Viaţa în mâinile noastre. Manual de bioetică teologică

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Viaţa în mâinile noastre. Manual de bioetică teologică, scrisă de Maurizio Pietro Faggioni și tradusă în limba română de pr. Laurențiu Turbuc. Cartea apare în colecţia „Tratate de teologie”, în format 17×24, are 372 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la prețul de 40 lei.

În cea de-a treia ediţie a Enciclopediei de Bioetică, A.R. Jonsen şi A. Jameton scot în evidenţă că teza, tipică tradiţiei teologice catolice, potrivit căreia problemele morale pot fi examinate dintr-o perspectivă filosofică, fără o referinţă explicită la adevărurile revelate, teză pe care ei o definesc „abordare non-sectară”, a permis teologiei catolice să exercite o „influenţă semnificativă asupra dezvoltării teoretice a bioeticii seculare”.

Afirmaţia, bineînţeles, se referă la bioetica americană. Cu toate acestea, mi se pare oportun să o repropun de-a lungul acestei scurte prezentări a unei opere ce se prezintă ca un Manual de bioetică teologică. Părintele Faggioni, respectând în mod riguros metodologia, a avut meritul de a propune un text echilibrat, de o remarcabilă precizie, asupra tematicilor foarte complexe şi cruciale, cum ar fi problemele legate de începutul şi sfârşitul vieţii umane. Limbajul, clar şi cordial, apropie de bioetică din perspectiva credinţei, nu ca o abordare părtinitoare, ci ca un angajament comun al celor care cred şi al celor care nu cred, cu scopul de a recupera sensul demnităţii omului şi valoarea vieţii umane.

Încă din primele pagini ale operei, părinte Faggioni scrie: „Uniţi în străduinţa cotidiană de a căuta adevărul şi căile cele mai autentice de a-l încarna, creştinii împărtăşesc cu fiecare bărbat şi femeie de bunăvoinţă visul unei lumi mai locuibile şi mai drepte, în care să fie stabilit primatul lui a fi asupra lui a avea şi al persoanelor asupra lucrurilor, şi în care dominaţia, indiferenţa şi refuzul celuilalt să se transforme în slujire, primire, responsabilitate”.

Fără îndoială, în aceste cuvinte putem găsi liniile programatice ale acestui text de bioetică catolică sau, mai bine zis, de bioetică teologică, în care expunerea celor mai dezbătute şi actuale tematici din panorama ştiinţifică cotidiană oglindeşte întregul angajament al autorului, care are o mulţime de competenţe şi carisme. Părintele Maurizio Pietro Faggioni, preot franciscan, este şi medic, specialist în endocrinologie, profesor de teologie morală sistematică şi bioetică la Academia Alfonsiana din Roma, de mult timp dedicat în domeniul bioeticii, în calitate de cercetător şi consultant.

Fiind vorba despre o lucrare de bioetică teologică, valorile alese ca punct de referinţă nu pot fi decât cele ale antropologiei creştine. „Sensul existenţei umane” – scrie autorul – „este dialogul cu Dumnezeu, iar valoarea şi sensul existenţei izvorăsc din această relaţie fundamentală”. Cheia de lectură a operei poate fi rezumată în această afirmaţie, atât rod al căutării şi al rugăciunii, cât şi intenţie programatică în cercetare şi studiu. Un astfel de mod de a interpreta existenţa umană este cel care ne permite să înţelegem în profunzime nu doar esenţa demnităţii umane, singura creatură dorită pentru ea însăşi de Creator, ci şi omul ca fiinţă deschisă la armonia cu creaţia şi chemată la comuniunea cu semenii săi şi cu Dumnezeu.

Pe lângă temele care sunt propuse în mod frecvent în manualele de bioetică, autorul tratează şi alte argumente tipice tratatelor teologice, cum ar fi pedeapsa cu moartea sau legitima apărare, ce au contribuit la deplina recunoaştere a valorii incomensurabile a vieţii umane. De asemenea, actualitatea, exerciţiul profesiei medicale, inovaţiile în domeniul ştiinţific, noile provocări biotehnologice se întrepătrund în perspective de reflecţie deschise de etica medicală clasică, îmbogăţite de contribuţia şcolilor moderne de bioetică chiar şi cu orientări diferite, în încercarea unui dialog constructiv, dar, mai ales, susţinute de cunoaşterea Sfintei Scripturi şi a Magisteriului, cu un punct de referinţă precis: antropologia şi morala oferite de Revelaţie.

Fiecare temă este introdusă de o veritabilă explicaţie a aspectelor ştiinţifice, de o trecere în revistă a principalelor etape istorice care i-au caracterizat evoluţia, de trimiterile sigure şi punctuale la doctrina catolică şi de o discuţie argumentată a diferitelor poziţii etice. Abundenţa referinţelor bibliografice şi vasta cunoaştere a materiei fac să merite recomandarea de lectură pentru cei care au nevoie să consulte un manual bogat în informaţii şi, mai ales, profund în argumentare.

În definirea cadrului metodologic specific bioeticii, părintele Faggioni scoate în evidenţă pericolul cel mai relevant, şi anume, transformarea datelor ştiinţifice într-un precept normativ, invocând necesitatea unei hermeneutici care să ştie să pună pe planuri diferite ceea ce aparţine experienţei şi ceea ce este rodul reflecţiei şi al speculaţiei, interpretând faptele şi introducându-le în domeniul etic. „Acest rol foarte delicat al medierii între datele empirice şi elaborarea normativă este jucat în bioetică de antropologie şi cosmologia filosofică”. Este, de asemenea, analizat şi raportul cu alte discipline cu caracter normativ, cum ar fi deontologia medicală, etica medicală, biodreptul, care au în comun cu bioetica atât tematicile, cât şi domeniile de studiu. Faggioni subliniază că ceea ce caracterizează antropologia creştină este „creaturalitatea” omului, „care poate fi gândit doar în raport cu Dumnezeu. Totuşi, relaţia dintre creatura umană cu Dumnezeu este absolut unică, deoarece este o relaţie constitutivă şi exclusivă, o relaţie personală care face din om o persoană, o realitate deschisă autodepăşirii în Întreg şi deschiderii către Alteritate, într-o mişcare dinamică ce o conduce către o realizare tot mai mare şi o împlinire definitivă”.

Dintotdeauna atent la provocările lansate de noile biotehnologii şi sensibil la riscurile privind echilibrul ecologic global, autorul susţine urgenţa unei regândiri a raportului dintre om şi lumea naturală. Acesta nu trebuie să se realizeze însă prin înlocuirea antropocentrismului cu ecocentrismul sau cu biocentrismul, deoarece cunoaşterea datelor naturale şi interpretarea lor nu pot face abstracţie de o reflecţie adecvată asupra naturii umane. „Modelul cosmo-antropologic de referinţă care a însoţit omul până acum are nevoie de o revizuire serioasă pentru a fi adecvat în faţa provocărilor care ne aşteaptă”.

Propunerea care se conturează este faptul că „justificarea morală a manipulării biotehnologice a vieţii constă tocmai în această domnie împărtăşită sau ministerială”. Asta înseamnă că omul participă la stăpânirea lui Dumnezeu asupra creaţiei în calitatea sa de imagine şi că în Dumnezeu îşi găseşte motivaţia pentru toate lucrurile. Aceasta îi poate permite să evite emulaţia creaţiei prin intermediul recurgerii la manipulările biotehnologice şi să nu piardă din vedere centralitatea axiologică a persoanei umane, care exercită o stăpânire nu absolută, ci ministerială. „O reflectare reală a domniei unice şi infinite a lui Dumnezeu. De aceea, omul trebuie să o trăiască cu înţelepciune şi iubire, participând la înţelepciunea şi iubirea incomensurabile ale lui Dumnezeu”.

Ignazio Carrasco de Paola

Preşedintele Academiei Pontificale pentru viaţă