectoare, inclusiv raporturile interpersonale, educaţia, munca, arta, sănătatea, dreptul, războiul şi relaţiile internaţionale. Deoarece IA continuă să progreseze rapid spre ţinte tot mai mari, este de o importanţă decisivă să se ia în considerare implicaţiile sale antropologice şi etice. Aceasta comportă nu numai reducerea riscurilor şi prevenirea daunelor, ci şi garanţia că aplicaţiile sale vor fi îndreptate spre promovarea progresului uman şi a binelui comun.

Pentru a contribui pozitiv la un discernământ faţă de IA, ca răspuns la invitaţia Papei Francisc pentru o reînnoită „înţelepciune a inimii”, Biserica oferă experienţa sa prin reflecţiile din această Notă care se concentrează asupra domeniului antropologic şi etic. Angajată într-un rol activ în cadrul dezbaterii generale despre aceste teme, îi îndeamnă pe cei care au funcţia de a transmite credinţa (părinţi, profesori, păstori şi episcopi) să se dedice cu grijă şi atenţie acestei probleme urgente. Deşi este adresat în special acestora, documentul prezent este gândit pentru a fi accesibil şi unui public mai amplu, adică acelora care împărtăşesc exigenţa unei dezvoltări ştiinţifice şi tehnologice care să fie îndreptată în slujba persoanei şi a binelui comun.

În acest scop, se intenţionează, înainte de toate, să se distingă conceptul de „inteligenţă” cu referinţă la IA şi la fiinţa umană. Într-un prim moment, se ia în considerare perspectiva creştină despre inteligenţa umană, oferind un cadru general de reflecţie întemeiat pe tradiţia filosofică şi teologică a Bisericii. În continuare, se propun câteva linii călăuzitoare, cu scopul de a asigura că dezvoltarea şi folosirea IA respectă demnitatea umană şi promovează dezvoltarea integrală a persoanei şi a societăţii.

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Francisc, A XVI-a Adunare Generală Ordinară a Sinodului Episcopilor, „Pentru o Biserică sinodală: comuniune, participare, misiune”. Documentul final, Iași 2025, 108 p., 14×20, ISBN 978-606-578-579-3, 15 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut de curând „Pentru o Biserică sinodală: comuniune, participare, misiune”. Documentul final, scrisă de Francisc, a XVI-a Adunare Generală Ordinară a Sinodului Episcopilor și tradusă în limba română de pr. dr. Mihai Pătrașcu. Cartea apare în colecția „Magisterium”, în formatul 14×20, are 108 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 15 lei.

În diferitele momente ale drumului Sinodului început de mine în octombrie 2021 ne-am pus în ascultarea a ceea ce în acest timp Duhul Sfânt spune Bisericilor.

Documentul final al celei de-a XVI-a Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor adună roadele unui drum ritmat de ascultarea poporului lui Dumnezeu şi de discernământul păstorilor. Lăsându-se luminată de Duhul Sfânt, Biserica întreagă este chemată să citească propria experienţă şi să identifice paşii de făcut pentru a trăi comuniunea, a realiza participarea şi a promova misiunea pe care Isus Cristos i-a încredinţat-o. Parcursul sinodal, început în Bisericile locale, a trecut după aceea prin fazele naţionale şi continentale, pentru a ajunge la celebrarea Adunării Sinodului Episcopilor în cele două sesiuni din octombrie 2023 şi octombrie 2024. Acum drumul continuă în Bisericile locale şi în grupările lor, ţinând cont de Documentul final care la 26 octombrie a fost votat şi aprobat de Adunare în toate părţile sale. Şi eu l-am aprobat şi, semnându-l, am dispus publicarea sa, unindu-mă cu acel „noi” al Adunării care, prin Documentul final, se adresează sfântului popor credincios al lui Dumnezeu.

Recunoscând valoarea drumului sinodal parcurs, înmânez acum Bisericii toate indicaţiile conţinute în Documentul final, ca restituire a ceea ce s-a maturat în cursul acestor ani, prin ascultare şi discernământ, şi ca orientare autoritară pentru viaţa sa şi misiunea sa.

Documentul final este parte a magisteriului ordinar al Succesorului lui Petru (cf. EC 18 § 1; CBC 892) şi ca atare cer ca să fie primit. El reprezintă o formă de exercitare a învăţăturii autentice a episcopului Romei care are trăsăturile de noutate, dar care, de fapt, corespunde la ceea ce am avut ocazia să precizez la 17 octombrie 2015, când am afirmat că sinodalitatea este cadrul interpretativ adecvat pentru a înţelege slujirea ierarhică.

Aprobând Documentul, la 26 octombrie, am spus că el „nu este strict normativ” şi că „aplicarea sa va avea nevoie de diferite medieri”. Asta nu înseamnă că nu angajează încă de acum Bisericile să facă alegeri coerente cu ceea ce este indicat în el. Bisericile locale şi grupările de Biserici sunt chemate acum să dea realizare, în diferitele contexte, indicaţiilor autoritare conţinute în Document, prin procesele de discernământ şi de decizie prevăzute de drept şi de Documentul însuşi. Am adăugat şi că „este nevoie de timp pentru a ajunge la alegeri care implică Biserica întreagă”: acest lucru este valabil îndeosebi pentru temele încredinţate celor zece grupuri de studiu, la care se pot adăuga altele, în vederea deciziilor necesare. Încheierea celei de-a XVI-a Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor nu pune capăt procesului sinodal.

Reiau aici cu convingere ceea ce am indicat la sfârşitul drumului sinodal articulat care a dus la promulgarea exortaţiei Amoris laetitia (19 martie 2016): „nu toate discuţiile doctrinale, morale sau pastorale trebuie să fie rezolvate cu intervenţii ale magisteriului. Desigur, în Biserică este necesară o unitate de doctrină şi de practică, dar asta nu împiedică să existe diferite moduri de a interpreta unele aspecte ale doctrinei sau unele consecinţe care derivă din ea. Asta se va întâmpla până când Duhul ne va face să ajungem la adevărul complet (cf. In 16,13), adică atunci când ne va introduce perfect în misterul lui Cristos şi vom putea vedea totul cu privirea sa. În afară de asta, în fiecare ţară sau regiune se pot căuta soluţii mai înculturate, atente la tradiţiile şi la provocările locale” (AL 3).

Documentul final conţine indicaţii care, în lumina orientărilor sale de fond, deja acum pot să fie receptate în Bisericile locale şi în grupările de Biserici, ţinând cont de diferitele contexte, de ceea ce s-a făcut deja şi de ceea ce rămâne de făcut pentru a învăţa şi a dezvolta tot mai bine stilul propriu al Bisericii sinodale misionare.

În multe cazuri este vorba de a da realizare efectivă la ceea ce este deja prevăzut de dreptul în vigoare, latin şi oriental. În alte cazuri se va putea proceda, printr-un discernământ sinodal şi în cadrul posibilităţilor indicate de Documentul final, la activarea creativă de forme noi de ministerialitate şi de acţiune misionară, experimentând şi supunând la verificare experienţele. În raportul prevăzut pentru vizita ad limina fiecare episcop va avea grijă să prezinte ce alegeri au fost făcute în Biserica locală încredinţată lui în raport cu ceea ce este indicat în Documentul final, ce dificultăţi s-au întâlnit, care au fost roadele.

Misiunea de a însoţi „faza de realizare” a drumului sinodal, pe baza orientărilor oferite de Documentul final, este încredinţată Secretariatului General al Sinodului împreună cu dicasterele din Curia Romană (cf. EC 19-21).

Drumul sinodal al Bisericii catolice, animat şi de dorinţa de a continua drumul spre unitatea deplină şi vizibilă a creştinilor, „are nevoie ca toate cuvintele împărtăşite să fie însoţite de fapte” (Salut final la a XVI-a Adunare Generală Ordinară a Sinodului Episcopilor, 26 octombrie 2024). Duhul Sfânt, dar al Celui Înviat, să susţină şi să orienteze întreaga Biserică pe acest drum. El, care este armonie, să continue să reîntinerească Biserica prin forţa evangheliei, s-o reînnoiască şi s-o conducă la unirea perfectă cu Mirele său (cf. LG 4). Deoarece Duhul şi mireasa îi spun Domnului Isus: „Vino” (cf. Ap 22,17). 

Franciscus

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Dicasterul Pentru Evanghelizare, „Învaţă-ne să ne rugăm”. Trăirea Anului Rugăciunii ca pregătire pentru Jubileul 2025, Iași 2024, 74 p., 14×20, ISBN 978-606-578-557-1, 15 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut de curând cartea „Învaţă-ne să ne rugăm”. Trăirea Anului Rugăciunii ca pregătire pentru Jubileul 2025, scrisă de Dicasterul pentru Evanghelizare și tradusă în limba română de pr. dr. Mihai Pătrașcu. Cartea apare în colecția „Magisterium”, în formatul 14×20, are 74 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 15 lei.

Odată cu apropierea Jubileului din 2025, Papa Francisc doreşte ca acest an 2024 să fie dedicat rugăciunii, invitând toată Biserica la un timp de mare angajare, ca pregătire a Deschiderii Porţii Sfinte.

Celebrarea unui An Sfânt, care îşi are originea cea mai îndepărtată în tradiţia ebraică a jubileului (yobel), ca timp de iertare şi reconciliere, reprezintă, începând de la 1300, o ocazie specială pentru a medita asupra marelui dar al milostivirii divine care ne aşteaptă mereu şi asupra importanţei convertirii interioare, necesară pentru a putea trăi darurile spirituale oferite pelerinilor în timpul Anului Sfânt, făcând nouă legătura care îi uneşte pe botezaţi, ca fraţi şi surori în Cristos, cu întreaga omenire întrucât este iubită de Dumnezeu.

Jubileul va implica nu numai oraşul Roma, ci se va extinde ca o vestire a milostivirii lui Dumnezeu pentru întreaga lume, devenind, în acest mod, o mare ocazie de evanghelizare. Fiind creştini, suntem invitaţi să dăm mărturie în rolul de autentici „Pelerini ai speranţei” care merg spre Domnul ce deschide braţele iertării sale, braţe milostive întinse şi spre fraţi, care încă aşteaptă să li se ducă vestea evangheliei.

Acest material ajutător, inspirat de magisteriul Papei Francisc, intenţionează să fie un instrument pentru a-i însoţi pe credincioşi în acest timp în vederea deschiderii Porţii Sfinte: invitaţia este aceea de a intensifica rugăciunea ca dialog personal cu Dumnezeu, o invitaţie care trebuie să ne conducă să reflectăm asupra credinţei noastre, asupra angajării noastre în lumea de astăzi, în diferitele domenii în care suntem chemaţi să trăim, aşa încât să poată fi alimentată o ardoare reînnoită pentru evanghelizarea omului modern. Papa Francisc, anunţând la Angelus Anul Rugăciunii care precedă Jubileul 2025, i-a îndemnat astfel pe credincioşi:

Vă cer să intensificaţi rugăciunea pentru a ne pregăti să trăim bine acest eveniment de har şi să experimentăm în el forţa speranţei lui Dumnezeu. […] Un an dedicat redescoperirii necesităţii absolute a rugăciunii în viaţa personală, în viaţa Bisericii şi a lumii (Angelus, 21 ianuarie 2024).

În catehezele sale, papa a precizat în mai multe ocazii că rugăciunea este drumul pentru a intra în contact cu adevărul cel mai profund despre noi înşine, unde este prezentă însăşi lumina lui Dumnezeu, aşa cum învăţa sfântul Augustin. Papa Francisc ne încurajează să ne rugăm cu perseverenţă, subliniind că rugăciunea constantă transformă nu numai persoana, ci şi comunitatea care o înconjoară, chiar şi acolo unde răul pare să aibă succes.

Astfel, rugăciunea să fie pentru fiecare creştin busola care orientează, lumina ce luminează drumul şi forţa care susţine în pelerinajul ce va conduce la trecerea prin Poarta Sfântă. Prin rugăciune, vom putea ajunge cu o inimă pregătită să primim darurile de har şi de iertare pe care Jubileul le va oferi, ca exprimare vie a relaţiei noastre cu Dumnezeu. Aşadar, să ne cufundăm cu rugăciunea într-un dialog continuu cu Creatorul, descoperind bucuria tăcerii, pacea abandonării şi forţa mijlocirii în comuniunea sfinţilor.

Acest material ajutător are singura misiune de a ajuta să se reînnoiască spiritul de rugăciune în toate acele contexte în care suntem chemaţi să trăim în cotidian. Fiecare parte a sa – de la semnificaţia rugăciunii în dimensiunea personală la practicarea în viaţa comunitară – îşi propune să ofere reflecţii, indicaţii şi sfaturi pentru a trăi mai deplin dialogul cu Domnul prezent, în raportul cu ceilalţi şi în fiecare moment al zilei noastre, cu secţiuni dedicate rugăciunii în comunitatea parohială, în cea familială şi altele dedicate tinerilor, comunităţilor din claustrare, catehezei şi reculegerilor spirituale.

 

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Dicasterul pentru Doctrina Credinţei, Declaraţie „Dignitas infinita” despre demnitatea umană, Iași 2024, 66 p., 14×20, ISBN 978-606-578-553-3, 10 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut de curând Declaraţie „Dignitas infinita” despre demnitatea umană, scrisă de Dicasterul pentru Doctrina Credinței și tradusă în limba română de pr. dr. Mihai Pătrașcu. Cartea apare în colecția „Magisterium”, în formatul 14×20, are 66 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 10 lei.

Sesiunea Ordinară a Dicasterului, pe data de 28 februarie 2024, a aprobat textul actualei Declaraţii. În cursul audienţei acordate mie împreună cu secretarul Secţiunii Doctrinale, mons. Armando Matteo, pe data de 25 martie 2024, Sfântul Părinte a aprobat apoi prezenta Declaraţie şi a dispus publicarea sa.

Elaborarea textului, pe parcursul a cinci ani, permite să se înţeleagă că ne aflăm în faţa unui document care, prin seriozitatea şi centralitatea problemei demnităţii în gândirea creştină, a avut nevoie de un proces însemnat de maturizare pentru a ajunge la redactarea definitivă pe care o publicăm astăzi.

În primele trei părţi, Declaraţia aminteşte principiile fundamentale şi bazele teoretice, cu scopul de a oferi clarificări importante ce pot evita confuziile frecvente care se verifică în folosirea termenului „demnitate”. În partea a patra, prezintă unele situaţii problematice actuale în care demnitatea imensă şi inalienabilă ce revine oricărei fiinţe umane nu este recunoscută în mod adecvat. Denunţarea acestor încălcări grave şi actuale ale demnităţii umane este un gest necesar, pentru că Biserica nutreşte convingerea profundă că nu se pot separa credinţa de apărarea demnităţii umane, evanghelizarea de promovarea unei vieţi demne şi spiritualitatea de angajarea pentru demnitatea tuturor fiinţelor umane.

De fapt, această demnitate a tuturor fiinţelor umane poate să fie înţeleasă ca „infinită” (dignitas infinita), aşa cum a afirmat sfântul Ioan Paul al II-lea într-o întâlnire cu persoanele afectate de anumite limitări sau dizabilităţi, cu scopul de a arăta că demnitatea tuturor fiinţelor umane merge dincolo de orice aparenţă exterioară sau de orice caracteristică a vieţii concrete a persoanelor.

Papa Francisc, în enciclica Fratelli tutti, a voit să sublinieze cu insistenţă deosebită că această demnitate există „dincolo de orice circumstanţă”, invitând pe toţi s-o apere în orice context cultural, în orice moment al existenţei unei persoane, independent de orice deficienţă fizică, psihologică, socială sau şi morală. În această privinţă, Declaraţia se străduieşte să arate că ne aflăm în faţa unui adevăr universal, pe care toţi suntem chemaţi să-l recunoaştem, drept condiţie fundamentală pentru ca societăţile noastre să fie cu adevărat drepte, paşnice, sănătoase şi, până la urmă, autentic umane.

Lista temelor alese de Declaraţie nu este, desigur, exhaustivă. Totuşi, temele tratate sunt tocmai acelea care permit să se exprime diferite aspecte ale demnităţii umane care astăzi pot fi întunecate în conştiinţa multor persoane. Unele vor fi acceptate cu uşurinţă de diferite sectoare ale societăţilor noastre, altele mai puţin. Oricum, toate ni se par necesare pentru că, în ansamblul lor, ajută la recunoaşterea armoniei şi bogăţiei gândirii despre demnitatea care izvorăşte din evanghelie.

Această Declaraţie nu are pretenţia de a epuiza o temă atât de bogată şi decisivă, ci intenţionează să furnizeze unele elemente de reflecţie ce vor ajuta să se ţină cont de ea în momentul istoric complex în care trăim, pentru ca în mijlocul atâtor preocupări şi nelinişti să nu pierdem drumul şi să nu ne expunem la cele mai sfâşietoare şi profunde suferinţe.

 

Cardinal Victor Manuel FERNÁNDEZ

Prefect

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Dicasterul pentru Doctrina Credinţei, Nota „Gestis verbisque” despre validitatea sacramentelor, Iași 2024, 32 p., 14×20, ISBN 978-606-578-552-6, 10 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut de curând Nota „Gestis verbisque” despre validitatea sacramentelor, scrisă de Dicasterul pentru Doctrina Credinței și tradusă în limba română de pr. dr. Mihai Pătrașcu. Cartea apare în colecția „Magisterium”, în formatul 14×20, are 32 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 10 lei.

Cu ocazia Adunării Plenare a Dicasterului din ianuarie 2022, cardinalii şi episcopii membri au exprimat preocuparea lor faţă de înmulţirea situaţiilor în care erau constrânşi să constate invaliditatea sacramentelor celebrate. Modificările grave aduse la materia sau la forma sacramentelor, făcând nulă celebrarea lor, au condus după aceea la necesitatea de a găsi persoanele implicate pentru a repeta ritul Botezului sau al Mirului şi un număr important de credincioşi şi-au exprimat pe bună dreptate tulburarea. De exemplu, în loc de a folosi formula stabilită pentru Botez, s-au folosit formule ca acelea care urmează: „Eu te botez în numele Creatorului…” şi „În numele tatălui şi al mamei… noi te botezăm”. Într-o astfel de situaţie gravă s-au aflat şi preoţi. Aceştia din urmă, fiind botezaţi cu formule de acest tip, au descoperit cu durere invaliditatea hirotonirii lor şi a sacramentelor celebrate până în acel moment.

În timp ce în alte domenii ale acţiunii pastorale a Bisericii se dispune de un spaţiu amplu pentru creativitate, o asemenea invenţie în domeniul celebrării sacramentelor se transformă mai degrabă într-o „voinţă manipulatoare” şi, de aceea, nu poate să fie invocată. Aşadar, modificarea formei unui sacrament sau a materiei sale este întotdeauna un act ilegitim în mod grav şi merită o pedeapsă exemplară, tocmai pentru că asemenea gesturi arbitrare sunt în măsură să producă o daună gravă poporului credincios al lui Dumnezeu.

În discursul său adresat Dicasterului nostru, cu ocazia recentei Adunări Plenare, pe 26 ianuarie 2024, Sfântul Părinte a amintit că, „prin sacramente, credincioşii devin capabili de profeţie şi de mărturie. Şi timpul nostru are nevoie cu urgenţă deosebită de profeţi de viaţă nouă şi de martori de caritate: aşadar, să iubim şi să facem să fie iubită frumuseţea şi forţa mântuitoare a sacramentelor!”

În acest context, a indicat de asemenea că „slujitorilor le este cerută o grijă deosebită în administrarea lor şi în deschiderea pentru credincioşi a comorilor de har pe care-l comunică”.

Astfel, pe de o parte, Sfântul Părinte ne invită să acţionăm în aşa fel încât credincioşii să se poată apropia rodnic de sacramente, în timp ce, pe de altă parte, subliniază cu forţă chemarea la o „grijă deosebită” în administrarea lor.

Prin urmare, nouă, slujitorilor, ne este cerută forţa de a depăşi ispita de a ne simţi proprietari ai Bisericii. Dimpotrivă, trebuie să devenim foarte receptivi în faţa unui dar care ne precedă: nu numai darul vieţii sau al harului, ci şi comorile sacramentelor care ne-au fost încredinţate de Maica Biserică. Nu sunt ale noastre! Şi credincioşii au dreptul, la rândul lor, să le primească aşa cum dispune Biserica: în această manieră, celebrarea lor este corespunzătoare intenţiei lui Isus şi face actual şi eficace evenimentul Paştelui.

Cu respectul nostru religios de slujitori faţă de ceea ce Biserica a stabilit cu privire la materia şi la forma fiecărui sacrament, manifestăm în faţa comunităţii adevărul că „numai Cristos este Capul Bisericii, aşadar, adevăratul preşedinte al celebrării”.

De aceea, Nota pe care o prezentăm aici nu tratează despre o problemă pur tehnică sau chiar „rigoristă”. Publicând-o, Dicasterul intenţionează îndeosebi să exprime în mod luminos prioritatea acţiunii lui Dumnezeu şi să salvgardeze cu umilinţă unitatea Trupului lui Cristos care este Biserica în gesturile sale cele mai sacre.

Fie ca acest Document, aprobat în unanimitate pe 25 ianuarie 2024 de membrii Dicasterului reuniţi în Adunare Plenară şi apoi de însuşi Sfântul Părinte Francisc, să reînnoiască în toţi slujitorii Bisericii conştiinţa deplină a ceea ce ne-a spus Cristos: „Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi” (In 15,16).

 

Cardinal Victor Manuel FERNÁNDEZ

Prefect

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Dicasterul pentru Doctrina Credinţei, Declaraţie „Fiducia supplicans” despre sensul pastoral al binecuvântărilor, Iași 2024, 32 p., 14×20, ISBN 978-606-578-551-9, 10 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut de curând Declaraţie „Fiducia supplicans” despre sensul pastoral al binecuvântărilor, scrisă de Dicasterul pentru Doctrina Credinței și tradusă în limba română de pr. dr. Mihai Pătrașcu. Cartea apare în colecția „Magisterium”, în formatul 14×20, are 32 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 10 lei.

Prezenta Declaraţie ia în considerare diferite întrebări venite la acest Dicaster atât în anii trecuţi, cât şi în timpuri mai recente. Pentru redactarea ei, conform practicii, au fost consultaţi experţi, s-a demarat un proces corespunzător de elaborare şi s-a discutat schiţa la Congresul Secţiei Doctrinale a Dicasterului. În cadrul acestui timp de elaborare a documentului, nu a lipsit confruntarea cu Sfântul Părinte. În sfârşit, Declaraţia a fost supusă examinării Sfântului Părinte, care a aprobat-o prin semnătura sa.

În cursul studiului temei-obiect a prezentului document a fost comunicat răspunsul Sfântului Părinte la Dubia unor cardinali, care a furnizat clarificări importante pentru reflecţia ce acum se oferă aici şi care reprezintă un element decisiv pentru munca Dicasterului. „Curia Romană este în primul rând un instrument de slujire pentru succesorul lui Petru” (Constituţia apostolică Praedicate Evangelium, II, 1), astfel încât munca noastră trebuie să favorizeze, împreună cu înţelegerea doctrinei perene a Bisericii, receptarea învăţăturii Sfântului Părinte.

Ca în răspunsul deja citat al Sfântului Părinte la Dubia a doi cardinali, prezenta Declaraţie rămâne fermă asupra doctrinei tradiţionale a Bisericii cu privire la căsătorie, neadmiţând niciun tip de rit liturgic sau binecuvântări asemănătoare cu un rit liturgic care pot crea confuzie. Totuşi, valoarea acestui document este aceea de a oferi o contribuţie specifică şi inovatoare la semnificaţia pastorală a binecuvântărilor, ce permite lărgirea şi îmbogăţirea înţelegerii lor clasice, strâns legată de o perspectivă liturgică. Această reflecţie teologică, bazată pe viziunea pastorală a Papei Francisc, implică o adevărată dezvoltare faţă de ceea ce a fost spus despre binecuvântări în magisteriu şi în textele oficiale ale Bisericii. Asta dă dreptate faptului că textul şi-a asumat tipologia de „Declaraţie”.

Şi tocmai în acest context se poate înţelege posibilitatea de a binecuvânta cuplurile aflate în situaţii iregulare şi cuplurile de acelaşi sex, fără a convalida oficial status-ul lor sau a modifica în vreun mod învăţătura perenă a Bisericii despre căsătorie.

Prezenta Declaraţie vrea să fie şi un omagiu adus poporului credincios al lui Dumnezeu, care îl adoră pe Domnul cu atâtea gesturi de încredere profundă în milostivirea sa şi care, prin această atitudine, vine în mod constant să ceară maicii Biserici o binecuvântare.

 

Cardinal Victor Manuel FERNÁNDEZ

Prefect

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Leon al XIII-lea, Scrisoarea enciclică Rerum novarum. Despre capital și muncă, Iași 2024, 48 p., 14×20, ISBN 978-606-578-549-6, 15 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Scrisoarea enciclică Rerum novarum. Despre capital și muncă, scrisă de Papa Leon al XIII-lea și tradusă în limba română de Lorena Neagu. Cartea apare în colecția „Magisterium”, în formatul 14×20, are 48 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 15 lei. 

Rerum novarum (de la primele cuvinte, cu traducere directă din latină însemnând „a schimbării revoluționare” (nr. 1), sau „Drepturile și îndatoririle capitalului și muncii”, este o enciclică scrisă de Papa Leon al XIII-lea la 15 mai 1891. Ea este adresată tuturor patriarhilor, primaților, arhiepiscopilor și episcopilor catolici, și se referă la condiția clasei muncitoare.

Rerum Novarum este considerat un text fundamental al învățăturii sociale catolice moderne. Multe dintre pozițiile din Rerum novarum sunt completate de enciclicele ulterioare, în special Quadragesimo anno (1931) a lui Pius al XI-lea, Mater et magistra (1961) a lui Ioan al XXIII-lea și Centesimus annus (1991) a lui Ioan Paul al II-lea, fiecare dintre acestea comemorând o aniversare a publicării Rerum novarum.

Papa Leon al XIII-lea a scris enciclica Rerum Novarum, în timp ce revoluția industrială și schimbările politice răvășeau Europa. Relația dintre angajatori și angajați se schimba dramatic. Unii indivizi deveniseră bogați, dar majoritatea oamenilor rămăsese săracă, chiar dacă muncea din greu. Enciclica Papei Leon al XIII-lea a tratat despre condiția clasei muncitoare într-o perioadă în care mulți susțineau revoluția.

Biserica recunoaște că lipsa unui sindicat al muncitorilor a contribuit la o situație nedreaptă în care mulți lucrează în condiții puțin mai bune decât sclavia. O soluție propusă de socialiști a fost eliminarea totală a proprietății private. Papa Leon al XIII-lea respinge această soluție deoarece „fiecare om are, prin natura sa, dreptul de a avea în posesie o proprietate, ca și cum ar fi a lui” (nr. 6). El notează, de asemenea, că „rațiunea și mai ales motivul impulsiv al muncii sale este obținerea proprietății” (nr. 5). În loc să ajute clasa muncitoare, eliminarea proprietății private nu ar face decât să îi afecteze pe cei pe care ar trebui să îi avantajeze.

Proprietatea privată „nu este doar legală, ci absolut necesară” (nr. 22). În plus, dreptul la proprietate este esențial pentru menținerea structurii familiei. Unui muncitor ar trebui să i se ofere posibilitatea de a trăi cu parcimonie, de a economisi bani și de a-și investi economiile pentru viitor.

Oamenii s-au obișnuit să muncească pentru propriile nevoi (cf Gen 3,17). Munca le permite oamenilor să își câștige un trai onorabil, dar folosirea angajaților ca simple obiecte este greșită. Muncitorii și cei bogați sunt dependenți unul de celălalt. Lucrătorul ar trebui să ducă la bun sfârșit sarcinile pe care le acceptă de bunăvoie, să nu distrugă niciodată proprietatea angajatorului, să nu folosească niciodată violența pentru cauza lor, să nu ia parte la revolte sau dezordine și să nu se asocieze cu cei care îi încurajează să acționeze în mod lipsit de etică. Așa cum Papa Ioan Paul al II-lea avea să sublinieze mai târziu în Laborem Exercens, munca ar trebui să fie văzută ca o expresie privilegiată a activității umane. Munca, inclusiv producția culturală, este un exemplu de creație umană după chipul Creatorului.

Angajatorul ar trebui să respecte demnitatea fiecărui angajat și nu ar trebui să îi trateze ca pe niște sclavi. De asemenea, lucrătorii trebuie să aibă timp pentru îndatoririle lor religioase și trebuie să primească sarcini adecvate sexului și vârstei lor. Lucrătorii și angajatorii ar trebui să fie liberi să negocieze și să ajungă la un acord, dar justiția naturală trebuie să asigure că salariile sunt suficiente pentru a susține un „salariat modest și bine educat” (nr. 45). Pentru a se asigura că aceste drepturi și îndatoriri sunt menținute, ar trebui să existe asociații ale lucrătorilor care să lucreze pentru binele comun.

Relația dintre lucrător și angajator ar trebui să fie modelată de legăturile de prietenie și de iubire frățească. Ambii sunt copii ai lui Dumnezeu și au fost creați după chipul său. Biserica dorește ca cei săraci să-și îmbunătățească situația și are rolul de a vorbi în numele lor și de a căuta să obțină reducerea sărăciei.

Atât lucrătorii, cât și angajatorii ar trebui să aibă drepturile lor protejate. Copiii nu ar trebui să fie angajați pentru sarcini potrivite pentru adulți, iar angajatorii ar trebui să îi compenseze pe lucrători cu salarii corecte. Omenirea ar trebui să-și amintească faptul că moralitatea creștină duce la prosperitate.

Este important să ne amintim că nu am fost creați pentru această lume, ci mai degrabă pentru viața veșnică cu Dumnezeu. Bogățiile ar trebui privite ca un obstacol pentru fericirea veșnică și că ele nu aduc libertate (cf. Mt 19, 23-24). Având în vedere acest lucru, asociațiile de lucrători și angajatori ar trebui să facă ceea ce este mai bine pentru trupul, sufletul și proprietatea tuturor celor implicați.

Pr. dr. Ștefan Lupu

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, Iași 2024, 98 p., 14×20, ISBN 978-606-578-543-4, 15 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Scrisoarea enciclică Centesimus annus, scrisă de sfântul Papă Ioan Paul al II-lea și tradusă în limba română de Lorena Neagu. Cartea apare în colecția „Magisterium”, în formatul 14×20, are 98 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 15 lei. 

În mai 1991, sfântul Papă Ioan Paul al II-lea a promulgat Enciclica Centesimus annus pentru a celebra centenarul Enciclicei Rerum novarum a Papei Leon al XIII-lea.

Enciclica este o scrisoare; aceasta amintește de „scrisorile” apostolilor, în primul rând ale sfântului Paul, care a scris 14. Scrisoarea este trimisă venerabililor frați din episcopat, clerului, familiilor călugărești, credincioșilor Bisericii Catolice și tuturor oamenilor de bunăvoință, fără deosebire de rasă sau de credință. Numitorul lor comun trebuie să fie „bunăvoința”.

Introducere

Există o referință la Rerum novarum și la numeroasele documente care au apărut în urma acesteia. Papa a acceptat cererea de a sărbători centenarul acesteia. Este demn de remarcat faptul că încă din introducere există o cheie de lectură: au fost invitați să scrie întreprinzătorii și lucrătorii, atât individual, cât și în calitate de membri ai asociațiilor. Papa se va adresa adesea acestor două categorii, care reprezintă lumea economică și adevăratul motor al comunității.

Cu Centesimus annus există o direcție clară: priviți înapoi, priviți în jur și priviți spre viitor. Se dorește abordarea celui de-al treilea mileniu cu un profund simț al responsabilității.

Există o continuitate în învățătura Bisericii, care provine de la apostoli. Există referirea la sfântul Paul, care în Scrisoarea întâi către Corinteni scrie: „Eu, ca un arhitect expert, am pus temelia, alții apoi au construit pe ea”. Dar Apostolul invită, ba chiar admonestează: „Dar fiecare să aibă grijă cum construiește! Căci nimeni nu poate să pună o altă temelie în afară de cea existentă, care este Isus Cristos” (3,11-12).

Papa reiterează dorința de a crea o legătură între trecut și prezent, între vechi și nou. Îl amintește pe evanghelistul Matei, pentru care fiecare scrib este asemănător unui gospodar care scoate din comoara sa lucruri noi și lucruri vechi. Acest lucru presupune în mod necesar ca gospodarul să fie capabil să păstreze comoara și, mai mult decât atât, să o gestioneze.

1. Trăsături caracteristice ale Rerum novarum

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, scenariul prezintă o lume aflată în plină schimbare politică, economică și socială. Există noi libertăți, dar și noi forme de nedreptate. Există noi structuri de producție. Aceste structuri au fost însoțite de un nou tip de proprietate: s-a născut capitalismul. Exploatarea forței de muncă ieftine a dus la îmbogățirea ilicită, cu lipsa unei asigurări sociale.

Paginile memorabile din Capitalul lui Marx au zguduit conștiința tuturor celor cărora le pasă de demnitatea umană. Biserica nu a putut sta deoparte. Mai mult, mesajul său evanghelic a anticipat justiția socială cu aproximativ două milenii. Pe de o parte, găsim liberalismul în urma liberalismului, iar pe de altă parte un socialism utopic care caută noi căi spre o societate civilizată.

Papa se referă la „punctul culminant al acestei opoziții” și la intervenția lui Leon al XIII-lea.

Dualismul capital/lucru va rămâne pentru mult timp, dar Biserica, prin Rerum novarum, va stabili dreptul/datoria de a interveni în viața publică. Doctrina socială este și misiune evanghelică.

De aceea, noua evanghelizare trebuie să treacă prin doctrina socială a Bisericii.

Leon al XIII-lea a apărat demnitatea muncitorului și demnitatea muncii, o activitate necesară pentru nevoile vieții. De asemenea, sancționase dreptul la proprietate privată, deși exista atunci o divizare: pe de o parte, o acumulare excesivă care dăuna părților sărace, pe de altă parte, o colectivizare care a apărut în favoarea claselor sărace.

De asemenea, a recunoscut dreptul la asociații/sindicate și la salarii echitabile. Statul trebuie să protejeze drepturile tuturor, dar mai ales pe cele ale celor mai slabi și mai lipsiți de apărare. Solidaritate la nivel național și internațional.

Aceasta este, în linii mari, vechea situație, dar ea încă rezistă în prea multe cazuri. Astfel de procese de transformare reapar în țările cu sectoare mari de sărăcie. Acumularea este mai imediată, cererea pentru o bucată de pâine mai acerbă, oferta de muncă la prețuri umilitoare, demnitatea jignită.

Ioan Paul al II-lea observă că Leon al XIII-lea face apel la stat, dar această entitate nu poate face totul. De fapt, „individul, familia și societatea îi sunt anterioare, iar el (statul) există pentru a proteja drepturile unora și altora, și nu pentru a le înăbuși”. Aș aminti în acest punct Scrisoarea către Romani a sfântului Paul, pentru că în ea se face referire la legea naturală, care ar trebui să fie întotdeauna un ghid, în absența altor norme.

Făcând aluzie la neamurile care nu au o lege scrisă, sfântul Paul spune că „fapta Legii este scrisă în inimile lor şi despre aceasta dau mărturie atât conştiinţa lor, cât şi gândurile lor care, pe rând, îi acuză sau îi dezvinovăţesc” (2,15).

2. „Noutățile” de astăzi

Leon al XIII-lea era împotriva nedreptății față de masele proletare, dar era și împotriva unui sistem care dorea să ridice steagul revoluției sociale și al împărțirii diferite a bogăției: socialiștii îi împing pe săraci la ură împotriva celor bogați și susțin că proprietatea privată trebuie abolită și că bunurile fiecăruia trebuie să fie comune tuturor. Leon al XIII-lea se declară împotriva acestei teorii, care creează tulburări sociale și merge împotriva drepturilor proprietarilor, ajungând astfel să nu fie în beneficiul nici măcar al muncitorilor.

Din păcate, faptele au mers mult mai departe. Acolo unde socialismul a ajuns la putere, a sfârșit prin a crea pagube și va fi nevoie de decenii pentru a le elimina. Omul în acea societate a fost (și este) o simplă rotiță într-un mecanism. Când măsura este plină, masele se organizează și luptă pentru condiții de viață diferite și pentru demnitatea care a fost încălcată, ba chiar furată. Societatea a suferit un dublu atac din partea a două forțe diferite, ambele fondate pe ateism. Pe de o parte, socialismul real cu epurările sale, pe de altă parte, militarismul cu lagărele sale de exterminare.

Reformele corecte duc la o viață mai bună, la locuri de muncă sigure fără spectrul șomajului; la o lipsă de exploatare a grupurilor mai slabe, cum ar putea fi imigranții de astăzi. Dreptul la odihnă și la un program de lucru mai uman este un punct de necontestat.

Rerum novarum a fost împotriva ideologiilor urii și a violenței. Din nefericire, aceste indicații nu au fost luate în considerare de protagoniștii celor două războaie mondiale și, mai ales, odată cu Holocaustul, a venit punctul culminant al aberației umane. Oricine a vizitat un lagăr de exterminare a fost profund șocat.

Odată cu 1945, apare o divizare a blocurilor, cu migrații forțate în cadrul sistemelor și țărilor. Vântul de est avansează. Țările mai slabe se văd nevoite să își aleagă protectorii dintre reprezentanții celor două sisteme. Urmează lupte sălbatice, cu excluderea oamenilor de bunăvoință. Este menționat grandiosul proces de decolonizare, prin care numeroase țări au dobândit… independența. A fost un drum lung și anevoios. Popoare întregi au fost ținute sub presiune, exploatate, maltratate, reduse la statutul de servitori (sau sclavi) ai albilor. În aceste cazuri, vocea păstorilor și a preoților era extrem de slabă, care se aflau printre compatrioți nemiloși și ipocriți, confruntându-se în schimb cu indigeni care vedeau cât de departe era vestea cea bună. Dar cei mai buni indigeni au fost cei care au mers la Cambridge și la Sorbona pentru a studia cum au schimbat albii lucrurile. În aceste centre de cultură au învățat că Anglia fusese sub jugul monarhic și se eliberase de el cu Magna Charta, în timp ce Franța, cu Declaration des droits, lichidase toate instituțiile vechi și îl bulversase pe omul nou, liber să gândească și să acționeze. Acei studenți au crezut că se putea face ceva și pentru țările lor. Se crease o conștiință națională care avea să dea roade câteva decenii mai târziu.

Enciclica discută – la sfârșitul capitolului – contribuția adusă de Organizația Națiunilor Unite la creșterea drepturilor la nivelul indivizilor și al națiunilor. Dar recunoaște natura limitată a instrumentelor de care dispune Organizația Națiunilor Unite.

3. Anul 1989

Începând cu anii ’80, în unele țări din America Latină, Africa și Asia a existat un angajament al Bisericii de a găsi solidaritate și dialog, în locul unor conflicte nesfârșite.

Și acum ajungem la evenimentele din Polonia. Potrivit Papei Ioan Paul al II-lea, principalul factor a fost „încălcarea drepturilor de muncă”. Trebuie amintit în acest moment că la Budapesta, la Praga și chiar la Varșovia au avut loc demonstrații care au fost reprimate cu sânge de poliția locală, la ordinele directe ale Kremlinului. De ce a fost posibilă schimbarea de la Gdansk? De ce au început oamenii să vorbească despre faptul că acum nu mai există (și nu a existat niciodată) dictatura proletariatului, ci dictatura asupra proletariatului?

După părerea mea, cel mai mare merit pentru această răsturnare de situație îi revine Papei, care a reușit să facă Solidarnosc să apere lumea, care i-a impus lui Gorbaciov o nouă strategie, care le-a dat speranță celor resemnați.

Trebuie acordat credit celor care au luptat în tăcere ani de zile, trimițând cărți și produse de primă necesitate acelor oameni. Cărți care au trezit conștiințe, care i-au invitat pe oameni să lupte. Uneori, Biblia era suficientă pentru a atinge acest obiectiv râvnit. Rolul jucat de Părinții Rusiei creștine care din Seriate i-au provocat pe uriașii din Est nu poate fi lăudat îndeajuns.

Al doilea factor de criză este ineficiența sistemului economic. Individului i-a fost refuzată inițiativa, el a fost considerat ca parte a sistemului, nu ca protagonist. Și astfel, apropierea de Cristos a fost pentru mulți singura cale de a se regăsi pe ei înșiși, demnitatea lor rănită. Evenimentele din 1989 au dus la o întâlnire între Biserică și mișcarea muncitorească.

Ar fi trebuit să fi fost în țările estice pentru a înțelege importanța Bisericii ca grup de presiune. Cei care doreau să spună ceva neortodox trebuiau să se arunce în brațele celor care mai aveau capacitatea de a acționa: Biserica. Anii întunecați ai dictaturii comuniste, nedreptățile comise ar trebui să lase loc păcii și iertării. Prosperitatea nu ar trebui să fie doar apanajul câtorva țări, ci bogăția ar trebui să fie distribuită în mod egal.

Țările care au ieșit din tunelul comunismului trebuie să se apuce de muncă într-un spirit de sacrificiu, așa cum a fost cazul țărilor libere după conflictul mondial. Ajutorul din partea altor țări este de dorit. Neliniștea economică și disperarea spirituală nu fac bine nimănui.

Dar nu trebuie să uităm de țările din lumea a treia, care au probleme mai mari.

Resursele pot veni odată cu dezarmarea, cu victoria păcii asupra războiului. Ceea ce trebuie să li se ofere săracilor este șansa de a munci, de a trăi într-o lume mai echitabilă.

Ajunge cu prevalența forței asupra rațiunii. Este important să se consacre dreptul conștiinței umane. Numai atunci poate exista o societate liberă și dreaptă. Numeroase spectre ne pândesc: diferite forme de totalitarism, scăderea valorilor morale, fundamentalismul religios. Prin urmare, este necesar să ne asigurăm că „drepturile conștiinței umane” prevalează.

Dar, pe lângă dualismul capitalism/socialism, există un aspect al societății care trebuie luat în considerare și care este prezent – din păcate – în ambele sfere economice. Este vorba de îmbogățire ilegală și imediată. Există categorii de oameni care scapă de orice control sau, mai degrabă, care reușesc să controleze controlorii și astfel acționează nestingheriți. Într-adevăr, timpul lor este petrecut țesând intrigi pentru relațiile sociale. Îi găsim în lumina reflectoarelor cu personaje și operațiuni de anvergură.

Problema este că ei prosperă și în țările din Est, iar prezența lor este și mai evidentă și imorală, deoarece masele sunt bolnave, iar ei sunt printre cei foarte puțini privilegiați. Exemplul lor de narcisism șochează conștiința oamenilor normali și harnici. Câți au luat aceeași cale tocmai pentru a se alinia la a avea aclamarea socială, simbolul de statut al celor înstăriți? Aproape că par să urmeze observația biblică: „Cei bogați au mulți prieteni” (Prov 14,20). Se recunosc reciproc, se încolonează, fac schimb de vizite, se dau peste cap pentru a se menține pe linia de plutire. Dacă unul dintre ei cade accidental pe drum, toți se distanțează de el imediat. Și nimeni nu-l mai cunoaște.

Este nevoie de multă răbdare, de multă tărie de caracter, pentru a nu fi loviți de vântul dăunător al celor care au acționat în mod imoral. În Cartea Psalmilor (48,6-7), există o invitație la seninătate: „De ce să mă tem în zilele cele rele, când nelegiuirea potrivnicilor mei mă înconjoară? Ei își pun încrederea în averea lor şi cu mulțimea bogățiilor lor se laudă”. Și mai departe, este scris: „Omul, cât timp este în cinste, nu înțelege”.

A cui este sarcina de a elimina astfel de abuzuri? Să oprească atâtea palme date unor fețe oneste și sănătoase? Depinde de instituții și de conștiințele noastre. Dar cine se mișcă?

Eliminarea lor este foarte dificilă, deoarece sunt perfect integrate în contextul social; dacă ar fi vorba de organizații ilegale, sarcina ar fi poate mai ușoară, prin alegerea unor strategii adecvate. Dar aici avem de-a face cu morminte albite și, ca atare, mai periculoase.

Proprietatea privată și destinația universală a bunurilor. Dumnezeu a dat pământul întregii omeniri. Pentru a produce, este necesar să se muncească; prin urmare, omul care lucrează pământul devine stăpânul acestuia. Dar, după cum vă puteți imagina, există cineva care ajunge târziu. Atunci trebuie să i se dea o șansă pentru a-și primi partea sa. Aici apar multe variații pe această temă.

Împotriva acumulării iraționale și a egoismului exagerat găsim numeroase avertismente în Biblie: „Mieii sunt pentru a te îmbrăca, iar țapii, ca preț pentru câmp. Abundența laptelui de capră este pentru hrana ta, pentru hrana casei tale şi pentru viața tinerelor tale” (Prov 27, 26-27).

Bogăția națiunilor se bazează acum mai mult pe know-how decât pe resurse. „Cel care produce un obiect, o face… pentru ca alții să îl poată folosi după ce plătesc un preț corect, stabilit de comun acord, prin negociere liberă”.

Acest pasaj dă naștere la mai multe considerații:

1) Se stabilește principiul conform căruia valoarea unui obiect nu este determinată de munca pe care o conține și, prin urmare, se rupe întregul castel al teoriei plusvalorii. De fapt, Marx susținea că plusvaloarea obiectului este determinată de exploatarea muncitorului, care nu a primit un salariu corect.

2) Justum pretium menționat în enciclică este un concept introdus de sfântul Toma, care vorbește de justum pretium.

3) Există o discrepanță obiectivă între acordul comun și libera negociere. Cu excepția cazului în care se dorește să se facă aluzie la un acord comun al producătorilor care semnează un cartel, altfel se merge întotdeauna la oscilația dintre cerere și ofertă.

4) Se bazează libera negociere pe o bază morală sau doar pe cea economică? Ce posibilități de intervenție are partea mai slabă?

Din nefericire, cei mai slabi cedează în fața acestei logici, astfel încât economiile din lumea a treia luptă să se ridice.

Puține țări bine echipate reușesc să aprovizioneze restul lumii. Aceasta este drama secolului al XX-lea. Omul – totuși – trebuie să aibă „șansa de a supraviețui”. Datoriile țărilor sărace trebuie să fie anulate sau reduse. Populații întregi nu trebuie să fie împinse la disperare. Se impune o concertare mondială pentru dezvoltare. Investițiile în alte țări pot fi decise în funcție de posibilitatea de a oferi locuri de muncă, și nu după criteriul simplului profit. Potrivit enciclicei, factorii de producție de-a lungul timpului au fost: pământul, capitalul, astăzi omul însuși. Iar din grupul armonios de oameni rezultă întreprinderea, cu riscurile și problemele ei.

Dar nu există întreprinderi pentru orice. Există încă prea mulți oameni care trăiesc la margine și care nu au acces la ele. De asemenea, trebuie remarcat faptul că cei doi factori menționați anterior – pământul și capitalul – sunt încă prezenți în forme anormale în diferite părți ale globului. În opinia mea, aceste sărăcii de astăzi sunt mai grave decât cele din deceniile trecute: pentru că aceste popoare știu și văd prin intermediul televiziunii ce este o societate de bunăstare. Și, prin urmare, umilința lor este și mai profundă.

Angajamentul este pentru o societate în care să existe libertate de muncă, de inițiativă și de participare. Experiența socialistă nu a fost pe măsura așteptărilor maselor și, în schimb, a creat un capitalism de stat cu câțiva privilegiați.

Profiturile sunt recunoscute în cadrul întreprinderii. Cu toate acestea, acest lucru nu trebuie să se facă în detrimentul celor care lucrează acolo. Întreprinderea este o comunitate de oameni. Am putea adăuga: este ca o familie, cu interese și afecțiuni comune.

Antreprenorul priceput știe bine că trebuie să ofere siguranță și continuitate în muncă, că trebuie să ofere toată dăruirea sa pentru a culege roadele în beneficiul tuturor. Și aici, egoismul nu plătește: „Regele, prin judecată, consolidează țara, dar perceptorul o aduce la lipsă” (Prov 29,4).

Antreprenorul trebuie să aibă întotdeauna un cuvânt de alinare pentru angajatul care trece prin momente dificile. El trebuie să se poată bucura alături de el, trebuie să fie gata să-l ajute. Acesta este spiritul de companie, care nu este scris în niciun contract de muncă, care depășește analizele reci ale costurilor, dar care – acolo unde există – este adevărata comoară și succesul sigur.

Este un „lanț de solidaritate” care se extinde la toți ceilalți. Lumea este străbătută de „fenomenul consumismului”. Papa consideră urgentă „o mare operă educativă și culturală”. Dar producătorii sunt aproape niște lupi vorace care se năpustesc asupra prăzii. Adesea, ei își pun la punct studiile de piață solicitând alte consumuri și apetituri.

Rezultatul este frustrarea celor care nu pot accesa astfel de oferte. Și atunci se declanșează resortul pervers al tuturor și al tuturor celorlalți. Cei care nu au ar trebui să își creeze o scară de priorități, fără a se arunca într-o luptă hedonistă.

Dar chiar și cei care au nu se pot limita și consumismul îi devorează pe toți. Exemple pernicioase sunt drogurile și pornografia.

Omul trebuie să se străduiască să salveze mediul înconjurător, dar mai ales să protejeze condițiile morale ale unei ecologii umane autentice, pentru locul în care petrece timpul de muncă și de odihnă. Baza oricărei structuri sociale este familia. Pe bună dreptate, aici primește prima atenție. Aici este cel care este iubit și învață să iubească. Aici i se formează caracterul. Familia reprezintă baza unei piramide ideale, în care interesele interacționează fără egoism, oportunități de muncă și de creștere umană pentru toți.

4. Stat și cultură

Papa notează că în Rerum novarum Biserica prezintă pentru prima dată organizarea societății în funcție de cele trei puteri – legislativă, executivă și judecătorească. Trebuie amintit că enciclica poartă data de 1891. Dar cu 143 de ani mai devreme – în 1748 – apăruse Spiritul legilor al lui Charles Montesquieu.

De ce a fost necesar să se aștepte un secol și jumătate pentru a încorpora noutățile care aveau să schimbe cadrul viitoarelor țări democratice?

Papa Ioan Paul al II-lea, pe de altă parte, a dat un nou ritm angajamentului Bisericii. El a interpretat în timp real numeroasele schimbări și a căutat calea corectă pentru cel de-al treilea mileniu.

Marxismul/leninismul, acolo unde a ajuns la putere, a alterat armonia celor trei puteri, o realizare a constituționalismului modern. În aparență, la conducere se afla Partidul, dar adevăratul deus ex machina al întregii activități era liderul partidului. Planurile de dezvoltare greșite, regimul polițienesc și militarist i-au făcut pe oameni să trăiască în îngustime și coșmar. Restrângerea libertăților mergea de la interdicția de a se deplasa în interiorul țării la interdicția de a pleca; de la interdicția de a se asocia la interdicția de a practica un cult.

Biserica este pentru democrație, singurul garant al libertăților individului. Există drepturi care trebuie să fie recunoscute și protejate în mod explicit:

1) dreptul la viață

2) dreptul de a trăi într-o familie unită

3) dreptul de a căuta adevărul și de a trăi în el

4) dreptul de a participa la muncă

5) dreptul de a întemeia o familie

Dar nu toate țările reușesc să înțeleagă și să garanteze aceste drepturi. Papa scrie: „Revendicările care vin din partea societății, uneori, nu sunt examinate după criterii de dreptate și moralitate, ci mai degrabă după puterea electorală sau financiară a grupurilor care le susțin. Astfel de devieri ale moravurilor politice generează în timp neîncredere și apatie, cu consecința scăderii participării politice și a spiritului civic în rândul populației, care se simte lezată și dezamăgită”.

Aceste cuvinte ar trebui să fie reflectate îndelung de cei care cred că reprezintă poporul, care, în schimb, se simte umilit și jignit. De asemenea, statul trebuie să garanteze membrilor săi libera desfășurare a activității economice. Prin urmare, avem nevoie de:

1. a) garantarea libertății individuale
2. b) garanția de proprietate
3. c) monedă stabilă
4. d) servicii publice eficiente.

Statul trebuie să intervină pentru a iniția procese sănătoase de dezvoltare economică, dar prezența sa trebuie să fie limitată în timp, pentru a nu interveni în sfera individului. Statul social nu aduce beneficii nimănui, ci doar suferă de elefantiază birocratică, cu costuri enorme.

În enciclică există un apel la cultura națiunii, care reprezintă moștenirea valorilor transmise. Dar aceste valori trebuie să se confrunte cu alte culturi, într-o dezvoltare armonioasă.

O creștere care este atentă la cei mai nevoiași, care nu duce la violență, la război. „Niciodată război!”, a implorat Papa în timpul evenimentelor dramatice din Golful Persic. Dar, încă o dată, forța brutală a prevalat asupra rațiunii.

5. Omul este calea Bisericii

Aș dori să închei aceste note cu ceea ce Papa scrie spre finalul mesajului său: „Sunt convins că diversele religii, acum şi în viitor, vor avea un rol preeminent în păstrarea păcii şi în construirea unei societăți demne pentru omenire. Deschiderea către dialog şi cooperare este cerută tuturor oamenilor de bunăvoință, dar şi persoanelor, grupurilor cu responsabilități specifice în domeniile politice, economice şi sociale, la nivel național şi internațional”.

Să reflectăm asupra acestei încheieri, evitând orice alibi. Dacă ne considerăm oameni de bunăvoință, trebuie să lucrăm cu iubire și sacrificiu pentru o lume în care individul să își găsească demnitatea.

Pace celor care nu au pace!

Bucurie celor fără bucurie!

Pâine celor care nu au pâine!

Arturo Capasso

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

A XVI-a Adunare Generală Ordinară a Sinodului Episcopilor, Raport de Sinteză. O Biserică sinodală în misiune, Iași 2024, 90 p., 14×20, ISBN 978-606-578-540-3, 15 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Raport de Sinteză. O Biserică sinodală în misiune, scrisă de A XVI-a Adunare Generală Ordinară a Sinodului Episcopilor și tradusă în limba română de pr. dr. Mihai Pătrașcu. Cartea apare în colecția „Magisterium”, în formatul 14×20, are 90 şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 15 lei. 

„Noi toţi am fost botezaţi într-un singur Duh spre a fi un singur trup” (1Cor 12,13). Este experienţa, plină de bucurie şi de recunoştinţă, pe care am trăit-o în această Primă Sesiune a Adunării sinodale, care s-a ţinut de pe 4 până pe 28 octombrie 2023, cu tema „Pentru o Biserică sinodală. Comuniune, participare, misiune”. Prin harul comun al Botezului, am putut trăi împreună cu o singură inimă şi un singur suflet, deşi în diversitatea provenienţelor, limbilor şi culturilor. Ca un cor am încercat să cântăm în varietatea vocilor şi în unitatea sufletelor. Duhul Sfânt ne-a făcut să experimentăm armonia pe care numai el ştie s-o genereze: ea este un dar şi o mărturie într-o lume sfâşiată şi dezbinată.

Adunarea noastră s-a desfăşurat în timp ce în lume se înteţesc războaie vechi şi noi, cu drama absurdă a nenumăratelor victime. Strigătul săracilor, al celor care sunt constrânşi să migreze, al celor care îndură violenţă sau suferă consecinţele devastatoare ale schimbărilor climatice, a răsunat printre noi, nu numai prin mijloacele de comunicare, ci şi din glasul multora, implicaţi personal cu familiile lor şi cu popoarele lor în aceste evenimente tragice. I-am purtat pe toţi, în fiecare moment, în inimă şi în rugăciune, întrebându-ne în ce mod Bisericile noastre pot să favorizeze drumuri de reconciliere, de speranţă, de dreptate şi de pace.

Întâlnirea noastră s-a desfăşurat la Roma, în jurul succesorului lui Petru, care ne-a întărit în credinţă şi ne-a determinat să fim îndrăzneţi în misiune. A fost un har să începem drumul din aceste zile cu o veghe ecumenică, în care am văzut rugându-se împreună cu papa, la mormântul lui Petru, conducătorii şi reprezentanţii celorlalte confesiuni creştine: unitatea fermentează tăcută înăuntrul Sfintei Biserici a lui Dumnezeu; vedem cu ochii noştri şi, plini de bucurie, vă mărturisim asta. „Cât de frumos şi cât de plăcut este ca fraţii să trăiască împreună!” (Ps 133,1)

Prin voinţa Sfântului Părinte, Adunarea a adunat împreună şi în jurul episcopilor alţi membri ai poporului lui Dumnezeu. Episcopii, uniţi între ei şi cu episcopul de Roma, au arătat Biserica drept comuniune de Biserici. Laice şi laici, consacraţi şi consacrate, diaconi şi preoţi au fost, împreună cu episcopii, martori ai unui proces care vrea să implice întreaga Biserică şi pe toţi în Biserică. Ei au amintit că Adunarea nu este un eveniment izolat, ci parte integrantă şi pasaj necesar al procesului sinodal. În multiplicitatea intervenţiilor şi în pluralitatea poziţiilor a răsunat experienţa unei Biserici care învaţă stilul sinodalităţii şi căutând formele cele mai potrivite pentru a o realiza.

Sunt mai mult de doi ani de când am început drumul care ne-a condus la această Sesiune. După deschiderea procesului sinodal petrecut pe 9 octombrie 2021, toate Bisericile, deşi în pas diferit, s-au angajat într-un proces de ascultare care a avut etape diecezane, naţionale şi continentale, ale cărui rezultate au fost cuprinse în respectivele documente. Cu această Sesiune s-a deschis faza în care întreaga Biserică receptează roadele acestei consultări pentru a discerne, în rugăciune şi în dialog, drumurile pe care Duhul ne cere să le parcurgem. Această fază va dura până în luna octombrie 2024, când a doua Sesiune a Adunării va duce la capăt propria lucrare, oferind-o Sfântului Părinte.

Întregul drum, înrădăcinat în Tradiţia Bisericii, se desfăşoară în lumina magisteriului conciliar. De fapt, Conciliul al II-lea din Vatican a fost ca o sămânţă aruncată în ogorul lumii şi al Bisericii. Viaţa zilnică a credincioşilor, experienţa Bisericilor în fiecare popor şi cultură, multiplele mărturii de sfinţenie, reflecţia teologilor au fost terenul în care ea a încolţit şi a crescut. Sinodul 2021–2024 continuă să ia din energia acelei seminţe şi să-i dezvolte potenţialităţile. De fapt, drumul sinodal pune în aplicare ceea ce a învăţat Conciliul despre Biserică drept Mister şi popor al lui Dumnezeu, chemat la sfinţenie. El valorizează aportul tuturor celor botezaţi, în varietatea vocaţiilor lor, la o mai bună înţelegere şi practicare a evangheliei. În acest sens, constituie un adevărat act de receptare ulterioară a Conciliului, care îi prelungeşte inspiraţia şi îi relansează forţa profetică pentru lumea de astăzi.

După o lună de muncă, acum Domnul ne cheamă să ne întoarcem în Bisericile noastre pentru a vă transmite vouă, tuturor, roadele muncii noastre şi a continua împreună drumul. Aici, la Roma, eram numai câţiva, dar sensul parcursului sinodal convocat de Sfântul Părinte este acela de a-i implica pe toţi cei botezaţi. Dorim cu ardoare ca asta să se întâmple şi vrem să ne angajăm pentru a face posibil acest lucru. În acest Raport de Sinteză am adunat elementele principale reieşite în dialogul, în rugăciunea şi în confruntarea care au caracterizat aceste zile. Relatările noastre personale vor îmbogăţi această sinteză cu tonul experienţei trăite, pe care nicio pagină n-o poate restitui. Astfel, vom putea să vă mărturisim cât de bogate au fost momentele de tăcere şi de ascultare, de împărtăşire şi de rugăciune. Vom împărtăşi şi că nu a fost uşor să ascultăm idei diferite, fără a ceda imediat în faţa ispitei de a reacţiona; să oferim propria contribuţie ca pe un dar pentru ceilalţi şi nu ca pe o certitudine absolută. Însă harul Domnului ne-a condus să facem asta, în pofida limitelor noastre, şi aceasta a fost pentru noi o adevărată experienţă de sinodalitate. Practicând-o, am înţeles-o mai bine şi am perceput valoarea ei.

De fapt, am înţeles că a merge împreună ca botezaţi, în diversitatea carismelor, vocaţiilor, slujirilor, este important nu numai pentru comunităţile noastre, ci şi pentru lume. Fraternitatea evanghelică este ca o candelă, care nu trebuie pusă sub un obroc, ci pe candelabru, ca să facă lumină asupra întregii case (cf. Mt 5,15). Lumea are nevoie astăzi mai mult ca oricând de această mărturie. Ca discipoli ai lui Isus, nu putem să ne sustragem de la misiunea de a arăta şi a transmite unei omeniri rănite iubirea şi duioşia lui Dumnezeu.

Lucrările din această Sesiune s-au desfăşurat urmărind firul conducător oferit de Instrumentum laboris, care ne invita să reflectăm asupra semnelor caracteristice ale unei Biserici sinodale şi asupra dinamicilor de comuniune, misiune şi participare care locuiesc în ea. Confruntarea cu privire la întrebările propuse a confirmat bunătatea structurii de ansamblu a firului conducător. Am putut să intrăm în miezul problemelor, să identificăm temele care au nevoie de aprofundare, să prezentăm un prim nucleu de propuneri. În lumina paşilor înainte făcuţi, Raportul de Sinteză nu reia sau nu reafirmă toate conţinuturile din Instrumentum laboris, ci le relansează pe cele considerate prioritare. Acesta nu este în niciun fel un document final, ci un instrument în slujba discernământului care va mai trebui să continue.

Textul este structurat în trei părţi. Prima schiţează Faţa Bisericii sinodale, prezentând principiile teologice care iluminează şi întemeiază sinodalitatea. Aici stilul sinodalităţii apare ca un mod de a acţiona şi a lucra în credinţa care se naşte din contemplarea Treimii şi valorizează unitatea şi varietatea ca bogăţie eclezială. A doua parte, intitulată Toţi discipoli, toţi misionari, tratează despre toţi cei care sunt implicaţi în viaţa şi în misiunea Bisericii şi despre relaţiile lor. În această parte, sinodalitatea se prezintă îndeosebi ca drum unit al poporului lui Dumnezeu şi ca dialog rodnic al carismelor şi slujirilor în slujba venirii Împărăţiei. A treia parte are titlul A ţese legături, a construi comunităţi. Aici sinodalitatea apare îndeosebi ca un ansamblu de procese şi o reţea de organisme care permit schimbul între Biserici şi dialogul cu lumea.

În fiecare dintre cele trei părţi, fiecare capitol adună convergenţele, problemele de înfruntat şi propunerile reieşite din dialog. Convergenţele identifică punctele stabile la care reflecţia poate să privească: sunt ca o hartă ce ne permite să ne orientăm pe drum şi să nu rătăcim strada. Problemele de înfruntat adună punctele asupra cărora am recunoscut că este necesar să continuăm aprofundarea teologică, pastorală, canonică: sunt ca nişte răscruci asupra cărora trebuie să ne oprim, pentru a înţelege mai bine direcţia de luat. Propunerile indică în schimb posibile piste de parcurs: unele sunt sugerate, altele recomandate, altele cerute cu mai multă forţă şi determinare.

În lunile următoare, Conferinţele Episcopale şi structurile ierarhice ale Bisericilor orientale catolice, fiind un racord între Bisericile locale şi Secretariatul General al Sinodului, vor desfăşura un rol important pentru dezvoltarea reflecţiei. Pornind de la convergenţele obţinute, sunt chemate să se concentreze asupra problemelor şi asupra propunerilor mai relevante şi mai urgente, favorizând aprofundarea lor teologică şi pastorală şi indicând implicaţiile canoniste.

Purtăm în inimă dorinţa, sprijinită de speranţă, ca acest climat de ascultare reciprocă şi de dialog sincer pe care l-am experimentat în zilele de lucrare comună la Roma să iradieze în comunităţile noastre şi în toată lumea, în slujba creşterii seminţei bune a Împărăţiei lui Dumnezeu.

(din Introducerea la document)

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Papa Francisc, Totum amoris est. Scrisoare apostolică în al IV-lea centenar al morții sfântului Francisc de Sales, Iași 2022, 32 p., 14×20, ISBN 978-606-578-500-7, 10 lei. 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Totum amoris est. Scrisoare apostolică în al IV-lea centenar al morții sfântului Francisc de Sales, scrisă de Papa Francisc și tradusă în limba română de pr. dr. Mihai Pătrașcu. Cartea apare în colecția „Magisterium”, în formatul 14×20, are 32 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 10 lei. 

„Un fin interpret” al timpului său, căruia îi era „sete de Dumnezeu” într-un mod nou, şi un „extraordinar director de suflete”, capabil să ajute persoanele să-l caute pe Domnul în propria inimă şi să-l găsească în caritate. Aşa îl descrie papa Francisc pe sfântul Francisc de Sales în scrisoarea apostolică Totum amoris est, „Totul aparține iubirii”, scrisă cu ocazia celui de-al IV-lea centenar al morții învățătorului Bisericii, patron al jurnaliștilor şi comunicatorilor, episcop „exilat” de Geneva. Despre sfântul francez, născut în castelul din Sales, în Savoia, la 21 august 1567, şi mort la Lyon la 28 decembrie 1622, papa subliniază vocația de a se întreba „în fiecare circumstanță a vieţii unde se află cea mai mare iubire”. Nu întâmplător sfântul Ioan Paul al II-lea l-a numit „Învățător al iubirii divine”, aminteşte papa Francisc, nu numai pentru că a scris despre ea „un Tratat voluminos, ci mai ales pentru că a fost martor al ei”.

În schimbarea timpurilor, noi oportunități pentru vestirea Evangheliei

După ce s-a întrebat „despre moştenirea sfântului Francisc de Sales pentru epoca noastră”, pontiful explică faptul că a găsit „iluminante ductilitatea şi capacitatea viziunii sale”. În anii petrecuţi în Parisul de la începutul secolului al XVII-lea, cel pe care Benedict al XVI-lea l-a definit „apostol, predicator, scriitor, om de acțiune şi de rugăciune”, dobândește „percepția limpede a schimbării timpurilor”. Şi în aceste noutăți „el însuși nu şi-ar fi imaginat vreodată să recunoască o atare oportunitate pentru vestirea Evangheliei. Cuvântul pe care l-a iubit încă din tinerețea sa era capabil să se impună, deschizând orizonturi noi şi imprevizibile, într-o lume aflată în tranziție rapidă”. Şi aceasta, pentru papa Francisc, „este ceea ce ne aşteaptă ca misiune esențială şi pentru epoca noastră aflată în schimbare: o Biserică non-autoreferenţială, liberă de orice mondenitate, dar capabilă să locuiască în lume, să împărtăşească viaţa oamenilor, să meargă împreună, să asculte şi să primească”. Este ceea ce a făcut sfântul Francisc de Sales, care ne invită, afirmă papa, „să ieşim dintr-o preocupare excesivă faţă de noi înșine, faţă de structuri, faţă de imaginea socială şi să ne întrebăm mai degrabă care sunt nevoile concrete şi așteptările spirituale ale poporului nostru”.

A-l căuta pe Dumnezeu în inimă şi în istorie

Un „stil de viaţă plin de Dumnezeu” explică papa Francisc, motivat astfel de sfântul episcop: „Dacă omul se gândeşte cu un pic de atenţie la divinitate, simte imediat o oarecare dulce emoție la inimă, ceea ce dovedește că Dumnezeu este Dumnezeul inimii umane”. Aceasta, pentru pontif, este sinteza gândirii sale: „În inimă şi prin inimă”, scrie el, „omul îl recunoaște pe Dumnezeu şi, în acelaşi timp, pe sine însuși, propria origine şi profunzime, propria împlinire, în chemarea la iubire”. Astfel descoperă că credinţa nu este „o abandonare pasivă la o doctrină fără carne şi fără istorie”, ci este „înainte de toate o atitudine a inimii” care se naște din contemplarea vieţii lui Isus şi ne face să locuim în istorie cu încredere şi concretețe „la școala întrupării”.

Discernământul la proba iubirii

Sfântul Francisc de Sales, afirmă papa, „a recunoscut dorința ca rădăcina oricărei vieți spirituale adevărate şi, în acelaşi timp, ca loc al contrafacerii sale”. Pentru aceasta considera fundamental „a pune dorința la încercare prin discernământ”, iar criteriul ultim pentru evaluarea sa „l-a găsit în iubire”, pentru a se întreba, „în fiecare circumstanță a vieţii unde se află iubirea cea mai mare”.

O teologie cufundată în rugăciune şi în comunitate

Pontiful atribuie reflecţiei sfântului Francisc de Sales asupra vieţii spirituale „o demnitate teologică eminentă”, pentru că în el se văd „trăsăturile esenţiale ale modului de a face teologie”. Mai întâi viaţa spirituală, pentru că „teologi se devine în cuptorul rugăciunii”, şi apoi viaţa eclezială, dat fiind că „teologul creştin elaborează gândirea sa cufundat în comunitate”. A scris opere spirituale importante, cum sunt Introducere la viaţa evlavioasă şi Tratatul iubirii lui Dumnezeu, şi mii de scrisori trimise înăuntrul şi în afara zidurilor conventurilor către călugări şi călugăriţe, către bărbați şi femei de curte precum şi oamenilor obișnuiți.

Un stil nou, caracterizat de optimism

În direcțiunea sa spirituală, sfântul Francisc de Sales – explică papa Francisc – vorbește într-un mod nou, folosind „o metodă care renunță la asprime şi se bazează pe deplin pe demnitatea şi capacitatea unui suflet evlavios, în pofida slăbiciunilor sale”. Există în această privire, comentează papa, „optimismul salezian” care „a lăsat amprenta sa durabilă în istoria spiritualității, pentru înfloriri succesive, ca în cazul lui don Bosco după două secole”. Pe la sfârşitul vieţii vedea astfel timpul său: „Lumea devenea aşa de delicată încât în curând nimeni nu va mai îndrăzni să o atingă decât cu mănuşi de catifea, nici să-i îngrijească rănile decât cu coji de ceapă; dar ce contează, dacă oamenii sunt vindecați şi, în definitiv, sunt salvați? Regina noastră, caritatea, face totul pentru fiii săi”. Nu era capitularea în faţa unei înfrângeri – afirmă papa Francisc – cât mai degrabă „intuiţia unei schimbări în desfăşurare şi a exigenţei, complet evanghelice, de a înţelege cum se poate locui în ea”.

Om al dialogului

Astfel, şi în dialogul cu protestanții, aminteşte papa citându-l pe Benedict al XVI-lea, a experimentat „tot mai mult, dincolo de confruntarea teologică necesară, eficacitatea relației personale şi a carității”. În contact cu persoane de confesiune calvinistă, sfântul a fost un abil combatant, dar şi un om al dialogului, inventator de practici pastorale originale, cum sunt vestitele „foi volante”, lipite peste tot şi introduse chiar sub ușile caselor. Şi pentru aceasta a fost ales ca patron al jurnaliștilor.

Nicio impunere

Partea a doua a scrisorii apostolice priveşte la moştenirea sfântului Francisc de Sales pentru epoca noastră, recitind „câteva alegeri cruciale ale sale, pentru umple schimbarea cu înţelepciune evanghelică”. Prima a fost aceea de „a repropune fiecăruia relația fericită dintre Dumnezeu şi ființa umană”, aşa cum face sfântul în Tratatul iubirii lui Dumnezeu. Providența divină atrage inimile noastre la iubirea sa, scrie el, fără nicio impunere, nu cu un „lanț de fier”, ci cu „invitații, atracții delicioase şi inspirații sfinte”. Forma convingătoare, comentează papa, „a unei invitații care lasă intactă libertatea omului”.

Devoțiunea adevărată şi falsă

A doua mare alegere crucială a sfântului din Sales, pentru pontif, „a fost aceea de a fi tratat problema evlaviei”. La începutul cărții Filotea, cum rebotează sfântul Francisc prima sa mare operă, Introducere la viaţa evlavioasă, subliniază despre adevărata evlavie „există numai una şi o mulțime false şi deşarte, dacă n-ai cunoaște-o pe cea adevărată, ai risca să te înșeli şi să pierzi timpul urmărind una absurdă şi superstiţioasă”. Aceasta este descrierea evlaviei false pe care o face: se merge de la „cel care se consacră postului” şi crede că este evlavios pentru că nu mănâncă şi nu bea, dar îşi înmoaie limba „în sângele aproapelui prin bârfă şi calomnie”, la cel care turuie „foarte multe rugăciuni” şi „limba lui se dezlănțuie în tot felul de vorbe jignitoare, arogante şi injurioase” despre toţi. De asemenea, la cel care dă de pomană celor săraci, dar „nu este în stare să scoată blândețea din inima lui pentru a-i ierta pe dușmanii săi”.

În schimb, adevărata evlavie, pentru sfântul Francisc de Sales, „nu este altceva decât o adevărată iubire a lui Dumnezeu, o manifestare a carității, așadar nimic abstract, clarifică papa Francisc, ci „un mod de a fi în concretul existenței zilnice”. De aceea, pentru sfântul episcop, evlavia nu duce la izolare şi nu trebuie izolată „la vreun domeniu protejat şi rezervat. Mai degrabă, ea este a tuturor şi pentru toţi, oriunde suntem, şi fiecare o poate practica în funcţie de propria vocație”.

Viaţa creştină înseamnă a descoperi bucuria de a iubi

În ultimul capitol al scrisorii apostolice, intitulat „Extazul vieţii”, pontiful sintetizează gândirea sfântului Francisc de Sales despre viaţa creştină, care nu este „o retragere intimistă” în propria inimă sau o „ascultare tristă şi cenuşie” faţă de porunci, pentru că acela care „presupune că se ridică spre Dumnezeu, dar nu trăieşte caritatea faţă de aproapele, se înșală pe sine însuși şi pe ceilalți”. În schimb, viaţa creştină este o existență care „a regăsit izvoarele bucuriei, împotriva oricărei uscări a ei”, pentru că acela care trăieşte iubirea adevărată întâlnește libertatea de a iubi şi „izvorul acestei iubiri care atrage inima este viaţa lui Isus Cristos” care şi-a dăruit viaţa pentru noi.

 

De Alessandro Di Bussolo

(După Vatican News, 28 decembrie 2022)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro