Via Crucis. Rugăciunea celui care suferă. Trei itinerarii
Alessandro Pronzato, Via Crucis. Rugăciunea celui care suferă. Trei itinerarii, Iași 2002, 223 p., 14×20, 3.5 RON.
Considerând diferitele semnale, aş putea afirma că, astăzi, Via Crucis nu este nicidecum o devoţiune depăşită. Dimpotrivă, este recuperată din plin în multe ambianţe. Curăţată de crustele unui limbaj puţin cam vechi şi obosit, de anumite forme excesiv de pietiste, de un intimism exasperant, de anumite tonalităţi sentimentaliste, Via Crucis este practicată având o referinţă directă la cuvântul lui Dumnezeu şi, mai ales, având o atitudine de adoraţie, de tăcere, de discreţie.
Mă gândesc că se creează o adevărată aşteptare în acest sens.
De aceea n-am ezitat să „învii” Via Crucis a celui păcătos, adăugându-i însă alte două scheme: Via Crucis pe urmele Trecătorului şi Via Crucis după Evanghelia Sfântului Marcu.
Sunt trei itinerare diferite. Trei perspective diferite.
Via Crucis pe urmele Trecătorului subliniază cu tărie actualitatea Pătimirii Omului, pentru că Cristos continuă să treacă pe drumurile noastre, având spatele zdrobit de acea bârnă grosolană şi fiind condamnat, batjocorit, ajutat, întărit, insultat, răstignit, despuiat, părăsit, aruncat afară…
Via Crucis devine singura „practică de evlavie” în care sunt permise distracţiile. Ba, chiar mai mult, acestea sunt de-a dreptul necesare. Vreau să spun distracţiile care au ca obiect prezentul, întâmplările de fiecare zi, contemporaneitatea personajelor Pătimirii.
Or, schema care este propusă vrea să fie, în esenţă, un stimulent pentru a consi-dera Pătimirea într-o cheie de actualitate şi de coresponsabilitate. Într-un cuvânt, că suntem contemporani şi complici, şi nu simpli spectatori, fie şi evlavioşi.
Pentru fiecare staţiune, schema este foarte simplă: evenimentul, impactul său pentru lumea de astăzi, responsabilitatea mea, o rugăciune şi câteva indicaţii pentru a continua reflecţia la lumina cuvântului lui Dumnezeu.
Am putea spune: Ce are Cristos cu pătimirea omului de astăzi? Ce am eu cu ea?
Aşadar, de la o „practică de evlavie” la o „practică incomodă”.
De aceea această practică, aşa cum este ea propusă, nu este o „chestie” care priveşte doar Biserica. Trebuie să avem ochii aţintiţi şi inima deschisă asupra lumii în care trăim.
Mai mult decât o trecere de la o staţiune la alta, în succesiunea tablourilor de pe perete, e nevoie de o trecere de la o viziune devoţionalistă la o viziune cu adevărat creştină şi părtaşă la realitatea care se află dincolo de „grădina” sufletului nostru.
Calvarul, în dimensiunile sale reale, îl descopăr numai dacă ies afară.
Cristos a mers (sau a fost târât) să moară în afara cetăţii.
Dacă ne încăpăţânăm să rămânem la adăpost, dacă nu ne lăsăm răniţi, dacă nu ne lăsăm ochii să ardă de realitatea cea mai incomodă a timpului nostru, Marele Absent din Via Crucis va fi tocmai el.
În Via Crucis a celui păcătos este dezvoltată dialectica fugii (păcatul) şi a mântuirii.
A treia schemă este mai potrivită reflecţiei, meditaţiei. Sunt tablouri ale Pătimirii decupate din Evanghelia după sfântul Marcu.
Sunt convins că această practică de secole poate şi trebuie să reînvie, şi pentru că răspunde la trei cerinţe fundamentale, la trei „descoperiri” ale timpului nostru: simţul pelerinajului; recuperarea cuvântului lui Dumnezeu; angajamentul solidarităţii.
Aş adăuga şi cerinţa unui supliment de inimă. Şi chiar, după prea multele intelec-tualisme aride şi fluviile de vorbe goale, nevoia unui pic de duioşie.
Fără a uita, desigur, că Protagonistul de neînlocuit rămâne el, neobositul Trecător, care continuă să străbată drumurile noastre, pentru a împărtăşi mizeriile noastre, pentru a pune pe umerii săi povara noastră, şi să declare boala sa incurabilă: iubirea faţă de oameni.
Alessandro Pronzato
Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro