Maximilian Kolbe

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Maximilian Kolbe, scrisă de Maria Winowska și tradusă în limba română de fr. Ioan Balan. Cartea apare în colecţia „Viețile sfinților”, în format 14×20, are 170 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la prețul de 25 lei.

Atrăgând atenţia poporului lui Dumnezeu asupra figurii părintelui Maximilian Kolbe, la numai treizeci de ani de la moartea sa în lagărul de concentrare de la Auschwitz, Sfânta Biserică ascultă de Duhul Sfânt, care o călăuzeşte prin trimişii săi. Pentru toţi cei care încearcă să interpreteze semnele timpului în lumina Celui care este însăşi Lumina, beatificarea părintelui Maximilian Kolbe, pe 17 octombrie 1971 (și canonizat pe 10 octombrie 1982), în bazilica „Sfântul Petru” din Roma, nu a fost doar o grandioasă ceremonie, ci şi o chemare şi un avertisment.

Nu este vorba doar despre proclamarea oficială a unui nou fericit. Mai întâi de toate, ne aflăm în faţa mărturiei unei vieţi trăite într-un trecut nu prea îndepărtat, ale cărei fapte pot fi verificate şi care, tocmai de aceea, nu poate fi izolată în atmosfera legendei. Este vorba despre o viaţă, dar şi despre o prezenţă vie. Printre catolicii din Polonia, nimeni nu se îndoieşte că uimitoarea rodnicie spirituală a unei Biserici umilite nu poate fi înţeleasă fără jertfa atâtor victime anonime, care au găsit în spiritualitatea părintelui Maximilian Kolbe nu numai puterea de a rezista, ci şi tăria de a-i ierta pe călăi, de a-i iubi şi de a se ruga pentru ei. Numeroasele vocaţii la preoţie şi la viaţa călugărească de după cel de-Al Doilea Război Mondial, care a costat Polonia şase milioane de vieţi omeneşti, nu pot fi explicate fără această rezervă de energie divină din comuniunea sfinţilor. Numai în ziua judecăţii lui Dumnezeu vom cunoaşte minunatele influenţe tainice ale înaintaşilor noştri.

Care a fost secretul părintelui Maximilian Kolbe? Care a fost misterul vieţii şi al morţii sale?

Răspunsul este cât se poate de simplu şi de limpede: dragostea sa faţă de Maica Domnului, sfânta Fecioară Maria. Această dragoste, lipsită de orice sentimentalism, îşi avea rădăcinile teologice adânc înfipte în nepătrunsele comori ale Tradiţiei. Acest preot, înzestrat cu reale aptitudini pentru ştiinţă şi având pregătirea necesară pentru a deveni inventator, a dus până la ultimele consecinţe o doctrină inspirată, fără îndoială, de haruri excepţionale, pe care însă le-a supus întotdeauna judecăţii Bisericii. Om al ascultării în cel mai înalt grad, după pilda sfintei Fecioare Maria, şi-a făcut din ascultare o adevărată trambulină de lansare. Dezvoltarea uimitoare a operei sale este, într-adevăr, ritmată de acel „da” rostit în noaptea credinţei. Ştim cu toţii până unde a ajuns, în ultima vreme, deprecierea noţiunii de ascultare, considerată nevrednică de omul matur. Părintele Maximilian Kolbe avea însă o convingere cu totul opusă, părând că merge împotriva curentului.

Prin viaţa şi, mai ales, prin moartea sa, părintele Maximilian a devenit un sfânt cu adevărat modern. În faţa unei lumi fără Dumnezeu sau care susţine că Dumnezeu a murit, argumentele teologice şi mărturiile noastre despre Dumnezeu şi existenţa lui nu mai au nicio putere.

Aproape toţi suntem prinşi într-o dialectică ce îi aşază de o parte pe cei pe care îi iubim, iar de cealaltă pe cei pe care nu îi iubim. De multe ori ne alegem singuri aproapele. Însă cei care l-au cunoscut pe părintele Maximilian nu au mai făcut această deosebire. În vâltoarea unui infern al patimilor, el putea spune: „Nu urăsc pe nimeni!” şi îndrăznea chiar să recomande să-i iubim şi pe călăi, „pentru că şi ei sunt fiii Fecioarei Neprihănite”.

Niciodată iubirea nu a fost atât de trădată şi atât de grotesc răstălmăcită şi niciodată omul nu a flămânzit şi nu a însetat atât de mult după iubire ca în zilele noastre. Tocmai de aceea, iubirea adevărată, care se dăruieşte printr-un gest cu totul dezinteresat spre ajutorarea celuilalt, este atât de preţioasă. Unui prieten de suferinţă, ajuns la disperare, i-am răspuns unei provocări aducându-i ca exemplu cazul părintelui Maximilian Kolbe, care a preferat să moară în locul unui necunoscut. „Nimeni nu mă poate convinge”, mi-a spus el în timpul discuţiei noastre, „că ar putea exista un sfânt într-un lagăr de concentrare şi exterminare, unul care să-l prefere pe aproapele său sieşi! Nu pot crede aşa ceva!”

Scriind aceste rânduri, am acceptat provocarea interlocutorului meu.

Nu vreau să fiu indiscretă spunând că răspunsul meu a ajuns drept la inima lui Petru; aşa se numea tovarăşul meu de suferinţă. Părintele Maximilian l-a fascinat, la propriu. Întorcându-se în pelerinaj la Auschwitz, el a reluat un dialog întrerupt şi, regăsindu-l pe omul pe care îl căuta, l-a regăsit pe Dumnezeu.

Şi acum, Petru, îţi revine ţie datoria de a da mai departe acest mesaj.

Maria Winowska

În biografia dedicată părintelui Maximilian Kolbe, Maria Winowska are meritul de a se număra printre primii autori care şi-au consacrat talentul literar eroului de la Auschwitz. Prima ediţie a cărţii nu numai că s-a bucurat de o primire deosebită, ci a fost tradusă şi răspândită în numeroase ţări, în 14 limbi. În această lucrare, autoarea insistă asupra trăsăturilor care l-au consacrat pe Kolbe în istoria hagiografiei catolice şi, în mod deosebit, asupra elementelor acelei modernităţi surprinzătoare care au stârnit admiraţia tuturor.

Prin această carte, autoarea a dorit să-l prezinte pe fericitul Kolbe drept un răspuns al iubirii în faţa ororilor urii. Deţinută şi ea în lagărul morţii, a fost provocată într-o zi de un tovarăş de suferinţă, care i-a spus: „Te provoc să-mi arăţi un sfânt în acest iad al exterminării”.

Scriind această carte, ea dovedeşte că a acceptat această provocare (D. Mondrone, în Civiltà Cattolica, 1972, I, 101).

„Părintele Kolbe a murit ca un erou şi ca un sfânt, dar a şi trăit ca un sfânt. Maria Winowska istoriseşte această viaţă minunată cu cea mai mare atenţie şi fidelitate faţă de fapte şi, în acelaşi timp, cu un fin simţ al frumuseţii lor. Cartea este una dintre cele mai mişcătoare şi mai ziditoare” (C. Boyer, în Unitas, iulie–septembrie 1972).