Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis. Darul vocației prezbiterale

Congregația pentru Cler, Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis. Darul vocației prezbiterale, Iași 2017, 14×20, 148 p., ISBN 978-606-578-290-7, 15 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis. Darul vocației prezbiterale, scrisă de Congregația pentru Cler și tradusă în limba română de pr. dr. Mihai Pătrașcu. Cartea apare în colecţia „Magisterium”, în format 14×20, are 148 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la prețul de 15 lei.

Au trecut mai bine de patruzeci şi cinci de ani de când Congregația pentru Educația Catolică, care la acea vreme era responsabilă de formarea preoților, a publicat prima Ratio Fundamentalis Institutionis Sacerdotalis. Promulgat la 6 ianuarie 1970, acest document a fost revizuit şi republicat la 19 martie 1985, pentru a fi în conformitate cu noul Cod de drept Canonic publicat în anul 1983.

Datorită necesităților actuale şi a noilor provocări la care trebuie să răspundă proiectul de formare a noilor preoţi, la 8 decembrie 2016 Congregația pentru Cler a promulgat un nou document care să stea la baza formării preoților: Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis. Darul vocaţiei presbiterale.

În contextul prezentării noului document, cardinalul Beniamino Stella, prefect al Congregaţiei pentru Cler, nota că prin acest document se doreşte ca formarea la Preoție să fie „reînviată, reînnoită şi pusă în centru” în fiecare Biserică locală. De aceea, noua Ratio fundamentalis se vrea a fi un instrument eficace şi actualizat pentru „formarea integrală” a preotului.

Documentul propune o formare capabilă să unească şi să integreze în mod echilibrat dimensiunea umană cu cea spirituală, intelectuală şi pastorală, prin intermediul unui parcurs pedagogic gradual şi personalizat. Acest drum de formare trebuie să aibă ca obiectiv final formarea de preoţi autentici, fideli, liberi din punct de vedere interior, stabili din punct de vedere afectiv, capabili să construiască relații interpersonale pozitive şi să trăiască sfaturile evanghelice fără rigiditate sau ipocrizie; un preot care să nu fie doar un simplu organizator al ritului religios, sau un funcționar al sacrului, ci un discipol îndrăgostit de Cristos, care să-şi fondeze viaţa şi apostolatul pe unirea intimă cu el.

Acest document a fost pregătit de Congregaţia pentru Cler, care a primit diferite contribuții atât din partea congregaţiilor romane cât şi din partea din partea Congresului Internaţional promovat de aceeaşi Congregaţie pentru Cler cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la promulgarea decretelor conciliare Optatam totius şi Presbyterorul ordinis. La baza acestei Ratio se află de asemenea Exortaţia apostolică post-sinodală Pastores dabo vobis a papei Ioan Paul al II-lea, dar şi alte intervenții ale pontifilor romani, aşa cum este şi „Motu proprio” Ministrorum institutio (2013) al papei Benedict al XVI-lea

Noua Ratio, care va trebui să fie pusă în aplicare de diferitele conferinţe episcopale naţionale, valorificând atât documentele referitoare la formarea iniţială a viitorilor preoți cât și cele referitoare la formarea lor permanentă, a dorit să ia în considerare toate problematicile proprii diferitelor aspecte culturale, sociale și religioase ale tinerilor de azi. Nu au fost ignorate nici problemele ecleziastice prezente în diferite medii şi în diferite instituții ale comunităților creștine. Astfel, Bisericile locale sunt chemate să ofere tinerilor care sunt în drumul de formare pentru slujirea preoțească o formare caracterizată de patru note: unică, integrală, comunitară şi misionară.

Noua Ratio doreşte ca seminariile să fie locuri în care să se poată oferi tinerilor ce se îndreaptă spre slujirea preoţească o „formare integrală şi progresivă, … împărţită în diferite etape: propedeutică, studiile filosofice sau de ucenicie, studiile teologice sau de configurare și cea pastorală sau de sinteză vocaţională” (3). Documentul indică timpul de şase ani pentru primele două etape, cea filosofică şi cea teologică, dar pentru cea de-a treia etapă a sintezei vocaţionale nu este indicat un tip precis. În această ultimă perioadă se cere candidatului să conștientizeze ce înseamnă viitoarea sa misiune de preot-păstor. Pentru aceasta, se cere ca el să știe să-şi orienteze misiunea sa cu stilul „discipolului îndrăgostit” de Cristos pentru a fi „păstori «cu mirosul oilor», care să trăiască în mijl1ocul lor pentru a le sluji şi a le duce milostivirea lui Dumnezeu”(3).

Documentul insistă asupra depăşirii anumitor automatisme în procesul formativ care au fost trăite în trecut; provocarea pe care o lansează este de a propune un drum de formare integral care să ajute persoana să se maturizeze în fiecare aspect al vieţii sale şi să favorizeze o evaluare finală făcută în baza globalității drumului formativ. Preciza cardinalul Benianimo Stella: „pentru a fi preot bun, dincolo de a promova toate examenele, este nevoie de o maturitate umană, spirituală şi pastorală dovedită”.

Cele opt capitole care compun Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis, dincolo de normele generale (cap. I), expun identitatea vocaţiei sacerdotale (cap. II) şi diferitele medii unde încolțesc vocaţiile, în special familia şi comunitatea eclezială, fără a exclude periferiile. Fundamentele formării (cap. III) nu pot fi separate de viaţa interioară şi viaţa comunitară şi sunt susţinute de o însoţire personală şi comunitară. Sunt indicate în mod clar liniile călăuză pentru formarea iniţială şi etapele culturale, fie filosofice fie teologice, etapa pastorală şi cea permanentă pentru clerul hirotonit, al cărei responsabil este episcopul diecezan.

Întreg capitolul al V-lea este dedicat formării preotului luând în considerare şi comentând dimensiunile formării indicate de Pastores dabo vobis: dimensiunea umană, dimensiunea spirituală, dimensiunea intelectuală şi dimensiunea pastorală. „Fiecare dintre dimensiunile formative are ca scop «transformarea sau asimilarea» inimii după imaginea inimii lui Cristos” (89).

Documentul vorbeşte şi despre „agenţii formării” (cap. VI). Dincolo de rolul episcopului şi al prezbiteriului unei dieceze, este specificat rolul formatorilor şi al profesorilor din seminar. Familiile, persoanele consacrate, precum şi credincioşii laici pot contribui la drumul personal de formare, de care însă este responsabil fiecare seminarist în primă persoană.

Capitolul al VII-lea prezintă „Organizarea studiilor”, precizându-se în mod concret disciplinele care trebuie aprofundate în fiecare etapă a formării. Documentul se încheie cu „Criterii şi norme” pentru admiterea la seminar sau pentru accederea la diferitele trepte ale Preoţiei.

Noua Ratio va trebui să fie documentul de bază, de la care fiecare conferinţă episcopală va trebui să elaboreze o Ratio nationalis care să ţină cont de particularităţile socio-culturale ale naţiunii.

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Purcederea Duhului Sfânt

Magisterium 26-27-28 (Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, Purcederea Duhului Sfânt; Comisia Teologică Internaţională, Creştinismul şi religiile; Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Declaraţia „Dominus Iesus” privind unicitatea şi universalitatea salvifică a lui Isus Cristos şi a Bisericii), Iași 2016, 14×20 cm., 126 p., ISBN 978-606-578-264-8, 10 lei.

 

La Editura „Sapientia” a fost publicată recent în colecția „Magisterium” traducerea în limba română a trei documente importante:

– nr. 26: Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, Purcederea Duhului Sfânt, trad. din lb. franceză de Michail Iulian Echert;

– nr. 27: Comisia Teologică Internaţională, Creştinismul şi religiile, trad. din lb. italiană de Ianc Andrei Ionuţ;

– nr. 28: Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Declaraţia „Dominus Iesus” privind unicitatea şi universalitatea salvifică a lui Isus Cristos şi a Bisericii, trad. din lb. italiană de EARCB.

Acest volum este publicat în colecţia „Magisterium”, în format 14×20 cm, are 126 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la prețul de 10 lei.

Conciliu al II-lea din Vatican, în capitolul III al Decretului Unitatis redintegratio, face un elogiu deosebit Bisericilor din Orient cărora le recunoaşte originea apostolică, fidelitatea faţă de credinţa formulată în primele concilii şi patrimoniul teologic, liturgic şi spiritual pe care ele îl posedă şi care constituie un patrimoniu pentru întreaga Biserică.

Pe lângă declaraţii au intervenit şi gesturi concrete în raporturile dintre cele două Biserici, ca întâlnirile dintre Paul VI-lea şi Atenagora la Ierusalim (1964) şi Istanbul şi Roma (1967), restituirea multor relicve importante, ştergerea din memoria Bisericilor a excomunicărilor din 1054, folosirea termenului de „Biserici surori”, scoaterea unei publicaţii Tomos Agapis Vatican-Fanar (1958-1970) care este o culegere de schimburi de corespondenţă dintre Biserica Romei şi Patriarhatul de Constantinopol.

Toate acestea au făcut ca relaţiile dintre cele două Biserici să se amelioreze tot mai mult, să înceapă dialogul carităţii şi, în sfârşit, şi dialogul teologic în sens strict, în 1975, cu scopul de a ajunge la restabilirea comuniunii depline între cele două Biserici. Metoda aleasă a fost aceea de a porni de la doctrina comună, în special de la sacramente, în perspectivă ecleziologică şi pneumatologică, pentru a ajunge apoi la dezbaterea problemelor care constituie factor de diviziune între cele două Biserici.

După o comisie mixtă provizorie, care a trasat planul pentru iniţierea dialogului, a fost numită o comisie mixtă oficială formată din episcopi şi teologi, care a început sesiuni plenare:

– Patmos-Rodos (1980): „Misterul Bisericii şi al Euharistiei în lumina Sfintei Treimi”,

– München (1982): „Misterul Bisericii şi al Euharistiei în lumina Sfintei Treimi”;

– Creta (1984): „Credinţă, sacramente şi unitatea Bisericii”;

– Bari (1986-1987): „Credinţă, sacramente şi unitatea Bisericii”;

– Vallam (Finlanda, 1988): „Sacramentul Preoţiei în structura sacramentală a Bisericii, şi în special importanţa succesiunii apostolice pentru sfinţirea şi unitatea poporului lui Dumnezeu”;

– Freising (1990): „Uniatismul”;

– Balamand (Liban 1993): „Uniatismul, metodă de unire din trecut şi căutarea actuală a comuniunii depline”;

– Baltimore (2000): „Implicaţiile ecleziologice şi canonice ale unistismului”;

– Belgrad (2006): „Consecinţele ecleziologice şi canonice ale naturii sacramentale a Bisericii – conciliaritatea şi autoritatea în Biserică la cele trei niveluri ale vieţii bisericeşti: local, regional şi universal”;

– Ravenna (2007): „Consecinţele ecleziologice şi canonice ale naturii sacramentale a Bisericii – comuniunea eclezială, conciliaritatea şi autoritatea”

– Paphos (Cipru, 2009): „Rolul episcopului Romei în comuniunea Bisericii în cel de-al treilea mileniu”;

– Viena (2010): „Rolul episcopului Romei în comuniunea Bisericii în cel de-al treilea mileniu”;

Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, în omilia sa din 29 iunie 1995 din Bazilica „Sfântul Petru”, în prezenţa patriarhului ecumenic Bartolomeu I, şi-a exprimat dorinţa de a fi clarificată „doctrina tradiţională a lui Filioque, prezentă în versiunea liturgică a Crezului latin, pentru a pune în lumină deplina sa armonie cu ceea ce Conciliul ecumenic din Constantinopol, în 381, mărturiseşte în simbolul său: Tatăl ca izvor al întregii Trinităţi, singura origine şi a Fiului şi a Duhului Sfânt”.

Clarificarea pe care a cerut-o Sfântul Părinte este publicată în acest document, prin grija Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor. El doreşte să contribuie la dialogul desfăşurat de Comisia mixtă internaţională dintre Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă.

Comisia Teologică Internaţională, Creştinismul şi religiile (1997)

Problema relaţiilor dintre religii câştigă o importanţă din ce în ce mai mare. Printre diverşii factori care fac actuală această problemă se află, în primul rând, creşterea interdependenţei dintre diferitele părţi ale lumii. Ea se manifestă pe planuri diferite: este mereu mai mare numărul persoanelor care, în majoritatea ţărilor, au acces la informaţie; migraţiile sunt cu totul altceva decât o amintire a trecutului; noile tehnologii şi industria modernă au produs schimbări necunoscute până acum în multe ţări. Fără îndoială, aceşti factori interesează în mod diferit continentele şi naţiunile, însă nicio parte a lumii, cel puţin într-o oarecare măsură, nu se poate considera străină de ei.

Astfel de factori ai comunicării şi ai interdependenţei dintre diferitele popoare şi diferitele culturi au dus la o mai mare conştientizare a pluralităţilor religiilor lumii, cu pericolele, dar şi cu oportunităţile pe care le presupune. În ciuda secularizării, printre oamenii timpului nostru nu a dispărut religiozitatea: sunt cunoscute diferitele fenomene în care aceasta se manifestă, în ciuda crizei care, într-o măsură diferită, vizează marile religii. Importanţa faptului religios în viaţa umană şi întâlnirile mereu mai frecvente dintre oameni şi culturi fac necesar dialogul interreligios, în vederea problemelor şi a nevoilor care privesc umanitatea, pentru a clarifica sensul vieţii şi pentru a promova o acţiune comună în favoarea păcii şi a dreptăţii în lume. Creştinismul nu se exclude şi nici nu poate să rămână la marginea unei astfel de întâlniri şi, prin urmare, a dialogului dintre religii. Dacă acestea au fost uneori şi pot să fie încă factori de diviziune şi de conflict între popoare, este de dorit ca, în lumea actuală, să apară în faţa ochilor tuturor ca elemente de pace şi de unitate. Creştinismul trebuie să contribuie şi el pentru ca aceasta să fie posibilă.

Pentru ca acest dialog să fie rodnic, este nevoie ca creştinismul şi, în concret, Biserica Catolică, să se implice în a preciza cum evaluează, din punct de vedere teologic, religiile. De această evaluare va depinde în mare măsură raportul dintre creştini şi diferitele religii şi practicanţii lor, precum şi dialogul care, în diferite forme, se va stabili cu ele.

Studiul temei „Creştinismul şi religiile” a fost propus de majoritatea membrilor Comisiei Teologice Internaţionale. Discuţiile generale pe această temă s-au efectuat în cadrul numeroaselor întâlniri ale subcomisiei şi în timpul sesiunii plenare a Comisiei Teologice Internaţionale, ţinută la Roma în 1993, 1994 şi, respectiv, 1995. Actualul text a fost aprobat în această formă cu votul Comisiei, la 30 septembrie 1996, mai apoi a fost prezentat preşedintelui comisiei, cardinalul J. Ratzinger, prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, care şi-a dat aprobarea pentru publicare.

Temele tratate în acest document au ca obiect principal elaborarea unor principii teologice care să ajute la o corectă evaluare a religiilor. Aceste principii sunt propuse cu conştiinţa clară că există multe întrebări încă deschise, care cer ulterioare investigaţii şi discuţii. Înainte de a expune principiile, Comisia Teologică Internațională trasează liniile fundamentale ale dezbaterii teologice actuale, pentru a putea înţelege mai bine propunerile formulate în continuare în document.

Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Declaraţia „Dominus Iesus” privind unicitatea şi universalitatea salvifică a lui Isus Cristos şi a Bisericii (2000)

Domnul Isus, înainte de a se înălţa la cer, le-a încredinţat discipolilor săi mandatul de a vesti evanghelia în lumea întreagă şi să boteze toate popoarele. Misiunea universală a Bisericii izvorăşte din porunca lui Isus Cristos şi se împlineşte de-a lungul veacurilor prin proclamarea misterului lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, precum şi a misterului întrupării Fiului, ca eveniment de mântuire pentru toată omenirea.

De-a lungul veacurilor, Biserica a proclamat şi a mărturisit cu fidelitate evanghelia lui Isus Cristos. Totuşi, la încheierea celui de-al doilea mileniu creştin, această misiune este încă departe de împlinirea sa. Aceasta explică atenţia deosebită pe care magisteriul o acordă motivării şi promovării misiunii evanghelizatoare a Bisericii, mai ales în raport cu tradiţiile religioase ale lumii.

Biserica, pentru a-şi împlini funcţia de a-l vesti pe Isus Cristos, „calea, adevărul şi viaţa” (In 14,6), foloseşte astăzi şi dialogul interreligios care, într-adevăr, nu înlocuieşte, ci însoţeşte missio ad gentes. Acest dialog, care face parte din misiunea evanghelizatoare a Bisericii, comportă o atitudine de înţelegere şi o relaţie de cunoaştere şi îmbogăţire reciprocă, toate acestea în ascultare faţă de adevăr şi în respectarea libertăţii.

În practica şi aprofundarea teoretică a dialogului între credinţa creştină şi celelalte tradiţii religioase apar probleme specifice, al căror răspuns se caută străbătând căi noi, aducând propuneri şi sugerând moduri de acţiune, care au nevoie de un discernământ atent. În această cercetare, Declaraţia Dominus Iesus vrea să reamintească episcopilor, teologilor şi tututor credincioşilor catolici, unele conţinuturi doctrinale de care nu se poate face abstracţie şi care pot ajuta reflecţia teologică la găsirea unor soluţii care să fie conforme cu adevărurile de credinţă şi care să corespundă în acelaşi timp exigenţelor culturale contemporane.

Limbajul expozitiv al Declaraţiei corespunde scopului său, care nu este acela de a trata în mod organic problemele referitoare la unicitatea şi universalitatea salvifică a misterului lui Isus Cristos şi a Bisericii şi nici acela de a propune soluţii la chestiunile teologice liber disputate, ci vrea să expună din nou doctrina credinţei catolice în această privinţă, subliniind în acelaşi timp unele probleme fundamentale care rămân deschise aprofundărilor ulterioare şi să combată unele afirmaţii eronate sau ambigue. De aceea, Declaraţia reia învăţătura transmisă în precedentele documente ale magisteriului, cu intenţia de a confirma adevărurile care fac parte din patrimoniul credinţei Bisericii.

Pr. dr. Ștefan Lupu

Magisterium 26-27-28 (Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, Purcederea Duhului Sfânt; Comisia Teologică Internaţională, Creştinismul şi religiile; Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Declaraţia „Dominus Iesus” privind unicitatea şi universalitatea salvifică a lui Isus Cristos şi a Bisericii), Iași 2016, 14×20 cm., 126 p., ISBN 978-606-578-264-8, 10 lei.

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Raportul final al Sinodului Episcopilor dat Sfântului Părinte Francisc (24 octombrie 2015)

Sinodul Episcopilor, Raportul final al Sinodului Episcopilor dat Sfântului Părinte Francisc (24 octombrie 2015), Iași 2015, 14×20, 108 p., ISBN 978-606-578-229-7, 10 lei.

Editura „Sapientia” anunţă apariţia cărţii Raportul final al sinodului episcopilor dat Sfântului Părinte Francisc (24 octombrie 2015), document elaborat de Sinodul Episcopilor la a XIV-a adunare generală ordinară şi tradus în limba română de pr. dr. Mihai Pătrașcu. Cartea apare în colecţia „Magisterium”, formatul 14×20, are 108 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la preţul de 10 lei.

 

Dintre toate realitățile de pe pământ există una inexprimabil de eficientă, prin însăși prezența sa. Cumulează în cadrul specificațiilor proprii mai multe domenii de activitate, iar repercursiunile în fața socialului nu rămân imuabile. Potrivit relatărilor Bibliei, dar și istoriei universale în general, cea mai veche formă de organizare umană, care a apărut pe pământ, este familia.

De-a lungul istoriei aceasta s-a dezvoltat armonios, participând intens la prosperitatea demografică a lumii. Familia s-a confruntat însă și cu probleme, care în zilele noastre s-au amplificat foarte mult. Din acest motiv, suveranul pontif împreună cu sinodul episcopilor au luat decizia de a analiza mai în detaliu acest subiect în cadrul celei de a XIV-a adunări generale ordinare, care s-a ținut la Roma între 4 și 25 octombrie și care a avut ca temă: „Vocaţia şi misiunea familiei în Biserică şi în lumea contemporană”.

Documentul apărut recent la Editura Sapientia constituie raportul final pe care sinodul episcopilor l-a prezentat Papei Francisc, raport concretizat într-o observare atentă a familiei în raport cu istoria universală, cu istoria bisericii și cu propriul progres de-a lungul secolelor.

Datorită problematicii vaste analizate, acest document își întinde arealul de evaluare luând în considerare mai multe aspecte, care privesc direct sau indirect dimensiunea familială în lume. Împărțirea tripartită propusă de părinții sinodali ajută foarte mult pentru organizarea materialului, pornind de la ascultarea Bisericii acordată familiei, apoi privirea realității familiei din perspectiva planului lui Dumnezeu, pentru ca în ultima parte să se sublinieze rolul și misiunea familiei într-o lume marcată profund de mentalitatea propusă de marile ideologii ale secolului trecut.

Înainte de toate, documentul dezvoltă relaționarea familiei la diferite contexte (antropologic-cultural și socio-economic), pentru ca mai apoi să se ocupe de fenomenul de incluziune în societate. Nu se lasă în urmă nici domeniul științelor umaniste, adică ramura psihologică, capitol în care se tratează despre dimensiunea afectivă a familiei în contextul evoluției acestor științe.

În partea a doua, sinodul încadrează familia în optica planului divin făcând o radiografie a familiei în istoria mântuirii, apoi în magisteriul Bisericii și în doctrina creștină. Ultimul punct al acestei părți a doua subliniază plinătatea eclezială a familiei, punând accent pe milostivirea divină în inima revelației.

În ultima parte, părinții sinodali oferă familiei câte sfaturi despre misiunea ei autentică în cadrul societății. Printre principalele roluri jucate de familie se numără: formarea și educarea generației tinere; transmiterea responsabilă a vieții; posibilitățile de adopție sau de încredințare; însoțirea pastorală și implicarea acesteia în bunul mers al vieții Bisericii, și nu în ultimul rând, dimensiunea evanghelizatoare de care se face responsabilă familia.

Recomandăm acest document tuturor celor interesați de problema familiilor: fie familiștilor cu experiență pentru aducerea la cunoștință a noilor perspective, fie tinerilor în căutare de un sens în viață și în căutarea unor răspunsuri cu privire la această temă. Acest document este emis pentru a da speranță și bucurie familiilor, orientare păstorilor și lucrătorilor pastorali și stimulent operei de evanghelizare.

Gabriel Cochiorca 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Inspirația și adevărul Sfintei Scripturi. Cuvântul care vine de la Dumnezeu și vorbește despre Dumnezeu pentru a mântui lumea

Comisia Biblică Pontificală, Inspirația și adevărul Sfintei Scripturi. Cuvântul care vine de la Dumnezeu și vorbește despre Dumnezeu pentru a mântui lumea, Iași 2015, 14×20, 120 p., ISBN 978-606-578-208-2, 15 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut documentul redactat de Comisia Biblică Pontificală, cu titlul: Inspirația și adevărul Sfintei Scripturi. Cuvântul care vine de la Dumnezeu și vorbește despre Dumnezeu pentru a mântui lumea. Documentul a fost tradus în limba română de pr. dr. Mihai Pătrașcu. Cartea apare în colecţia „Magisterium”, formatul 14×20, are 220 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la preţul de 15 lei.

 

Comisia Pontificală Biblică a publicat, în 2014, acest document referitor la adevărul și inspirația Sfintei Scripturi, cu scopul de a trasa linii actualizate de abordare atât a acestor chestiuni esențiale referitoare la Biblie, cât și la modul de asumare a cuvântului lui Dumnezeu într-o societate provocată de amploarea științelor exacte și de noile date ale antropologiei și istoriei.

Descoperirile făcute în ultima perioadă a diferitelor texte, ba chiar a tradițiilor textuale biblice, unde se pot vedea diferențe remarcabile față de textul clasic al Bibliei folosit pentru mult timp în Europa, și nu numai, au declanșat o multitudine de studii și precizări necesare legate de Sfânta Scriptură. Așa se face că aceste descoperiri și studiile declanșate de ele, precum și progresul foarte mare realizat de științele exacte și de cele ale antropologiei și istoriei au cerut ca Biserica să se exprime în legătură cu unele lucruri esențiale ale credinței ei biblice atinse sau chiar puternic zdruncinate de materiile laice. Și unele dintre aceste probleme țin de esența, de fundamentul Bibliei înseși. Este vorba de caracterul inspirat și de adevărul Sfintei Scripturi, concepte clasice atât în teologia propriu-zisă, cât și în viața oamenilor care au ales să creadă în Biblie, oameni care încă de la începuturile creștinismului au crezut în caracterul inspirat și în adevărul transmis de textele sacre, creând astfel o tradiție de interpretare (cf. 2Tim 3,16 și 2Pt 1,20) care constituie și azi matricea indispensabilă pentru o înțelegere corectă a cuvântului lui Dumnezeu.

Ținând cont așadar, de acestea (și de alte) necesități, Comisia Pontificală Biblică (= CPB) a crezut oportun să redacteze documentul Inspirația și adevărul Sfintei Scripturi. În cele trei părți ale documentului, CPB nu dorește să vină cu o nouă doctrină a inspirației și a adevărului Sfintei Scripturi, ci să traseze – în prima parte – , în mod actualizat, câteva linii referitoare la cum înseși cărțile Bibliei demonstrează caracterul inspirat al textelor sale, precum și – în a doua parte – o succintă metodologie de înțelegere a adevărului aceleiași Biblii. Partea a treia abordează – pe scurt – problema interpretării unor texte „fierbinți” din Biblie, cum ar fi chestiunile istorice legate de Abraham, de trecerea Mării Roșii, de personajele care au dat naștere unor cărți cu caracter didactic (Iona, Tobia); apoi câteva idei referitoare la Evangheliile copilăriei, la relatările minunilor și ale evenimentelor pascale. Și nu în ultimul rând, problemele pe care le ridică acele texte unde este prezentă violența sau statutul femeilor.

Documentul – în conținutul și în metoda sa – este un excelent „mic tratat de introducere la Sfânta Scriptură”. Citindu-l, oricine poate să obțină multă lumină și claritate vizavi de aceste aspecte atât de importante ale Sfintei Scripturi, dând posibilitatea de „a fi gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră”.

Pr. Eduard Patrașcu

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Directoriu omiletic

Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, Directoriu omiletic, Iaşi 2015, 160 p., 14×20, ISBN 978-606-578-193-1, 15 lei.

Editura „Sapientia” anunţă apariţia documentului Directoriu omiletic, publicat de Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor şi tradus în limba română de pr. dr. Mihai Pătraşcu. Documentul apare în colecţia „Magisterium”, formatul 14×20, are 160 de pagini şi poate fi procurat de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la preţul de 15 lei.

În ultima duminică din octombrie 2008, Papa Benedict al XVI-lea (2005-2013) a prezidat Liturghia în Bazilica Sfântul Petru, cu ocazia încheierii celei de-a XII-a Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor, care a avut ca temă „Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa şi misiunea Bisericii”. Atunci, papa se exprima astfel: „Fiecare adunare sinodală este o experienţă forte de comuniune eclezială, dar aceasta şi mai mult întrucât în centrul atenţiei a fost pus ceea ce luminează şi călăuzeşte Biserica: Cuvântul lui Dumnezeu, care este Cristos. Şi noi am trăit fiecare zi în ascultare religioasă, simţind tot farmecul şi frumusețea de a fi discipolii şi slujitorii săi”.

Documentul Directoriu Omiletic al Congregației pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, apărut recent la Editura Sapientia, vrea să dea un răspuns la cererea prezentată de participanţii la acest Sinod din 2008 despre cuvântul lui Dumnezeu. După o muncă asiduă, Congregația publică acest document pentru a sublinia importanța predicii, a pregătirii și a priorității ei în viața Bisericii. Textul final al prezentului Directoriu a fost prezentat Papei Francisc, care a aprobat publicarea lui (10 mai 2014).

Acest Directoriu omiletic încearcă, pe de altă parte, să asimileze evaluările din ultimii cincizeci de ani, să le revizuiască în mod critic, să-i ajute pe predicatori să valorizeze funcţia omiliei şi să le ofere un ghid în împlinirea unei misiuni aşa de esenţiale pentru viaţa Bisericii.

Directoriul, împărţit în două mari părţi, se deschide cu decretul Cardinalului Antonio Canizares Llovera, prefectul Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor. Textul poartă şi semnătura arhiepiscopului Arthur Roche, secretar al aceluiaşi dicaster din Vatican.

În prima parte, intitulată „Omilia şi ambientul liturgic”, sunt descrise natura, funcţia şi contextul special al omiliei. Sunt de asemenea abordate alte aspecte care o califică, adică ministrul hirotonit care poate să o rostească, referinţa ei la cuvântul lui Dumnezeu, pregătirea sa apropiată şi îndepărtată pentru compunerea ei, şi destinatarii ei.

În a doua parte, „Ars praedicandi”, sunt ilustrate probleme esenţiale de metodă şi conţinut de care predicatorul trebuie să ţină cont în pregătirea şi rostirea predicii. Chei de lectură, în mod indicativ, şi nu exhaustiv, sunt propuse pentru ciclul duminical-festiv al Liturghiei, pornind de la inima anului liturgic (Triduum-ul şi Timpul Pascal, Postul Mare, Advent, Crăciun, Timpul de peste an), cu aluzii şi la Liturghiile din timpul săptămânii, Liturgiile în care se celebrează sacramentul Căsătoriei şi Liturghiile de înmormântare; în aceste exemple sunt aplicate criteriile evidenţiate în prima parte a Directoriului, adică tipologia dintre Vechiul şi Noul Testament, importanţa textului evanghelic, rânduirea lecturilor, legăturile dintre liturgia cuvântului şi liturgia euharistică, dintre mesajul biblic şi eucologie (rugăciunile prezidenţiale), dintre celebrare şi viaţă, dintre ascultarea lui Dumnezeu şi adunarea concretă.

La final, sunt propuse şi două Anexe. În primul, sunt semnalate referinţele la Catehismului Bisericii Catolice în raport cu unele accente tematice din lecturile duminicale din cele trei cicluri anuale. Se insistă mult asupra faptului că predicatorul trebuie, în pregătirea lui, să apeleze şi la acest document, Catehismul. Utilizând Catehismul, predicatorul va putea să ajute poporul să integreze cuvântul lui Dumnezeu, credinţa Bisericii, exigenţele morale ale Evangheliei şi spiritualitatea sa personală şi liturgică. În cea de-a doua anexă sunt indicate referinţele la texte din documente magisteriale despre omilie.

Acest document poate fi de un real folos preoţilor şi tuturor celor care au misiunea de a vesti cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare predicator, recomandă prezentul Directoriu, însuşindu-şi sentimentele apostolului Paul, să-şi reînsufleţească conştiinţa că „aşa cum am fost găsiţi vrednici de Dumnezeu să ni se încredinţeze evanghelia, aşa vorbim, nu ca să le fim oamenilor pe plac, ci lui Dumnezeu, care pune la încercare inimile noastre” (1Tes 2,4).

Laurenţiu Turbuc

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Sensus Fidei în viaţa Bisericii

Comisia Teologică Internaţională, Sensus Fidei în viaţa Bisericii, Iaşi 2014, p. 92, 14×20, ISBN 978-606-578-174-0, 8 lei.

Editura „Sapientia” anunţă apariţia cărţii Sensus fidei în viaţa Bisericii, scrisă de Comisia Teologică Internaţională şi tradusă în limba română de pr. dr. Mihai Pătraşcu. Cartea apare în colecţia „Magisterium” formatul 14×20, are 92 pagini şi poate fi procurată de la orice librărie catolică din ţară la preţul de 8 lei.

Conciliul al II-lea din Vatican, în Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, afirmă că „poporul sfânt al lui Dumnezeu participă la misiunea profetică a lui Cristos aducându-i o mărturie vie mai ales printr-o viaţă de credinţă şi iubire şi oferind lui Dumnezeu o jertfă de laudă, rodul buzelor care mărturisesc numele lui” (nr. 12).

Toţi credincioşii, uniţi în comuniune de acelaşi Duh Sfânt, dau mărturie în mod activ despre Cristos în modurile lor: nimeni nu este pasiv. Duhul dăruieşte tuturor „un simţ supranatural al credinţei”, un instinct pentru ceea ce într-adevăr aparţine Evangheliei, adică sensus fidei, prin intermediul căruia credincioşii în totalitatea lor nu numai că aderă la credinţă, ci pătrund în ea prin reflecţie şi rugăciune şi o aplică în viaţa zilnică.

Despre acest „sensus fidei” doreşte să vorbească documentul Comisiei Teologice Internaţionale Sensus fidei în viaţa Bisericii (2014), pe care îl prezentăm cititorilor noştri. Acest „sensus fidei” le permite credincioşilor să-şi împlinească vocaţia lor profetică, dar reprezintă în acelaşi timp şi un izvor pentru noua evanghelizare, care este una dintre activităţile cele mai urgente ale Bisericii de astăzi.

Documentul, împărţit în patru capitole, nu-şi propune o tratare exhaustivă a acestui „sensus fidei”, ci doreşte să clarifice şi să aprofundeze anumite aspecte importante ale acestei noţiuni vitale, cu scopul de a găsi un răspuns la anumite întrebări, îndeosebi cele legate de identificarea simţului supranatural al credinţei în situaţii de controversă, de exemplu, atunci când există tensiuni între învăţătura magisteriului şi puncte de vedere care pretind că exprimă „sensus fidei”.

În primul capitol sunt luate în considerare sursele biblice ale ideii de „sensus fidei” şi modul în care el s-a dezvoltat şi a funcţionat în istoria şi în tradiţia Bisericii. În capitolul al doilea este pus accentul pe natura lui „sensus fidei”, precum şi pe manifestările sale în viaţa personală a credincioşilor. Apoi, capitolul al III-lea reflectă asupra lui „sensus fidei fidelium”, adică „sensus fidei” sub forma sa eclezială, luând în considerare, în primul rând, rolul său în dezvoltarea doctrinei şi a practicii creştine, apoi relaţia sa, respectiv, cu magisteriul şi cu teologia, apoi, de asemenea, importanţa sa pentru dialogul ecumenic. În sfârşit, în ultimul capitol membrii Comisiei Teologice Internaţionale încearcă să identifice care sunt dispoziţiile cerute pentru o participare autentică la „sensus fidei” şi reflectă asupra câtorva aplicaţii la viaţa concretă a concluziilor la care se va ajunge.

Documentul este de un real folos tuturor celor care doresc să facă un discernământ cu scopul de a şti care este cea mai bună manieră de a trăi, a acţiona şi a vorbi în fidelitate faţă de cuvântul Domnului.

Laurențiu Turbuc

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Dumnezeu Treime, unitate a oamenilor. Monoteismul creștin împotriva violenței

Comisia Teologică Internaţională, Dumnezeu Treime, unitate a oamenilor. Monoteismul creștin împotriva violenței, Iaşi 2014, p. 92, 14×20, ISBN 978-606-578-173-3, 8 lei.

Editura „Sapientia” anunţă apariţia cărţii Dumnezeu Treime, unitate a oamenilor. Monoteismul creștin împotriva violenței, scrisă de Comisia Teologică Internaţională și tradusă în limba română de pr. dr. Mihai Pătrașcu. Cartea apare în colecţia „Magisterium”, formatul 14×20, are 92 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la preţul de 8 lei.

„Mai am multe să vă spun, dar acum nu le puteți purta. Însă, când va veni el, Duhul adevărului vă va călăuzi în tot adevărul, căci nu va vorbi de la sine, ci va spune ceea ce va auzi și vă va vesti lucrurile care vor veni. El mă va glorifica pe mine pentru că dintr-al meu va lua și vă va vesti vouă. Toate câte le are Tatăl sunt ale mele; de aceea v-am spus că ia dintr-al meu și vă va vesti” (In 16,12-15).

Relaţia Dumnezeu-om-creaţie nu poate fi sesizată în dimensiunea sa reală, deci conform revelaţiei divine, decât plecând de la dogma Sfintei Treimi. Din această cauză, modul de înţelegere a Treimii şi-a pus amprenta specifică asupra doctrinelor confesionale şi a vieţii creştine în istorie. Iar când această înţelegere nu s-a conformat revelaţiei, consecinţele nefaste nu au întârziat să apară, afectând, pe de o parte, unitatea Bisericii, iar pe de altă parte, provocând antagonisme între spiritualitate şi responsabilitate.

Documentul elaborat de Comisia Teologică Internațională, Dumnezeu Treime, unitate a oamenilor. Monoteismul creștin împotriva violenței (2014), își propune să scoată în evidență tocmai câteva aspecte ale discursului creștin despre Dumnezeu, care cer, în contextul actual, o clarificare teologică specifică. Ocazia acestei clarificări este teoria argumentată în mod diferit, conform căreia există un raport necesar între monoteism și războaiele religioase. Discuția în jurul acestei conexiuni a scos în evidență multe motive de înțelegere greșită a doctrinei religioase, așa încât au întunecat gândirea creștină autentică despre unicul Dumnezeu.

Cartea este împărțită în cinci capitole. În primul capitol, „Suspiciuni cu privire la monoteism”, teologii care fac parte din Comisie au încercat să ilustreze, pornind de la adevărul lui Isus Cristos, raportul dintre revelația lui Dumnezeu și umanismul nonviolent. Au făcut acest lucru prin reexpunerea câtorva implicații ale doctrinei deosebit de potrivite pentru a lumina discuția de astăzi: fie cât privește înțelegerea autentică a mărturisirii trinitare a Dumnezeului unic, fie cât privește deschiderea revelației cristologice la răscumpărarea legăturii dintre oameni.

În cel de-al doilea capitol, „Inițiativa lui Dumnezeu în drumul oamenilor”, este tratat orizontul credinței biblice, cu atenție deosebită la tema „paginilor sale dificile”: adică acelea în care revelația lui Dumnezeu se află implicată în formele violenței dintre oameni.

Al treilea capitol, „Dumnezeu, pentru a ne salva de la violență”, își propune să aprofundeze evenimentul morții și învierii lui Cristos, în cheia reconcilierii dintre oameni.

În capitolul IV, „Credința în confruntare cu vastitatea rațiunii”, reflecția Comisiei Teologice Internaționale se angajează în ilustrarea aproximărilor și implicațiilor filosofice ale gândirii lui Dumnezeu. Aici sunt atinse, printre altele, punctele de discuție cu ateismul de astăzi, unite pe larg în tezele unui naturalism antropologic radical.

În sfârșit, în cel de-al cincilea capitol, „Fiii lui Dumnezeu risipiți și adunați”, sunt rezumate elementele caracterului specific creștin care definesc angajarea mărturiei ecleziale pentru reconcilierea oamenilor cu Dumnezeu și între ei.

Cartea se adresează tuturor celor care doresc să își aprofundeze credința în Sfânta Treime, dar și celor care vor să afle poziția reafirmată astăzi a Biserici cu privire la această fundamentală dogmă a credinței creștine.

Laurențiu Turbuc

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Evangelii nuntiandi. Exortație apostolică despre evanghelizare în lumea modernă

Papa Paul al VI-lea, Evangelii nuntiandi. Exortație apostolică despre evanghelizarea în lumea modernă, Iaşi 2014, p. 88, 14×20, ISBN 978-606-578-156-6, 8 lei.

Editura „Sapientia” anunţă apariţia cărţii Evangelii nuntiandi. Exortație apostolică despre evanghelizarea în lumea modernă, scrisă de Papa Paul al VI-lea și tradusă în limba română de Petru Ciobanu. Cartea apare în colecţia „Magisterium”, formatul 14×20, are 88 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la preţul de 8 lei.

Exortația apostolică Evangelii nuntiandi a fost publicată de Papa Paul al VI-lea, în aul 1975, ca rod al sinodului episcopilor ce s-a ținut în anul 1974 și care a tratat tema evanghelizării în lumea modernă. Recent, într-un interviu dat pe 22 iunie a.c., Papa Francisc spunea că „pentru mine, Evangelii nuntiandi este cel mai mare document pastoral care a fost scris până astăzi”. De asemenea, foarte mulți teologi și experți în evanghelizare consideră că acest document nu și-a pierdut nimic din actualitate, ci continuă să ofere linii directoare și pentru Biserica de astăzi. Din acest motiv, Editura Sapientia se bucură să pună la dispoziția cititorilor acest document tradus din italiană de Petru Ciobanu.

Exortația apostolică Evangelii nuntiandi este structurată în șase părți. Prima parte face o rememorare a evenimentelor care îl au pe Isus ca protagonist al evanghelizării, pentru a trece apoi la rolul Bisericii în evanghelizare. În partea a doua se dă un răspuns la întrebarea: „Ce înseamnă a evangheliza?” Partea a treia tratează despre conținutul evanghelizării, urmând ca în partea a patra să se prezinte căile ei iar în partea a cincea să se definească destinatarii evanghelizării. Ultimele două părți vorbesc despre lucrătorii evanghelizării și despre spiritul evanghelizării.

Papa Paul al VI-lea își încheie exortația apostolică Evangelii nuntiandi cu aceste cuvinte: „Iată deci, fraţilor şi fiilor, strigătul care urcă din străfundurile inimii noastre, un ecou al glasului fraţilor noştri adunaţi pentru a treia Adunare Generală a Sinodului Episcopilor. Iată consemnul pe care am dorit să-l dăm la sfârşitul unui An Sfânt care ne-a permis să percepem, mai mult ca niciodată, nevoile şi apelurile unei mulţimi de fraţi, creştini şi necreştini, care aşteaptă de la Biserică cuvântul mântuirii. Lumina Anului Sfânt, care s-a ridicat în Bisericile particulare şi la Roma pentru milioane de conştiinţe reconciliate cu Dumnezeu, să poată radia şi după Jubileu printr-un program de acţiune pastorală, în care evanghelizarea este aspectul fundamental, pentru aceşti ani care marchează veghea unui nou secol, o veghe şi a celui de-al treilea mileniu al creştinătăţii”.

Recomandăm acest document în special celor care sunt angajați în munca apostolică de evanghelizare, având convingerea că creștinul de astăzi ca și cel de pe vremea lui Isus trebuie să fie în același timp și evanghelizator și evanghelizat.

 

Ştefan Tamaş

 

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Scrisoarea apostolică Octogesima adveniens

Paul al VI-lea, Scrisoarea apostolică Octogesima adveniens, Iaşi 2013, 48 p., 14×20, ISBN 978-606-578-121-4, 8 lei.

Editura „Sapientia” anunţă apariţia Scrisorii apostolice Octogesima adveniens, scrisă de Paul al VI-lea și tradusă în limba română de Petru Ciobanu. Cartea apare în colecţia Magisterium, formatul 14×20, are 48 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la preţul de 8 lei.

Constituie o convingere comună a tuturor creştinilor nevoia participării Bisericii la abordarea şi soluţionarea problemelor sociale. Ceea ce este firesc, întrucât Biserica nu poate să rămână deoparte, manifestând lipsă de interes faţă de acestea, ci să se apropie de toate aspectele şi manifestările vieţii oamenilor. Astfel, reuşeşte să se apropie de slijirea propusă de exemplul Mântuitorului, care nu a venit să fie slujit, ci să slujească şi să îşi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi.

Din dorinţa de a continua tradiţia peregrinării Bisericii împreună cu omenirea cu care își împărtășește soarta în cadrul istoriei şi datorită incertudinilor şi tulburărilor anilor pontificatului său, Papa Paul al VI-lea (1963-1978) a dorit să transmită un mesaj specific, voind prin aceasta să ofere oamenilor o susţinere în efortul lor de a-şi lua în mâini şi de a orienta viitorul. Acest mesaj s-a concretizat şi prin scrisoarea apostolică Octogesima adveniens, pe care o prezentăm cititorilor noştri, grație traducerii realizate de studentul teolog Petru Ciobanu.

Scrisoarea a fost publicată de Papa Paul al VI-lea la 14 mai 1971, fiind adresată monseniorului Cardinal Maurice Roy, președintele Consiliului Pontifical pentru Laici și al Comisiei Pontificale „Justitia et Pax”, cu scopul „de a trezi în poporul lui Dumnezeu o deplină înțelegere a rolului său în momentul de față” și de „a promova apostolatul pe plan internațional” (nr. 52).

Octogesima adveniens nu a fost scrisă într-un vid istoric sau în discontinuitate cu învățătura socială catolică din deceniile precedente, ci a continuat temele pe care le găsim atât în Constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, cât şi în documentele magisteriale sociale ale predecesorilor săi, și se constituie ca un răspuns dat provocările contextului istoric în care a fost scrisă. Trebuie notat, de asemenea, că prin această scrisoare apostolică, Papa Paul al VI-lea a voit să marcheze împlinirea a 80 de ani de la promulgarea primei enciclice sociale a Papei Leon al XIII-lea Rerum novarum (15 mai 1891), enciclică despre care papa a afirmat, încă de la începutul scrisorii, că este cea care continuă să inspire acțiunile pentru dreptatea socială, iar acest fapt l-a determinat să reia și să prelungească învățătura predecesorilor săi, răspunzând astfel noilor necesități ale unei lumi în schimbare (nr. 1).

După o introducere de șapte paragrafe, Octogesima adveniens este structurată pe patru secțiuni. Cea mai mare parte a scrisorii (nr. 8-42) se întoarce la o lectură a semnelor timpului, evidențiind provocările (de exemplu, urbanizarea) cu care se confruntă anumite grupuri de persoane (tineri, femei etc), problemele la nivel mondial (cum ar fi influențele mass-media și ale mediului) și aspirațiile oamenilor zilelor noastre. Restul scrisorii oferă câteva reflecții ecleziale cu privire la aceste semne ale timpului.

După ce a analizat situația actuală și a atras atenția cu privire la principiile după care ar trebui să se ghideze creștinii, Papa Paul al VI-lea adaugă un apel la acțiune (nr. 48-52). În diversitatea situațiilor, a funcțiilor, a organizațiilor, fiecare creştin trebuie să-și situeze responsabilitatea și să discearnă, în cunoștință de cauză, acțiunile la care este chemat să participe.

Lectura acestui document magisterial este utilă tuturor oamenilor de bunăvoință, pentru o transformare pozitivă a societății

Laurențiu Turbuc

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Populorum progressio. Scrisoare enciclică despre dezvoltarea popoarelor

Papa Paul al VI-lea, Populorum progressio, Iaşi 2013, 56 p., 14×20, ISBN 978-606-578-117-7, 8 lei.

Editura „Sapientia” anunţă apariţia Scrisorii enciclice Populorum progressio: despre dezvoltarea popoarelor, scrisă de Papa Paul al VI-lea și tradusă în limba română de Petru Ciobanu. Cartea apare în colecţia Magisterium, formatul 14×20, are 56 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la preţul de 8 lei.

Conceptul de „problemă socială” a evoluat de la jumătatea secolului al XIX-lea până astăzi. Această temă nu se limitează doar la problema muncitorimii; în ea sunt incluse și problemele dezechilibrelor și ale schimbărilor structurale. Astfel a înțeles Conciliul al II-lea din Vatican problema socială în Constituția pastorală Gaudium et spes, viziune reluată de Paul al VI-lea în enciclica Populorum progressio (26 martie 1967) și în scrisoarea apostolică Octogesima adveniens (14 mai 1971). Şi Papa Ioan Paul al II-lea scria în enciclica sa Laborem exercens: „Dacă în trecut se evidenția în centrul acestei probleme mai ales problema clasei, în timpul mai apropiat se pune în prim plan problema lumii” (§ 2).

Enciclica Populorum progressio, tradusă de Petru Ciobanu, este un document ce a accentuat problema socială la nivel mondial. Astfel, în Introducere putem citi: „Dezvoltarea popoarelor, în special a acelora care se străduiesc să scape de foamete, de sărăcie, de bolile endemice, de ignoranţă, care caută o participare mai largă la roadele civilizaţiei, o valorizare mai activă a calităţilor lor umane, care se orientează decisiv spre deplina lor dezvoltare, este obiectul unei atente observaţii din partea Bisericii. După Conciliul ecumenic al II-lea din Vatican, o conştientizare reînnoită a exigenţelor mesajului evanghelic a determinat Biserica să se pună în slujba oamenilor pentru a-i ajuta să sesizeze toate dimensiunile acestei probleme grave şi pentru a-i convinge de urgenţa unei acţiuni solidare în această cotitură a istoriei umane”.

În prima parte a acestei enciclice se tratează problema dezvoltării integrale a omului, punând în discuţie aspiraţiile oamenilor, colonizarea şi colonialismul, dezechilibrul crescând datorat producerii de alimente în exces, în timp ce altora acestea le lipsesc cu desăvârşire, conştientizarea crescândă a diferitelor condiţii sociale şi a scandalului dat de aceste diferenţe, ciocnirea diferitelor civilizaţii. Un alt accent este pus pe relaţia dintre Biserică şi dezvoltarea reliefată în acţiunilor misionare: „Fidelă învăţăturii şi exemplului divinului ei Fondator care a vestit vestea cea bună săracilor ca semn al misiunii sale, Biserica nu a neglijat niciodată promovarea creşterii umane a popoarelor cărora le ducea credinţa în Cristos. Misionarii ei au zidit, alături de biserici, ospicii şi spitale, şcoli şi universităţi. Învăţându-i pe indigeni modalitatea de a trage cel mai mare folos din resursele lor naturale, deseori i-au apărat de lăcomia străinilor. Fără îndoială, opera lor, prin ceea ce avea uman, nu a fost perfectă, iar unii dintre ei au amestecat deseori vestirea autentică a mesajului evanghelic cu modurile de gândire şi de viaţă din ţara lor de origine. Însă au ştiut, de asemenea, să cultive instituţiile locale şi să le promoveze”. Foarte importantă este şi viziunea creştină a dezvoltării, conform căreia dezvoltarea nu se limitează numai la dezvoltarea economică, ci, „pentru a fi autentică, ea trebuie să fie integrală, adică să-l promoveze pe fiecare om şi omul întreg”, după cum a accentuat, pe bună dreptate, L.-J. Lebret, în Dynamique concrète du développement: „Nu acceptăm să separăm economicul de uman, dezvoltarea de civilizaţia în care se înscrie. Ceea ce contează pentru noi este omul, fiecare om, fiecare grup de oameni, până la omenirea întreagă”. Printre subiectele tratate sunt şi reprezentarea ierarhică a valorilor, destinaţia universală a bunurilor, proprietatea, folosirea veniturilor, industrializarea, promovarea culturală etc.

Cea de-a doua parte tratează despre dezvoltarea solidară a omenirii: „Dezvoltarea integrală a omului nu poate merge fără dezvoltarea solidară a omenirii. Am spus-o la Bombay: «Omul trebuie să întâlnească omul, naţiunile trebuie să se întâlnească asemenea fraţilor şi surorilor, asemenea copiilor lui Dumnezeu. În această înţelegere şi în această prietenie reciprocă, în această comuniune sacră, noi trebuie, de asemenea, să începem să lucrăm împreună pentru a zidi viitorul comun al omenirii». Astfel, sugerăm căutarea mijloacelor concrete şi practice de organizare şi cooperare, pentru a pune în comun resursele disponibile şi a realiza astfel o adevărată comuniune între toate naţiunile”. În această parte putem citi şi despre asistenţa celor slabi (lupta contra foametei, obligaţia solidarităţii), dreptatea în relaţiile comerciale, iubirea universală (obligaţia ospitalităţii, muncitorii emigraţi, simţul social etc.).

Recomandăm această enciclică tuturor celor care vor să înţeleagă mai bine strigătul popoarelor suferinde, dar şi tuturor celor care au înţeles acest mesaj, așa cum încheie acest document Papa Paul al VI-lea: „Voi toţi care aţi înţeles apelul popoarelor suferinde, voi toţi care lucraţi pentru a răspunde acestui apel, voi sunteţi apostolii dezvoltării bune şi adevărate, care nu înseamnă bogăţia egoistă şi iubită pentru ea însăşi, ci economia în slujba omului, pâinea de toate zilele împărţită tuturor, ca izvor de fraternitate şi semn al Providenţei”.

Ştefan Tamaş

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro