Alois Moraru, Pr. Francisc Xaveriu Habeni, primul rector al Seminarului Catolic din Iaşi, Iași 2024, 120 p., 14×20, ISBN 978-606-578-584-7, 15 lei. 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Pr. Francisc Xaveriu Habeni, primul rector al Seminarului Catolic din Iaşi, scrisă de pr. Alois Moraru. Cartea apare în colecția „Magistra vitae”, în formatul 14×20, are 120 şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 15 lei.

Încă de la fondarea Congregaţiei De Propaganda Fide (1622), Sfântul Scaun a dorit să înfiinţeze, în teritoriile de misiune, seminarii diecezane, iar în acestea să fie formaţi pentru Preoţie tineri indigeni, care să poată lucra cu mai mult folos spiritual în mijlocul semenilor cu care împărtăşeau aceeaşi istorie, cultură, limbă şi tradiţii.

În Moldova secolului al XIX-lea, în timpul Vicariatului Apostolic, au existat câteva încercări de înfiinţare a unui astfel de seminar, dar până la înfiinţarea Diecezei de Iaşi (27 iunie 1884), acest vis al Sfântului Scaun nu a putut fi realizat, cauzele fiind de ordin economic, politic şi religios.

Odată cu numirea Mons. Nicolae Iosif Camilli (27 iunie 1884) pe scaunul tinerei dieceze, ideea înfiinţării unui seminar diecezan a devenit din nou o prioritate, acest punct din programul pastoral al primului episcop de Iaşi fiind tratat în mai multe rânduri în audienţele pe care acesta le-a avut la Papa Leon al XIII-lea.

Cartea părintelui Alois Moraru surprinde bine atât eforturile pe care unii vizitatori apostolici din Moldova le-au făcut, la mijlocul secolului al XIX-lea, pentru a forma preoţi indigeni, cât mai ales momentul deschiderii Seminarului Diecezan „Sfântul Iosif” din Iaşi, pe 29 septembrie 1886.

De asemenea, autorul lucrării prezintă cele mai importante tratative pe care episcopul Camilli le-a dus cu provincialul iezuiţilor din Galiţia (Polonia), care, printr-un tratat secret semnat doar de cei doi protagonişti, se angaja să trimită în Moldova câţiva preoţi iezuiţi, încă din anul 1885, care să ajute mai întâi la şcoala primară de băieţi a episcopiei, iar dacă aceştia se vor obişnui cu stilul de viaţă al catolicilor din Moldova, să-l sprijine pe episcopul Camilli să deschidă un seminar diecezan. Astfel, după numai un an de experienţă, părintele Francisc Xaveriu Habeni, unul din preoţii iezuiţi trimişi în anul 1885 în Moldova, a fost numit în funcţia de rector al nou-înfiinţatului Seminar diecezan din Iaşi, care în toamna anului 1886 avea doar trei elevi.

Autorul lucrării prezintă pe larg atât programul seminariştilor, cât şi materiile care se predau, punând accentul pe abilităţile primului rector în ceea ce priveşte formarea intelectuală şi spirituală a viitorilor preoţi.

A fost tratat mai puţin raportul pe care episcopul Camilli l-a avut cu preoţii franciscani, care doreau, la rândul lor, de multe secole, să înfiinţeze un seminar franciscan în Moldova, dar vremurile nu au fost prielnice, misionarii franciscani rămânând dezamăgiţi de această iniţiativă a episcopului Camilli, care a adus la conducerea noului institut preoţi iezuiţi polonezi. Sperăm ca, într-o a doua ediţie, autorul cărţii să surprindă şi acest aspect al realităţii Episcopiei de Iaşi, la finalul secolului al XIX-lea.

Timpul a demonstrat că înfiinţarea Seminarului catolic din Iaşi a fost una dintre cele mai importante realizări pastorale ale primului episcop de Iaşi, care, în cele două perioade în care a condus dieceza (1884-1894; 1904-1915), a avut mereu grijă ca viitorii preoţi indigeni să aibă toate condiţiile pentru a deveni preoţi vrednici şi exemple de viaţă spirituală pentru catolicii din Dieceza de Iaşi.

Lucrarea părintelui Alois Moraru se înscrie în lunga serie de opere istorice care au fost publicate sub egida Departamentului de Cercetare Istorică „Fericitul Anton Durcovici” de pe lângă Episcopia Romano-Catolică de Iaşi, opere care au ca scop prezentarea principalelor evenimente trăite de catolicii din Moldova, dar şi scoaterea la lumină a unor protagonişti spirituali, printre aceştia numărându-se şi părintele iezuit Habeni.

Adresăm, aşadar, felicitări atât autorului, cât şi directorului Editurii Sapientia, părintelui rector al seminarului, Ştefan Lupu, pentru grija pe care o au faţă de trecutul Seminarului Diecezan „Sfântul Iosif” şi sperăm să avem ocazia, pe viitor, să citim şi alte biografii ale rectorilor şi profesorilor acestei instituţii de învăţământ superior.

PS Iosif Păuleţ

Episcop romano-catolic de Iaşi

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Michael Hesemann, Paul din Tars. Arheologi pe urmele Apostolului neamurilor, Iași 2024, 336 p., 14×20, ISBN 978-606-578-571-7, 40 lei. 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Paul din Tars. Arheologi pe urmele Apostolului neamurilor, scrisă de Michael Hesemann și tradusă în limba română de pr. Liviu Narcis Matieș. Cartea apare în colecția „Viețile sfinților”, în formatul 14×20, are 336 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 40 lei.

Opiniile sunt împărţite asupra lui Paul. Pentru unii, este cel mai mare dintre toţi apostolii; pentru alţii, este un falsificator al mesajului lui Cristos. Performanţa sa istorică fără pereche este de necontestat. Unii au văzut în ea o „procesiune a lui Alexandru răsturnată”. Dacă armata macedoneană a dus cultura greacă până la Indus, lumina lui Cristos a venit prin Paul din Răsărit până la Roma, poate chiar în Spania. A început cu misiunea către neamuri; prin el, o sectă evreiască a devenit cea mai mare dintre toate religiile lumii. Aşadar, este absolut legitim să-l numim al doilea fondator al creştinismului. A muncit fără încetare pentru atingerea acestui obiectiv. El a parcurs peste 30.000 de kilometri – parţial pe reţeaua bine dezvoltată de drumuri romane, parţial pe scândurile clătinându-se ale navelor antice, o alternativă mai riscantă: de patru ori, după cum ştim din scrisorile sale şi din Faptele Apostolilor, a suferit naufragiul. Nimic însă nu l-a împiedicat să continue să vestească evanghelia: nici diverse şederi în închisoare, nici biciuirile, persecuţia constantă şi chiar o lapidare căreia i-a supravieţuit, nici măcar boala lui, probabil malarie. Astfel, bărbatul din Tars este o minune a puterii voinţei şi a tăriei credinţei.

Însuşi Paul, în Scrisoarea către Romani, s-a intitulat „slujitor al lui Cristos Isus, chemat [să fie] apostol, ales [ca să vestească] evanghelia lui Dumnezeu” (Rom 1,1). Dar evanghelia despre moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu Isus, pe care el a proclamat-o, a fost oare într-adevăr învăţătura autentică a Nazarineanului? Creştinătatea dispută în acest sens de aproape 2000 de ani.

Pentru ebioniţii iudeo-creştini, el era deja Anticristul, deoarece a dus evanghelia la neamuri şi, pe deasupra, s-a abţinut să-i facă circumcişi. Ereticul Marcion (85-160) a respins la rândul său fiecare element evreiesc al credinţei: din cele patru Evanghelii, a considerat-o valabilă doar pe cea după sfântul Luca, iar din scrisorile apostolilor, doar scrisorile lui Paul, desigur, într-o versiune „dez-iudaizată” de el. Sfântul Augustin (354-430) s-a convertit când l-a citit pe Paul, în timp ce Martin Luther (1483-1546) s-a referit la Scrisoarea către Romani în revolta sa împotriva Bisericii. Teologii de astăzi îl acuză că a gândit anacronic şi că l-a înţeles greşit pe Apostolul neamurilor. Când Paul a scris că numai credinţa duce la mântuire, el a respins reglementările stricte ale purităţii Legii mozaice, însă nu operele de binefacere şi eforturile de a sfinţi viaţa de zi cu zi, aşa cum învaţă Biserica Catolică. Filosoful Friedrich Nietzsche (1844-1900) l-a făcut pe Paul ţinta polemicii sale antisemite şi anticreştine. Tocmai pe vestitorul iubirii lui Dumnezeu, el l-a numit un „geniu al urii”; prin el, evreii s-ar fi răzbunat pe romani şi civilizaţia antică s-ar fi supus unei „morale a sclavilor”. Adolf Hitler, care îl considera pe Isus un „arian” şi creştinismul primar drept o „mişcare de protest faţă de iudaism”, a fost de acord cu el din toată inima. Astăzi, pe de altă parte, este la modă să-i imputăm lui Paul că ar fi fost un agent al romanilor care l-a interpretat pe revoluţionarul evreu Isus ca „fiu al lui Dumnezeu după modelul elenistic” pentru a dezamorsa o mişcare mesianică explozivă. Cel puţin aşa se spune în bestsellerele populiste, precum operele britanicilor falsificatori de istorie Michael Baigent şi Richard Leigh (The Jesus Papers: Exposing the Greatest Cover-Up in History), americanul care s-a împotrivit descoperirilor de la Qumran Robert Eisenman (James the Brother of Jesus) şi compatriotul său nu mai puţin aventuros James Tabor (The Jesus Dynasty), care susţine că ar fi găsit mormântul tatălui lui Isus, un legionar roman, la Bingen, pe Rin.

În realitate, Paul nu era nimic din toate acestea. Dacă primii creştini ar fi fost activi politic, cu greu ar fi fugit din Ierusalim când a izbucnit răscoala iudaică. Dacă Paul l-ar fi interpretat pe Isus, cu siguranţă nu ar fi fost susţinut de discipolii Nazarineanului. De fapt, în primele sale călătorii misionare, el a fost însoţit de membri ai comunităţii primare de la Ierusalim, care cu siguranţă trebuiau să-l controleze totodată în predicarea sa. De la Qumran, de la descoperirea sulurilor de la Marea Moartă, ştim despre cristologia paulină că îşi trage rădăcinile în idei evreieşti străvechi despre Mesia (care nu erau în niciun fel omogene). Cel puţin Evanghelia a patra, care prezintă filiaţiunea divină a lui în cel mai impresionant mod, a fost scrisă după scrisorile lui Paul. Autorul ei este Ioan, ucenicul iubit şi cel mai de încredere discipol al lui Isus, care, după plecarea sfântului Paul, a preluat conducerea comunităţii creştine din Efes. Paul nu a văzut niciodată unul dintre cele mai importante centre ale Bisericii primare, Alexandria; cu toate acestea, acolo nu a luat naştere nicio teologie de trend independentă de el. Dacă Paul ar fi fost într-adevăr în slujba Romei, cu greu ar fi fost încarcerat timp de patru ani de oficialităţile romane şi executat ulterior din porunca împăratului.

Ceea ce rămâne, dincolo de orice însuşire şi interpretare greşită, este una dintre cele mai fascinante personalităţi din istorie. Apostolul neamurilor a fost cel mai bun expert în PR pe care Cristos însuşi l-a putut recruta pentru răspândirea evangheliei. Un om care nu a făcut lucrurile pe jumătate şi care impresionează şi astăzi prin consecvenţa, atitudinea lui lipsită de compromisuri şi devotamentul său necondiţionat faţă de ceea ce credea. Nu era un simplu contemporan; i-a provocat atât pe evrei, cât şi pe romani, şi chiar pe confraţii săi creştini, care trebuiau uneori să suporte cu resemnare câte un cuvânt dur. De-a lungul vieţii, el a fost sub vraja apariţiei înaintea lui a Celui Înviat pe drumul către Damasc. Atunci, ca şi cum ar fi fost lovit de fulger, tot ce fusese anterior sigur pentru el s-a făcut ţăndări, în timp ce i se dezvăluia ceva nou şi măreţ: viziunea noului legământ al lui Dumnezeu cu oamenii.

Pentru aceasta, trebuiau sfărâmate toate lanţurile naţionale şi confesionale. Dacă Isus istoric s-a autorevelat doar evreilor, Paul a făcut următorul pas şi l-a arătat tuturor popoarelor. A sudat liniile de demarcaţie etnică şi socială şi le-a făcut „una în Cristos Isus” (Gal 3,28). Dumnezeu acceptă pe toată lumea! „Nu mai este nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici [om] liber, nici bărbat şi nici femeie”, toţi au aceleaşi drepturi! Mesajul lui Paul din Tars a fost cea mai durabilă revoluţie socială din istorie.

La fel ca imaginea despre Dumnezeu a lui Isus, aceea a lui Paul a fost de asemenea determinată de iubirea necondiţionată. Dragostea lui Dumnezeu nu se limitează doar la un popor ales, nici măcar la cei care trăiesc în conformitate cu Legea, ci îi include chiar şi pe necredincioşi şi păcătoşi. Paul a fost cel dintâi care a înţeles universalitatea evangheliei şi adevărata dimensiune a iubirii lui Dumnezeu şi a făcut din ea măsura acţiunilor şi predicii sale. Daniel Marguerat spunea: „Etica iubirii dovedeşte că Duhul lui Isus a pătruns în Paul. Teologia sa se hrăneşte din focul pe care descoperirea lui Cristos l-a aprins în el”.

Universalitatea iubirii lui Dumnezeu cerea o proclamare universală a evangheliei. Paul a fost globalizatorul creştinismului. Între apostoli, el a fost cosmopolitul, un citoyen par excellence urban şi elocvent, deschis faţă de lume şi educat, un cunoscător intim al iudaismului, precum şi al lumii spirituale greco-romane antice. Mesajul său traversează cei aproape 2000 de ani care au trecut de la activitatea sa, este incredibil de modern şi, în acelaşi timp, ne duce înapoi la începuturile creştinismului, la rădăcinile civilizaţiei noastre.

Putem spune: cu Paul, creştinismul intră în istoria lumii. Şi aşa se face că ştim mai multe despre el decât despre orice altă personalitate a creştinismului timpuriu, inclusiv despre Isus din Nazaret. Despre nicio altă figură biblică nu s-au păstrat date biografice atât de precise şi atât de multe mărturii; niciun alt apostol nu a lăsat atâtea urme în locuri istorice.

Cine vrea să-l înţeleagă pe Paul, trebuie să urmeze aceste urme ale sale, să se cufunde în lumea sa, să meargă pe cărările pe care le-a parcurs el. Despre o astfel de căutare de urme este vorba în această carte. De aproape două sute de ani, arheologii s-au ocupat cu dezgroparea locurilor unde s-au petrecut evenimentele Noului Testament. Prin munca lor, ni se dezvăluie lumea apostolilor. Totodată, ea ne permite să punem la îndoială în mod critic ceea ce este scris în evanghelii şi în Faptele Apostolilor. În acest fel, ea pune capăt unei discuţii care a durat încă din secolul al XIX-lea, şi anume întrebarea dacă scrierile Noului Testament sunt mărturii pure de credinţă sau sunt, totodată, surse istorice autentice. Scepticismul încă prevalează printre mulţi exegeţi moderni. Aceştia datează Evangheliile şi Faptele Apostolilor în deceniile de după moartea apostolilor, dar, în orice caz, recunosc că autorii lor ar fi recurs la tradiţii contemporane. Dintre cele treisprezece scrisori ale lui Paul, doar şase se presupune că provin într-adevăr din condeiul apostolului.

Abia în ultimele decenii s-a întors foaia. Descoperirile spectaculoase ale papirusurilor dovedesc că Evangheliile sunt mult mai vechi decât s-a presupus între timp. Tot mai mulţi experţi îndrăznesc să fie de acord cu tradiţia creştină, potrivit căreia ele provin de fapt „de pe timpul martorilor oculari”. Şi Faptele Apostolilor, care îi este atribuită lui Luca? Pasajele referitoare la „noi”, extrem de detaliate, nu atestă oare că autorul lor a fost foarte aproape de acestea? Prin această carte, aş dori să scot în evidenţă că ea respiră cu adevărat spiritul vremii şi coloritul local, că trebuie să îşi fi avut originea în întregime în gândirea şi viaţa din secolul I. Poate că cea de-a doua carte a lui Luca a folosit chiar ca documentaţie pentru reabilitarea sfântului Paul după procesul său la Roma. Numai aceasta ar explica motivul pentru care se termină atât de brusc: nu, cum este potrivit pentru o biografie postumă, adică cu moartea apostolului martir, ci cu mai bine de doi ani mai devreme. Acest lucru nu are sens decât dacă Faptele Apostolilor au fost de fapt scrise în timpul vieţii sale. Numai din acest motiv, în această carte, îi urmez cronologia, chiar dacă a devenit la modă pentru biografii lui Paul să schimbe ordinea. Acesta este singurul mod de a găsi paralele interesante cu punctele fixe istorice care lipsesc în majoritatea revizuirilor.

Consider că nu metoda istorico-critică, ci arheologia este cea care este responsabilă de chestiunea istoriei alcătuirii scrierilor neotestamentare. Atât de multe ori săpăturile au dovedit corectitudinea tradiţiei creştine, încât este perfect legitim să se decidă in dubio pro traditio (a da întâietate tradiţiei în caz de îndoială).

Timp de opt ani am mers pe urmele Apostolului neamurilor, călătorind în Grecia şi Turcia, în Israel şi Cipru, Spania, Malta, sudul Italiei şi din nou la Roma, până când am reuşit să scriu această carte. Când a fost publicată prima ediţie în limba germană, în Roma se plănuia deschiderea sarcofagului său, redescoperit cu doar câţiva ani în urmă în locul venerat în mod tradiţional. Odată cu descoperirea oaselor Apostolului, o tradiţie creştină a fost încă o dată confirmată în mod impresionant. Ulterioare investigaţii sunt rezervate generaţiilor viitoare. Până atunci, însă, este important să rezumăm ceea ce ştim despre omul din Tars, care îşi aşteaptă învierea acolo, poate cu mai multă certitudine decât oricine altcineva.

Michael Hesemann

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Iulian Budău SJ, Fabian Doboş, Părintele Otto Canisius Farrenkopf, SJ : un „nebun” pentru Cristos, Iași 2024, 250 p., 14×20, ISBN 978-606-578-576-2, 25 lei. 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Părintele Otto Canisius Farrenkopf, SJ : un „nebun” pentru Cristos, scrisă de pr. Iulian Budău SJ și pr. dr. Fabian Doboş. Cartea apare în colecția „Istoria Bisericii”, în formatul 14×20, are 250 p. şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 25 lei. 

Părintele iezuit Otto Canisius Farrenkopf SJ, a cărui viaţă este ilustrată în cartea de faţă, este unul dintre acei oameni a căror credinţă nu poate fi încarcerată, un om vizionar, un preot şi un creştin a cărui viaţă ne poate inspira şi încuraja atunci când încercările ni se par prea apăsătoare. Cartea de faţă e de citit ca medicament pentru momente de deprimare şi lipsă de sens, îndeosebi atunci când avem impresia că existenţa ne este plină de oprelişti şi de greutăţi. Deşi e clar că fiecare epocă are eroii şi sfinţii ei, în zilele noastre în care pare, pe de o parte, că avem o libertate absolută în a face tot ceea ce dorim, iar pe de alta neajunsurile ne provoacă nevoia de sens şi de apartenenţă, o naraţiune ca cea de faţă ne poate de-dramatiza viziunea asupra lumii şi a vieţii.

Povestea vieţii părintelui Farrenkopf este aceea a unui misionar exemplar. Se naşte în Germania, iar în timpul studiilor ajunge în India, apoi, în timpul Primului Război Mondial activează ca infirmier voluntar în Franţa, pentru ca, după finalul studiilor şi hirotonire ascultarea să-l trimită în părţile noastre. Ajunge mai întâi la Cernăuţi, pentru ca, în 1925 şi apoi în 1932, să activeze la Bucureşti. Un poliglot impresionant, ajunge să îmbrăţişeze şi să iubească România ca pe ţara sa proprie. La Bucureşti, printre altele se ocupă de cei marginalizaţi şi săraci, dar şi de educaţia generală a celor mici, pentru care conduce redacţia revistei Raiul copiilor, timp de nouă ani, până la interzicerea ei de către autorităţile comuniste, în 1948. Împreună cu colegul său, părintele Ioan Lazăr SJ, care era redactor, colaborează şi la revista Raiul tineretului. A fost, de asemenea, secretar naţional al Asociaţiei „Apostolatul Rugăciunii” şi al Congregaţiilor Mariane. A predicat exerciţiile spirituale ale sfântului Ignaţiu de Loyola, străbătând ţara în lung şi-n lat. Dar misiunea pe care o primeşte în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi cu care îl găseşte apoi prigoana comunistă este aceea de Comisar apostolic al Congregaţiei Maicii Domnului, o congregaţie greco-catolică. Dacă destinul său este puternic legat de confraţii săi iezuiţi, cu care împărtăşeşte idealurile şi viaţa, iar mai apoi domiciliul obligatoriu la Gherla şi miile de întrebări puse sub anchetă, acesta se îngemănează şi cu acela al surorilor faţă de care se simte responsabil şi pe care le îngrijeşte cu paternă fermitate, dar şi cu un spirit de sacrificiu şi un curaj demne de toată veneraţia.

Odată cu instaurarea regimului stalinist în România, cunoaşte rigorile dictaturii proletariatului, fiind arestat de cinci ori, fiind anchetat şi purtat în repetate rânduri de la arestul Securităţii la diferite penitenciare. Unul dintre acestea a fost şi cel din Sighetu Marmaţiei, unde împarte celula, printre alţii, şi cu episcopul Anton Durcovici. Întrucât atitudinea sa la anchete este deosebit de dârză, torţionarii se simt ameninţaţi de o eventuală punere în libertate a temerarului preot-călugăr şi, în bună tradiţie kaghebistă, este internat, în noiembrie 1956, la Secţia de Psihiatrie a spitalului din Târnăveni, de unde va fi eliberat doar în 1965, pentru a pleca la fratele său în Germania. Dar anii grei de temniţă şi umilirea pe care o simte un om inteligent închis într-un spital psihiatric îşi ajung sfârşitul în numai doi ani, când moare în sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, 15 august 1967.

Data morţii spune multe despre cel care a scris, după ce iese din închisoare pentru prima dată, manuscrisul autobiografic: „Sfânta Fecioară în veci biruitoare. Însemnări din lupta Bisericii Catolice împotriva comunismului”.

Am insistat asupra acestor puţine date biografice pentru a ajunge la unul dintre nucleele fundamentale ale personalităţii şi spiritualităţii acestui preot atât de rezistent, perseverent şi vertical. Din carte reiese clar faptul că spiritualitatea sfântului Ignaţiu şi sentimentul de apartenenţă la ordinul iezuit sunt coloana vertebrală a spiritualităţii acestuia. Însă, această spiritualitate are o componentă particulară: devoţiunea extraordinară pe care părintele Farrenkopf o are faţă de sfânta Fecioară Maria, pe care o zugrăveşte în termeni extraordinari în memoriile sale, care apar în a doua parte a acestei cărţi. Faptul că iezuitul îi scrie regelui Mihai, cerându-i să consacre România Inimii Neprihănite a Fecioarei Maria pentru a fi ferită de pericolul comunist, poate părea ideea unui fanatic, cum de altfel a şi fost descris. Încă mai nebunească pare ideea de a-i scrie lui Ion Gheorghe Maurer, preşedintele Marii Adunări Naţionale, cerându-i să fie eliberat, dar sperând că Maica Domnului poate înfrânge comunismul ateu şi îl poate converti pe Maurer însuşi. Scrisoarea este semnată cu „Al Excelenţei Voastre slugă în Hristos, părintele Otto Canisius Farrenkopf, Un Nebun pentru Hristos”, urmate de deviza iezuiţilor „AMDG”, adică Ad majorem Dei gloriam. Ne putem întreba de unde şi-a tras acest om seva dârzeniei şi a curajului de a-i înfrunta pe anchetatori, de a nu recunoaşte autoritatea statului comunist, de a fi internat într-un spital psihiatric pentru a nu fi lăsat în libertate, unde s-ar fi întors la neobositele sale călătorii pentru a da îndrumare spirituală şi exerciţii spirituale. Probabil multe dintre aceste răspunsuri pot fi găsite în memoriile din a doua parte a acestei cărţi. Cu siguranţă, curajul şi verticalitatea acestui martor al credinţei şi fiu devotat al Sfintei Fecioare ne pot inspira curaj şi adevărată evlavie faţă de mama Mântuitorului care nu este doar tandră, bună, blândă şi umilă, ci şi o mijlocitoare extrem de puternică, mai puternică chiar decât cele mai odioase orânduiri umane, aşa cum o vedea părintele Otto.

Mărturiile celor care au străbătut prigoana comunistă nu sunt doar venerabile exemple de credinţă, evlavie şi curaj, ci şi surse de îmbărbătare pentru noi. Oameni ca părintele Farrenkopf au ştiut să fie fideli fraţilor lor şi să nu cedeze nici sub cele mai groaznice torturi, rămânând în acelaşi timp fideli valorilor evangheliei. Personalităţi complexe, rafinate, dar extrem de ataşate de propriile valori pe care au fost gata să le zugrăvească cu tonurile de culoare ale propriului lor sânge.

În zilele noastre, în care multe dintre valorile creştine sunt considerate nepotrivite pentru timpurile noastre marcate de anarhia valorilor sau de promovarea unor pseudovalori, ca şi de tehnologie şi inteligenţă artificială, astfel de mărturii de viaţă ne pot orienta în alegeri pe care le avem de făcut ca oameni şi creştini pentru a ne menţine orientarea şi verticalitatea. Foarte probabil, ceea ce pare nebunie în ochii oamenilor poate fi o tăinuită manifestare a înţelepciunii lui Dumnezeu.

Salut apariţia acestei cărţi cu figura părintelui Otto Farrenkopf, care completează galeria personalităţilor din România, care s-a opus cu îndârjire regimului comunist cu preţul multor suferinţe, şi pe care autorii îl prezintă cu o atentă analiză, rod al cercetărilor îndelungate ale documentelor din arhivele Securităţii, şi a mărturiilor care vin ca un ecou din timpuri de tristă amintire, o cercetare din perspectiva unor confraţi mai tineri ai părintelui Otto.

Felicit autorii cărţii de faţă, care sper că oferă cititorului încă o imagine a unui apărător al Bisericii care, complet neînarmat, a luptat şi a îndurat persecuţia, învingând balaurul roşu, ca în majoritatea cazurilor, cu iertarea şi răspunzând urii cu iubire.

+ Iosif Păuleţ

Episcop de Iaşi

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Necrolog. Preoţi, călugări şi seminarişti care au slujit în Moldova (17.02.1607 – 27.06.2024), ediție îngrijită de pr. dr. Fabian Doboş, Iași 2024, 356 p., 17×24, ISBN 978-606-578-550-2, 45 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Necrolog. Preoţi, călugări şi seminarişti care au slujit în Moldova (17.02.1607 – 27.06.2024), ediția a II-a, îngrijită şi adăugită de pr. dr. Fabian Doboş. Cartea apare în colecția „Istorie bisericească”, în formatul 17×24, are 356 şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 45 lei. 

Lucrarea Necrolog reprezintă un omagiu adus celor care au predicat evanghelia pe tărâmul Moldovei, începând cu anul înfiinţării Episcopiei de Bacău (1607). Aceşti misionari (preoţi, călugări şi seminarişti) au ţinut aprinsă flacăra credinţei catolice la Est de Carpaţi, reuşind s-o amplifice în mod admirabil, dacă ţinem cont că numărul de catolici a crescut de la câteva mii, la începutul secolului al XVII-lea, la peste 200.000, în anul 2024.
Volumul este o contribuţie importantă la cercetarea istoriei catolicilor din Moldova, mai ales pentru faptul că are la bază manuscrisele pe care preotul franciscan minor conventual Iosif Gabor le-a lăsat Bisericii locale; informaţiile conţinute în aceste studii au fost completate ulterior de părintele Iosif Simon, care a aparţinut aceluiaşi ordin, şi de părintele Ieronim Budulai, preot al Diecezei de Iaşi. Aceştia au fost deja chemaţi la cele veşnice.
Editorul prezentei lucrări, pr. dr. Fabian Doboş, preot al Diecezei de Iaşi, plecând de la aportul celor trei preoţi amintiţi, şi sprijinit de membrii şi colaboratorii Departamentului de Cercetare Istorică „Fericitul Anton Durcovici”, dar şi de mulţi studenţi ai Seminarului „Sfântul Iosif” din Iaşi, a reuşit să facă o scurtă prezentare a tuturor evanghelizatorilor care s-au străduit să predice cuvântul Domnului pe meleagurile Moldovei, începând cu anul înfiinţării Diecezei de Bacău, până în anul 2024. Astfel, cei 900 de „misionari ai Cuvântului” sunt amintiţi în această carte, pentru ca aceia care au avut parte de roadele slujirii lor să-i amintească în rugăciuni sau să se roage prin mijlocirea lor.
Catolicii din Moldova nu au avut niciodată o viaţă uşoară, din diverse cauze: politice, sociale, religioase şi economice. Cu toate acestea, numărul lor a crescut exponenţial, având în vedere că la finele secolului al XVII-lea numărul lor era doar de 300, aceştia fiind îngrijiţi spiritual de câţiva preoţi de rit latin. În secolul următor, numărul catolicilor din Moldova a crescut mult, datorită implicării misionarilor care predicau Cuvântul cu mult zel, dar şi datorită faptului că spre sfârşitul secolului au venit numeroşi catolici din Transilvania, care s-au aşezat în multe localităţi ortodoxe din Moldova, păstrându-şi însă credinţa catolică. Aceştia, încet-încet, s-au integrat în mijlocul locuitorilor din Moldova, participând la toate evenimentele politico-sociale din principatul român. După Mica Unire (1859), catolicii din Moldova au avut parte de o evoluţie deosebită, avându-l drept protector pe Mihail Kogălniceanu, iar după aceea, pe viitorul rege Carol I, care fusese botezat în Biserica Catolică. Acesta din urmă, devenind rege în 1881, nu a uitat de originea sa catolică şi a reprezentat un puternic sprijin pentru catolicii din întreaga ţară.
Secolul al XX-lea poate fi sintetizat în câteva cuvinte: perioada interbelică a fost apogeul activităţii catolice din Moldova, iar perioada comunistă a devenit, datorită jertfelor credincioşilor, „sămânţa creştinilor” de azi.
Prezenta lucrare, prin biografiile pe care le conţine, face o scurtă memorie a vieţii şi activităţii misionarilor care s-au străduit să predice evanghelia în Moldova. Suntem recunoscători celor trei preoţi amintiţi mai sus, care au dat naştere acestei idei, trecuţi deja la cele veşnice, dar şi coordonatorului volumului şi colaboratorilor săi, precum şi Editurii „Sapientia” pentru oportunitatea de a ne aminti de înaintaşii noştri.

Iosif Păuleţ

Episcop de Iaşi

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Dănuţ Doboş, Petru Ciobanu, „Nu, o, Maică, nu poţi uita România!” Cultul sfintei Fecioare Maria de la Lourdes în România, Iași 2024, 84 p., 14×20, ISBN 978-606-578-554-0, 20 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: „Nu, o, Maică, nu poţi uita România!” Cultul sfintei Fecioare Maria de la Lourdes în România, scrisă de dr. Dănuţ Doboş și pr. dr. Petru Ciobanu. Cartea apare în colecția „Istorie bisericească”, în formatul 14×20, are 84 pagini color şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 20 lei.

În anul 2015 mi s-a oferit fericita ocazie de a merge la Lourdes, ca să mă rog și chiar să celebrez sfânta Liturghie în grota de la Massabielle sau grota aparițiilor, acolo unde preasfânta Fecioară Maria i s-a revelat sfintei Bernadeta Soubirous drept Neprihănita Zămislire.

La acea dată cunoșteam destul de multe lucruri despre aparițiile Maicii Domnului la Lourdes, dar recunosc că știam prea puține lucruri despre cultul Madonei de Lourdes în România, mai ales în Dieceza de Iași, dieceză în care m-am format ca preot. Pentru a suplini acest gol din cunoștințele mele am apelat la cartea domnului Dănuț Doboș „Adu-ți aminte, Marie, și de România”, în care se prezintă apariția și evoluția cultului Madonei de Lourdes în România. Este un studiu științific bine documentat, pătruns nu doar de spiritul istoriei, ci și de parfumul evlaviei poporului credincios față de acea Doamnă în alb care i-a apărut Bernadetei acum mai bine de 165 de ani.

Sfântul Bernard de Clairvaux spunea că niciodată nu ne vom sătura să vorbim despre Maria. La fel de adevărat este însă că niciodată nu trebuie să ne săturăm să o cunoaștem pe Maria. Tocmai de aceea, la propunerea domnului Dănuț Doboș și cu a sa contribuție substanțială, am decis să le oferim celor însetați de iubirea Mariei această carte sub forma unui rezumat al cărții „Adu-ți aminte, Marie, și de România”, căreia i-am adăugat un scurt istoric al aparițiilor de la Lourdes și al sanctuarului marian ridicat acolo, loc de pelerinaj și de credință.

Pe lângă aceasta, cititorul va găsi în acest omagiu adus Mamei noastre cerești, patroana Diecezei de Iași, informații despre începuturile cultului Madonei de Lourdes în România și evoluția acestuia, pornind de la primul pelerinaj românesc la locul aparițiilor în 1885, de la eforturile depuse de episcopi și preoți pentru a răspândi acest cult printre credincioși, despre rolul fericitului Anton Durcovici în a o face cunoscută pe sfânta Fecioară de la Lourdes, și până la al doilea pelerinaj românesc la Lourdes, în 2006, în frunte cu PS Petru Gherghel.

 

Pr. dr. Petru Ciobanu

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Dănuţ Doboş, Petru Ciobanu, Eu plec, dar sufletul meu rămâne cu voi. Episcopul Anton Durcovici în Arhivele Securității, Iași 2024, 300 p., 17×24, ISBN 978-606-578-547-2, 40 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Eu plec, dar sufletul meu rămâne cu voi. Episcopul Anton Durcovici în Arhivele Securității, scrisă de dr. Dănuţ Doboş și pr. dr. Petru Ciobanu. Cartea apare în colecția „Istorie bisericească”, în formatul 14×20, are 300 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 40 lei.

Mult timp ne vom aminti de momentele înălțătoare pe care le-am trăit la Iași, pe 17 mai 2014, când, sub privirea îndurătoare a Domnului, în prezența Cardinalului Angelo Amato, prefectul Congregației pentru Cauzele Sfinților și reprezentant al Sfântului Părinte Papa Francisc, a numeroși episcopi, preoți și credincioși, vrednicul nostru Episcop Anton Durcovici a fost ridicat la cinstea altarelor, fiind proclamat fericit.

Acest eveniment – unic până atunci în istoria Diecezei de Iași – a fost nu doar încununarea multor eforturi care au condus în cele din urmă la recunoașterea oficială a faimei de sfințenie și a martiriului acestui mare om, preot și episcop, ci și un imbold și o încurajare pentru Biserica noastră locală. Din acel moment, credincioșii au început să apeleze cu încredere la mijlocirea și ajutorul său, mai ales în cadrul devoțiunilor făcute în fiecare parohie în ziua de joi. De asemenea, în acești zece ani care s-au scurs de la acel eveniment, două biserici i-au fost închinate fericitului martir Anton Durcovici: biserica din Horpaz (IS), în Dieceza de Iași, și biserica din 1 Decembrie (IF), în Arhidieceza de București. Nu au lipsit nici manifestările dedicate figurii înaintașului nostru la cârma Diecezei de Iași, organizate mai ales cu ocazia comemorării sale, în ziua de 10 decembrie.

Toate acestea ne arată că figura fericitului Anton Durcovici continuă să fascineze, să atragă, să călăuzească și să inspire. Îi mulțumim lui Dumnezeu că există în continuare inițiative care urmăresc să ne amintească de exemplul și eroismul marelui nostru episcop. În acest sens, mă bucur că editorii volumului de față – dr. Dănuț Doboș și pr. dr. Petru Ciobanu – au ales drept titlu tocmai cuvintele: „Eu plec, dar sufletul meu rămâne cu voi!”, voind astfel să ne ajute să înțelegem mai bine că-l avem mereu alături pe Episcopul Anton Durcovici; ba, mai mult, aceste cuvinte ne spun că putem să apelăm tot mai des la el în rugăciunile noastre, în nevoile noastre, în bucuriile și tristețile noastre, convinși fiind că mijlocirea sa la tronul divin ne va obține harurile de care avem nevoie în peregrinarea noastră spre patria cerească.

De-a lungul anilor au fost publicate numeroase studii dedicate fericitului Episcop martir Anton Durcovici, unele fiind sunt menționate în Introducerea editorilor. Totuși, lipsea pentru publicul larg accesul la documentele referitoare la Anton Durcovici păstrate în cele două dosare din Arhivele Securității. Însă grație muncii de editare depuse de dr. Dănuț Doboș și pr. dr. Petru Ciobanu, această lipsă este acum de domeniul trecutului. Și, pe lângă felicitările noastre pentru această nouă apariție editorială, le mulțumim editorilor nu doar pentru faptul că ne oferă această prețioasă contribuție la cunoașterea tot mai profundă a Episcopului nostru martir, ci și pentru că nu lasă să se aștearnă praful uitării peste chipul fericitului Anton Durcovici. Ne exprimăm încrederea că vor continua să ne ajute pe toți, și prin alte apariții editoriale, să aprofundăm cât mai bine exemplul și virtuțile acestui mare păstor al Diecezei de Iași.

† Iosif Păuleț

Episcop de Iași

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Dănuţ Doboş, Petru Ciobanu, Adu-ţi aminte de mine! Fericitul Anton Durcovici, Episcop martir (1888-1951), Iași 2024, 80 p., 17×24, ISBN 978-606-578-546-5, 20 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Adu-ţi aminte de mine! Fericitul Anton Durcovici, Episcop martir (1888-1951), scrisă de dr. Dănuţ Doboş și pr. dr. Petru Ciobanu. Cartea apare în colecția „Istorie bisericească”, în formatul 14×20, are 80 pagini color şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 20 lei.

Cu binecuvântarea Episcopului de Iaşi, Iosif Păuleţ, a Episcopului emerit, Petru Gherghel, şi a ÎPS Aurel Percă, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, am întreprins în ultimii ani cercetări care au vizat viaţa plină de sfinţenie a Fericitului Anton Durcovici. În baza acestor cercetări a fost realizată şi această broşură ilustrată cu fotografii inedite, care încearcă să redea atmosfera în care a trăit Episcopul martir şi care ne oferă un nou prilej de a medita asupra testamentului spiritual lăsat nouă.

Autorii

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Dănuţ Doboş, Gheorghe Petz. Păstor al Diecezei Romano-Catolice de Iaşi în vremuri de persecuţie, Iași 2023, 212 p., 14×20, ISBN 978-606-578-535-9, 25 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Gheorghe Petz. Păstor al Diecezei Romano-Catolice de Iaşi în vremuri de persecuţie, scrisă de dr. Dănuț Doboș. Cartea apare în colecția „Magistra vitae”, în formatul 14×20, are 212 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 25 lei.

„Timpul aleargă dincolo de capacitatea memoriei umane, şi dacă o personalitate nu-şi găseşte din timp un biograf, ea cade în uitare” (Josef Othmar Zöller).

Alături de îndemnurile venite de la Excelenţa Sa Episcop Petru Gherghel, textul mottoului de mai sus a fost cel care a susţinut îndemnul lăuntric de a dedica o carte unei personalităţi a Bisericii Catolice din România, preotul de pie memorie Gheorghe Petz. Ideea scrierii cărţii o aveam, de altfel, consemnată în proiectul istoriografic ce datează de mai bine de două decenii, şi care coincide cu descoperirea în Arhivele Securităţii a documentelor ce probează viaţa plină de sfinţenie a pr. Gheorghe Petz, persecuţia la care a fost supus, asumarea curajului adevărului în anii de teroare ai regimului comunist, afirmarea sa ca lider al rezistenţei anticomuniste prin credinţă, fidelitatea sa nezdruncinată faţă de Biserica Catolică şi Sfântul Scaun.

Cartea nu are pretenţia unei biografii complexe, exhaustive, pe care pr. Gheorghe Petz o merită cu prisosinţă, cunoscându-se activitatea sa atât de benefică pentru comunităţile parohiale pe care le-a păstorit, pentru viaţa Seminarului diecezan „Sfântul Iosif” din Iaşi şi, implicit, pentru Dieceza Romano-Catolică de Iaşi. Gheorghe Petz s-a remarcat ca un strălucit seminarist la Iaşi şi la Roma, la Colegiul De Propaganda Fide, acolo unde în 1922 şi-a încununat studiile cu un strălucit doctorat în Teologie. Întors în ţară în acelaşi an, a fost numit profesor la Seminarul diecezan din Iaşi, iar în anul următor, rector al aceluiaşi seminar. În unele fotografii de epocă îl aflăm pe Gheorghe Petz alături de canonicul Anton Durcovici, rectorul Seminarului arhidiecezan „Sfântul Duh” din Bucureşti, fotografiile fiind realizate la Timişu de Jos, la vila de vară a Seminarului „Sfântul Duh”, acolo unde seminariştii ieşeni de la cursul superior îşi petreceau vacanţele alături de colegii lor bucureşteni.

În septembrie 1933 Gheorghe Petz a fost transferat la conducerea Parohiei Romano-Catolice Butea, pe care păstorit-o, cu o întrerupere de cinci ani (perioada detenţiei) până în 1974. La 10 iunie 1948, el a fost gazda Episcopului de Iaşi, Anton Durcovici, care a efectuat o vizită canonică la Butea prilejuită de acordarea sacramentului sfântului Mir. De altfel, între cei doi a reînceput o perioadă de colaborare fructuoasă în plan pastoral şi spiritual, Gheorghe Petz devenind, în calitate de consultor diecezan, unul dintre sfetnicii preţioşi ai Episcopului Anton Durcovici, a cărui activitate a coincis cu începuturile persecuţiei comuniste împotriva Bisericii Catolice. În acest sens, parohul de Butea a fost un susţinător al Episcopului Anton Durcovici, aflat în faţa unor provocări şi diversiuni ale Securităţii şi Guvernului comunist de la Bucureşti, precum salarizarea bugetară a preoţilor sau aşa-zisul „Statut” al Bisericii Catolice din România.

Pr. Gheorghe Petz va rămâne loial Episcopului Anton Durcovici şi după arestarea acestuia la 26 iunie 1949, militând pentru păstrarea cu sfinţenie a liniilor directoare ale Bisericii Catolice, trasate de Episcop, în confruntarea acesteia cu forţele răului. La aflarea veştii arestării Episcopului Anton Durcovici, parohul Gheorghe Petz a îndemnat credincioşii să se roage pentru Păstorul Diecezei aflat la grea încercare.

Episcopul Marcu Glaser, Vicar General al Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, l-a reconfirmat pe Gheorghe Petz ca succesor al său la jurisdicţia canonică a Diecezei, cel de-al doilea succesor ales fiind parohul de Botoşani Wilhelm Clofanda.

Lucrarea prezentă şi-a propus să trateze cu prioritate perioada 26 mai 1950 – 11 octombrie 1955, subsumată la rândul său în două părţi – 26 mai – 30 octombrie 1950, timp în care Gheorghe Petz a condus Episcopia Romano-Catolică de Iaşi, respectiv perioada 30 octombrie 1950 – 11 octombrie 1955, în care Gheorghe Petz a fost în captivitatea comunistă. Astfel, în baza unei ample cercetări efectuate în arhivele fostei Securităţi comuniste, am reuşit să prezentăm faptic şi cronologic aspecte importante din activitatea acestuia, persecuţiile la care a fost supus, anii grei petrecuţi în lagărele de exterminare comunistă etc. Au fost ani plini de eroism şi de dramatism, în care Gheorghe Petz a probat tăria credinţei sale, fidelitatea faţă de Biserică şi de Sfântul Scaun, curajul asumării calităţii sale de păstor în vremuri de persecuţie. Toate aceste calităţi ale sale veneau după decenii de activitate preoţească plină de zel, educator şi formator al noilor generaţii de preoţi, modelator de conştiinţe, iubit şi îndrăgit de credincioşi şi de preoţi, stimat şi apreciat de superiorii săi bisericeşti, care au întrevăzut în personalitatea sa pe cel mai potrivit să le succeadă Episcopilor Anton Durcovici şi Marcu Glaser la conducerea Diecezei.

Prezenta lucrare este structurată în trei părţi distincte: biografia pr. Gheorghe Petz, centrată pe activitatea sa de ordinarius substitutus şi pe mărturia de credinţă în faţa persecuţiei comuniste; Anexe, ce conţin o parte din documentele care se regăsesc în dosarul său de Securitate; şi Fotografii.

Cartea în întregul ei reprezintă o cărămidă la mult dorita lucrare dedicată martirilor şi mărturisitorilor credinţei din Dieceza Romano-Catolică de Iaşi în perioada regimului comunist, precum şi la o altă necesară lucrare de sinteză: Istoria Bisericii Catolice din România în timpul regimului comunist.

Dr. Dănuț Doboș

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Dănuţ Doboş, Viaţa şi martiriul preotului Dumitru Matei, Iași 2023, 48 p., 14×20, ISBN 978-606-578-536-6, 10 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Viaţa şi martiriul preotului Dumitru Matei, scrisă de dr. Dănuț Doboș. Cartea apare în colecția „Magistra vitae”, în formatul 14×20, are 48 pagini color şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 10 lei. 

21 februarie 1951, ora 6.30. La închisoarea Jilava de lângă București a fost executat prin împușcare preotul romano-catolic Dumitru Matei, vicar la Parohia Romano-Catolică Iași, director național pentru distribuirea Ajutorului Catolic American, responsabil diecezan pentru bolnavii din spitalele din Iași și pentru repatrierea prizonierilor de război veniți din lagărele de concentrare sovietice, consilier al Nunțiaturii Apostolice la București și fost preot-confesor-ofițer în rang de căpitan al Armatei Regale Române pe frontul de est.

Preotul Dumitru Matei dispăruse fără urmă la 18 mai 1950, fără ca nimeni dintre confrații săi preoți și superiori sau familia să cunoască cu adevărat soarta sa. Procesul-farsă judiciară din zilele de 19-23 octombrie 1950 anunțat de pseudo-ziarele comuniste Scânteia și România liberă a căzut ca un trăsnet printre preoții și credincioșii din România, aceasta pentru că preotul Matei, cu o viață preoțească exemplară, era o figură ilustră în Biserica Catolică de ambele rituri din România. Forțele răului au decis atunci să curme viața tânărului preot, comițând o crimă rămasă până în zilele noastre nepedepsită.

Cine era această figură emblematică a Bisericii Catolice din România? Pentru a o cunoaște mai bine, vă invit să parcurgeți paginile acestei cărți în care am încercat să creionez profilul biografic al preotului martir Dumitru Matei, a cărui cauză de beatificare se află acum în faza romană, la Dicasterul pentru Cauzele Sfinților.

Dr. Dănuț Doboș

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro