Sari la conținut

Colecția Istoria Bisericii

De viris illustribus Seminarii Catholici Iassiensis (1886–2026). Personalităţi care au contribuit la fondarea şi dezvoltarea Seminarului Mare Diecezan „Sfântul Iosif” din Iaşi

Descarcă fragmentul (PDF)
Evaluează cartea

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea De viris illustribus Seminarii Catholici Iassiensis (1886–2026). Personalităţi care au contribuit la fondarea şi dezvoltarea Seminarului Mare Diecezan „Sfântul Iosif” din Iaşi, scrisă de pr. dr. Fabian Doboș. Cartea apare în colecţia „Istoria Bisericii”, în format 14×20, are 352 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la prețul de 40 lei.

Există cărţi care informează şi cărţi care fac dreptate. Volumul de faţă aparţine, fără îndoială, celei de-a doua categorii. Alegând pentru lucrarea sa titlul celebrei opere a sfântului Ieronim, pr. Fabian Doboş nu a recurs la un simplu ornament erudit, ci şi-a asumat un program: acela de a arăta, cu documentul în mână, că mica Biserică Catolică din Moldova a dăruit Bisericii universale şi poporului român oameni de credinţă, de ştiinţă şi de caracter, care merită să fie cunoscuţi, citiţi şi pomeniţi. La împlinirea a 140 de ani de la întemeierea Seminarului Mare Diecezan „Sfântul Iosif” din Iaşi (1886) şi a 70 de ani de la redeschiderea acestuia (1956), o asemenea carte nu este doar binevenită, ci şi necesară.

O istorie a unei instituţii poate fi scrisă în multe feluri: prin statute şi programe de studiu, prin clădiri şi bugete, prin cifre ale admiterilor şi hirotonirilor. Autorul a ales calea cea mai dificilă şi, totodată, cea mai fidelă naturii unui seminar: istoria prin persoane. Deoarece un seminar nu este, în primul rând, un edificiu, ci o comunitate în care oameni concreţi – episcopi, rectori, profesori, formatori şi seminarişti – au transmis, din generaţie în generaţie, credinţa, cultura teologică şi modelul unei vieţi sacerdotale. A scrie despre ei înseamnă a scrie despre „inima” diecezei, după cuvântul pe care Excelenţa Sa Iosif Păuleţ îl aşază la începutul acestui volum.

Arhitectura unei memorii

Structura cărţii reflectă cu limpezime această viziune. Primul capitol este dedicat episcopilor care au întemeiat şi au ocrotit Seminarul: Nicolae Iosif Camilli, primul episcop de Iaşi, care, în ciuda propriilor ezitări şi a unor împrejurări deloc favorabile, a deschis în 1886 „şcoala de preoţi” încredinţată iezuiţilor veniţi din Galiţia; Mihai Robu, primul episcop moldovean, care a făcut din formarea clerului autohton o prioritate a păstoririi sale; şi Fericitul Anton Durcovici, episcopul martir mort în închisoarea de la Sighet în 1951 şi beatificat la Iaşi în 2014, a cărui jertfă dă întregii istorii a Seminarului o dimensiune de mărturie.

Al doilea capitol îi readuce în lumină pe rectori: pe pr. Felix Wierciński SJ, figură reprezentativă a primei generaţii de formatori iezuiţi; pe pr. Anton Trifaş, doctor practicus, cel mai longeviv rector al Seminarului, care a condus instituţia atât în ajunul închiderii ei abuzive din 1948, cât şi după redeschiderea din 1956; şi pe pr. Alois Bulai, teolog, traducător al Sfintei Scripturi şi îndrumător spiritual, a cărui trecere la Domnul, în martie 2026, conferă paginilor dedicate lui o încărcătură aparte.

Capitolul al treilea este închinat profesorilor: pr. Vasile Gabor, „ghiocelul care a străpuns gheaţa comunismului”, pr. Rafael Friedrich, a cărui viaţă, marcată de arestare şi detenţie, este reconstituită aici pe baza unor documente de arhivă de mare valoare, şi Mons. Anton Despinescu, păstrătorul memoriei Bisericii locale, cu şapte decenii de slujire sacerdotală.

În sfârşit, capitolul al patrulea adună mărturiile unor păstori şi foşti seminarişti – de la Arhiepiscopul Mitropolit emerit Ioan Robu şi PS Petru Gherghel până la generaţiile formate după 1989. Aceste pagini, scrise la persoana întâi, aduc ceea ce niciun document de arhivă nu poate reda pe deplin: atmosfera anilor de seminar, admiterile sub regimul numerus clausus impus de Securitate, stagiul militar ca „filtru de descurajare ideologică”, munca la construirea seminarului, rugăciunea, prietenia, îndoiala şi maturizarea vocaţiei. Un loc aparte îl ocupă studiul tematic asupra unui jurnal seminarial din 1981, precum şi paginile despre Seminarul Liceal „Sfântul Iosif” din Bacău, ramură născută din aceeaşi rădăcină.

Între document şi mărturie

Meritul principal al lucrării stă în îmbinarea a două registre care rareori se întâlnesc între aceleaşi coperte: rigoarea istoricului şi căldura memoriei vii. Pe de o parte, cititorul are în faţă rodul unei îndelungate cercetări în arhive din România şi din Roma – Arhiva Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, Arhiva Seminarului diecezan, arhivele Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor, ale Ordinului Fraţilor Minori Conventuali, ale Nunţiaturii şi ale Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Notele bogate şi bibliografia amplă fac din acest volum un instrument de lucru indispensabil pentru oricine va studia, de acum înainte, istoria catolicismului moldav din secolele XIX–XXI. Pe de altă parte, vocile martorilor dau viaţă acestor date şi ne amintesc că în spatele fiecărui dosar se află un om, o familie, o comunitate parohială care s-a rugat şi a făcut sacrificii pentru ca un tânăr să poată deveni preot.

Autorul nu idealizează şi nu ascunde nimic. Paginile despre persecuţia comunistă – despre confiscarea bunurilor, anchete, procese, detenţie şi supraveghere – sunt redate cu sobrietate, fără patetism, lăsând faptele să vorbească. Tocmai de aceea, ele au o forţă deosebită. Istoria Seminarului din Iaşi apare astfel nu ca o succesiune liniară de reuşite, ci ca o istorie a fidelităţii în încercare: o instituţie închisă de un regim ateu, dar niciodată stinsă, pentru că a continuat să trăiască în oamenii pe care i-a format.

O carte pentru prezent

Deşi este o carte despre trecut, De viris illustribus Seminarii Catholici Iassiensis se adresează cu precădere prezentului. Seminariştilor de astăzi le oferă modele concrete, apropiate în timp şi spaţiu, de dăruire, competenţă şi curaj. Preoţilor le reaminteşte de unde vin şi ce moştenire poartă. Formatorilor le propune o reflecţie asupra exigenţelor unei formări integrale – umane, spirituale, intelectuale şi pastorale – pe care înaintaşii au asigurat-o adesea în condiţii de extremă precaritate. Iar cititorului mai larg, credincios sau nu, catolic sau de altă confesiune, îi deschide o fereastră spre o pagină prea puţin cunoscută a istoriei culturale şi religioase a României.

Aşa cum sfântul Ieronim nu şi-a propus să-i cuprindă pe toţi scriitorii creştini, nici autorul acestui volum nu a pretins exhaustivitatea. El însuşi mărturiseşte că alegerea a fost dificilă, întrucât fiecare episcop, rector sau profesor ar merita o biografie aparte. Această conştiinţă a limitelor este, de fapt, o invitaţie: cartea deschide un drum pe care alţi cercetători vor fi chemaţi să-l continue.

Îi suntem recunoscători pr. Fabian Doboş pentru acest dar oferit Seminarului „Sfântul Iosif”, Diecezei de Iaşi şi istoriografiei româneşti. Prin truda sa, figurile ilustre ale Seminarului ieşean nu mai sunt doar nume gravate pe plăci comemorative sau pomenite la aniversări, ci chipuri vii, cu biografii, lupte şi roade. Recomand cu toată căldura această lucrare tuturor celor care iubesc Biserica şi doresc să cunoască rădăcinile din care s-a hrănit şi continuă să se hrănească credinţa catolicilor din Moldova.

Pr. Ştefan Lupu