Rugul infinitei iubiri sau Dumnezeu nu are decât dorințe. În dialog cu Élie Maréchal

Michel Quoist, Rugul infinitei iubiri sau Dumnezeu nu are decât dorințe. În dialog cu Élie Maréchal, Iași 2009, 14×20, 406 p., ISBN: 978-973-8980-43-3, 20 RON.

Cu circa opt milioane de exemplare vândute în întreaga lume, Michel Quoist este un autor de succes. Daca multi au citit cartile sale, putini cunosc omul de dincolo de scrieri. Cine este, deci, acest preot din Le Havre care stie sa traduca atât de bine patimirea de zi cu zi a credintei?
La 40 de ani de la publicarea primei sale carti de spiritualitate, Priéres (Iata-ma, Doamne), Michel Quoist a acceptat sa raspunda întrebarilor indiscrete si impertinente ale lui Élie Maréchal. Cum a devenit un tânar muncitor, indiferent fata de credinta, una dintre vocile spirituale cele mai ascultate de mai multe generatii?
Redam în continuare prefata pr. Alois Bulai

„O viata de om, de scriitor, de pedagog, de preot se deruleaza înaintea cititorului sub bagheta discreta a maestrului Élie Maréchal. O viata – cu piscuri ametitoare si cu profunzimi insondabile – povestita cu calm în lumina rugului infinitei iubiri a lui Dumnezeu, a Celui care Este, iubire ce nu seaca si nu slabeste pentru ca vine de la cel care «era la început la Dumnezeu. Toate au luat fiinta prin el si fara el nu a luat fiinta nimic din ceea ce exista. În el era viata si viata era lumina oamenilor…» (In 1,2-4). Viata unui om care, «dupa ce s-a adapat la izvorul nesecat cu apa care izvoraste din viata vesnica» (cf. In 4,7-15), este mereu pregatit sa potoleasca setea oamenilor de a gasi sensul vietii, de a putea sa iubeasca si de a fi iubiti într-o maniera autentica.
Este viata lui Michel Quoist, derulata de-a lungul secolului al XX-lea, secol framântat de ideologii si convulsionat de conflicte, într-o societate evoluând în ritmuri nemaiîntâlnite, incapabila parca sa-si digere si sa-si controleze propria progresie si într-o Biserica mereu atenta sa desluseasca glasul Duhului între semnele timpului si gemetele omenirii împovarate de propria ei evolutie, Biserica ce-si aprofundeaza mereu misiunea de vestitoare a evangheliei si sacrament al mântuirii, dar experimenteaza continuu limitele umane manifestate în membri si structurile ei supuse fara încetare unei necesitati de metanoia, de convertire, de orientare si reorientare dupa cel care îi este principiu si finalitate.
Este viata unui om care a voit mereu ca, privindu-l, oamenii sa vada dincolo de persoana lui: sa se descopere pe ei însisi învaluiti în iubirea lui Dumnezeu si învestiti cu responsabilitate pentru fratii lor si pentru comunitatea în care trebuie sa se regaseasca implicati cu maturitate.
Copilaria într-o familie frumoasa, marcata totusi de moartea timpurie a tatalui, experienta de munca si angajarea în cadrul Tineretului Muncitor Crestin, timpul de pregatire pentru preotie în seminar cu ofertele spirituale si formative, dar si cu privatiunile specifice, studiile sociologice, activitatea pastorala si misiunile încredintate în dieceza si în afara ei, aria geografica larga în care s-a deplasat si, mai ales, întâlnirile frecvente cu oamenii si contactul permanent cu tinerii de care s-a lasat mereu interogat si corectat i-au oferit lui Michel Quoist o perspectiva globala armonioasa despre om – societate – Biserica pe care o schiteaza, retuseaza si contureaza mereu sub impulsurile interogatiilor lui Maréchal într-o privire cuprinzatoare purificata, cersita cu împrumut de la Domnul.
În demersul sau uman-sociologic si spiritual-teologic, Michel Quoist pleaca de la constatarea ca omul este «frumos si murdar de pamânt în acelasi timp. Abia s-a nascut si paseste încet, eliberându-se putin câte putin de argila. E înca plin de pamânt, întocmai ca un nou-nascut care, iesit din sânul mamei, nu a fost înca spalat». E un amestec de contraste: frumusetea inimii, a privirii, a iubirii si, în acelasi timp, boala, suferinta, singuratate. Însa privirea iubitoare a Tatalui îl invita încontinuu sa creasca.
Dialogul omului cu Dumnezeu se realizeaza în rugaciune. Aceasta trebuie sa fie pornita si ancorata din si în viata, sa cuprinda toata existenta, sa se supuna evenimentelor si sa raspunda provocarilor. Sa fie un raspuns generos la marturisirea de dragoste a îndragostitului de oameni – Dumnezeu. Viata în întregime, cu tot paienjenisul de relatii interpersonale, cu tot spectrul preocuparilor, al sperantelor, dar si al deceptiilor si neîmplinirilor, cu gama infinita a trairilor si simtirilor trebuie purtata înaintea lui Dumnezeu.
Momentul culminant al rugaciunii este jertfa sfintei Liturghii. Aici trebuie purtata toata viata traita în plinatatea ei. «Cristos asteapta ca cel credincios sa i-o aduca în dar. El, la rândul sau, o va oferi Tatalui împreuna cu viata lui. Iar Tatal i-o va redarui: viata înviata, viata noua. Iar credinciosul se întoarce, împreuna cu Cristos si viata lui, acolo unde traieste în fiecare zi, la locul sau de munca, la casa lui, pe strada, împreuna cu prietenii, în familie».
Misiunea Bisericii în aceasta aventura divino-umana este de a spune lucrurilor pe nume învatând limba oamenilor timpului nostru. Riscul permanent este acela de a se rupe de realitatea cotidiana si cei care au cuvântul si vorbesc sa nu fie cei care traiesc. De aceea, ea trebuie sa se ancoreze mereu în viata, cea care alimenteaza si da greutate cuvintelor. Sa respinga cu hotarâre raul – dar niciodata persoana – si sa dea marturie despre iubirea inepuizabila a lui Dumnezeu care s-a facut trup si a locuit între noi luând asupra sa toata suferinta omenirii. Suferinta lui Isus este tocmai suma tuturor suferintelor crude si nenumarate pe care oamenii le pun în cârca unii altora datorita instinctelor lor necontrolate si egoismului nemasurat. Aceasta este patimirea iubirii infinite!
Rumegarea propriei existente a lui Michel Quoist nu putea sa nu atinga dimensiunea ontologica a preotiei cu care a fost harazit, sacrament care îl uneste pe preot cu Isus Cristos într-un mod cu totul special, asa încât sa poata spune: «Acesta este trupul meu, acesta este sângele meu». Dar nu numai sub aspectul slujirii în folosul comunitatii prin celebrarea sacramentelor si, mai ales, a sfintei Liturghii, ci ca vestire a propriei descoperiri si experiente: Dumnezeu este iubire si este prezent între noi în persoana lui Isus Cristos si trebuie sa-l întâlnim pentru a putea lucra împreuna cu el oriunde ne-am afla. În aceasta aventura, celibatul (nu legat esential de chemarea preoteasca), experimentat uneori ca sacrificiu si suferinta, acceptat ca o daruire din dragoste, o daruire totala: a tuturor fortelor fizice, afective si spirituale, nu unei singure femei, ci lui Isus Cristos si, prin el, întregii umanitati, devine un izvor inepuizabil de bucurie. O mare iubire poate sa înfrânga obstacole ce par insurmontabile.
Inserat în portiunea de istorie cu care-i este dat omului sa fie contemporan, chiar daca pe pamânt privirea nu este destul de ampla ca sa cuprinda realitatea în întregul ei, chiar daca va fi doar partiala în ceea ce priveste amplitudinea si profunzimea, ea trebuie sa fie mereu orientata în rugaciune ca raspuns de iubire al omului dat iubirii infinite a Dumnezeului sau. «Raspuns asumat cu întreaga viata si pentru întreaga viata proprie, alimentata, la rândul ei, de viata oamenilor cu care intram în comuniune, pe întreg parcursul vietii».
Transpunerea în româneste a textului lui Michel Quoist se bucura de o limpezime unica, limpezime garantata nu numai de gasirea echivalentelor lingvistice, ci si – mai ales – de «imersiunea» traducatorului în sfera preocuparilor, interogatiilor si raspunsurilor formulate sau insinuate de opera originala, asa încât credem ca accesul cititorului român la continutul cartii devine mult mai usor”.

Pr. dr. Stefan Lupu

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro