Colecția Istoria Bisericii
Francisc Janik, Augustin Wagner, Iosif Wasilew- scki şi Adalbert Baudiss: rectori iezuiţi ai Seminarului din Iaşi
La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Francisc Janik, Augustin Wagner, Iosif Wasilew- scki şi Adalbert Baudiss: rectori iezuiţi ai Seminarului din Iaşi, scrisă de pr. Alois Moraru. Cartea apare în colecţia „Istoria Bisericii”, în format 14×20, are 146 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la prețul de 25 lei.
Se împlinesc anul acesta 140 de ani de când, pe 29 septembrie 1886, primul episcop de Iaşi, Nicolae Iosif Camilli, deschidea porţile Seminarului diecezan, pe care l-am numit mereu, pe drept cuvânt, „inima” diecezei. Puţine aniversări pot fi cinstite mai potrivit decât printr-o carte ce readuce în lumină chipurile celor care au dat ritmul acestei inimi în primii săi ani. Lucrarea pe care o ţineţi în mâini, semnată de părintele Alois Moraru, este o astfel de carte.
Volumul continuă proiectul început în anul 2025 cu monografiile dedicate primilor doi rectori, părinţii iezuiţi Francisc Xaveriu Habeni şi Felix Wiercinski. De această dată, autorul îi reuneşte pe următorii patru rectori iezuiţi: Francisc Janik (1897–1900), Augustin Wagner (1900–1905), Iosif Wasilewski (martie–octombrie 1905) şi Adalbert Baudiss (1905–1906). Rectoratele lor au fost scurte, iar urmele lăsate în arhive sunt puţine. Tocmai de aceea, efortul de a le aduna şi de a le pune în ordine merită cu atât mai multă recunoştinţă.
Paginile cărţii se sprijină pe o muncă de arhivă de peste trei decenii: Diarium-ul Seminarului, jurnalele părinţilor profesori, fondurile Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi şi miile de file cercetate în arhiva Provinciei iezuite din Cracovia. Din aceste izvoare, multe redactate în latină, autorul reconstituie nu doar biografii, ci şi viaţa unei întregi comunităţi: activitatea care începea zilnic la ora 4.30, programa de studii, mesele, vacanţele de la Miroslava, disputele filosofice şi „academiile” literare ale seminariştilor.
Cele patru portrete au fiecare coloratura lor. Părintele Francisc Janik, „un om împăciuitor şi pacific”, adusese mai întâi liniştea în parohia Botoşani, sfâşiată de neînţelegeri, şi ridicase capele şi bisericuţe la Storoşeşti, Mihăileni, Hârlău, Mazut şi Dorohoi. În anii rectoratului său, Seminarul l-a primit pe regele Carol I (22 octombrie 1897), a obţinut sprijin financiar din partea statului şi şi-a trimis primii studenţi la Roma.
Părintele Augustin Wagner a condus o perioadă pe care izvoarele o descriu ca timp de „pace şi armonie”, cu examene lunare şi o disciplină riguroasă, încheiată însă sub povara datoriilor şi a tensiunilor din jurul Institutului „Cipariu”. Părintele Iosif Wasilewski, profesor la Iaşi aproape două decenii, a fost rector doar câteva luni, „până la limpezirea situaţiei”, dar din anul său şcolar ne-a rămas prima programă analitică completă a Seminarului. În sfârşit, părintele Adalbert Baudiss a primit misiunea delicată de a încheia cu demnitate prima perioadă a prezenţei Societăţii lui Isus la conducerea Seminarului.
Autorul nu ocoleşte momentele grele. Cartea vorbeşte deschis despre lipsurile financiare, despre temerile legate de „polonizare”, despre neînţelegerile dintre episcopi şi părinţii iezuiţi şi despre disputa privind viaţa comună a preoţilor diecezani. Prezentate cu sobrietate, pe temeiul documentelor, aceste tensiuni nu micşorează chipul rectorilor. Dimpotrivă, ne arată cât de fragil şi de preţios a fost începutul formării unui cler autohton în Moldova.
Rodul acestor ani se vede limpede în ziua de 26 noiembrie 1906. În aceeaşi zi în care iezuiţii predau conducerea Seminarului, arhiepiscopul Camilli hirotonea nouă preoţi, iar în aprilie 1907 urma al zecelea, Mihai Robu, viitorul episcop de Iaşi. Formatorii plecau, dar lăsau în urmă oameni pregătiţi să ducă misiunea mai departe; unii dintre ei, precum Iosif Clofanda şi Mihai Dumea, au primit chiar din 1907 responsabilităţi de conducere şi formare în acelaşi Seminar.
Pentru noi, cei care slujim astăzi în această instituţie, cartea părintelui Moraru este mai mult decât o pagină de istorie. Ea ne aminteşte că formarea preoţească se clădeşte pe răbdare, pe fidelitate şi pe dăruirea unor oameni care au lucrat adesea departe de patria lor, în condiţii modeste. Ne aminteşte şi convingerea formatorilor de atunci, valabilă şi astăzi: „Ştiinţa fără o formaţiune spirituală solidă îngâmfează, iar formarea spirituală fără ştiinţă n-ar fi în stare să facă faţă cerinţelor timpului”.
Îi mulţumesc părintelui Alois Moraru pentru perseverenţa cu care, an de an, ne restituie memoria Seminarului. Onestitatea cu care recunoaşte că jurnalele scrise în limba poloneză aşteaptă încă să fie cercetate este o invitaţie adresată tinerilor cercetători. Recomand această carte preoţilor, seminariştilor, istoricilor Bisericii şi tuturor celor care iubesc Dieceza de Iaşi. În ea vor găsi chipurile unor păstori care au slujit cu credinţă „inima” diecezei noastre.
Pr. Ştefan Lupu