Ce face bine sufletului

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Ce face bine sufletului, scrisă de Anselm Grün și tradusă în limba română de pr. Alexandru Cobzaru. Cartea apare în colecţia „Spiritualitate”, în format 14×20, are 108 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la prețul de 15 lei.

De ce sunt fluturii simbolul fericirii? Poate pentru că întruchipează promisiunea zborului. Odată cu venirea căldurii îi vedem deodată pretutindeni, ca o minunăţie a naturii înflorite: sprinteni, pestriţi şi zglobii, gingaşi, liberi şi uşori. Ei ne amintesc că totul este posibil: să înfloreşti, să zbori, să dansezi în soare, să trăieşti cu simplitate. Toate acestea sunt, într-adevăr, posibile!

În legende, fluturele este pasărea sufletului, imagine plină de mister a omului mântuit, care a lăsat în urmă toate poverile pământeşti şi s-a transformat în fiinţa lui lăuntrică, aşa cum odinioară omida s-a prefăcut în fluture. Tocmai această transformare dă imaginii putere, profunzime şi speranţă.

Visăm la această uşurinţă a fiinţei, la posibilitatea de a ne transforma şi de a ne desprinde de tot ceea ce ne împovărează. Simţim cât de bine ne-ar face, trupului şi sufletului, dacă tot ceea ce ne apasă ar înceta deodată. Dacă nu ne-am mai trezi în fiecare zi în mijlocul mizeriei care ni se impune, dacă pretenţiile venite din toate părţile nu ne-ar mai sufoca şi dacă mărunţişurile cotidiene, care se lipesc de noi ca plumbul, nu ne-ar mai trage necontenit în jos.

Nu ne găsim împlinirea în consum şi nici nu ne mai lăsăm tulburaţi pentru orice nimic de vacarmul din jurul nostru. Simţim primejdia de a deveni străini de noi înşine. Şi totuşi, cât de minunat ar fi să fim asemenea unui fluture: îndrăgostiţi şi fericiţi!

Sufletul este şi el o imagine, un simbol al fiinţei omeneşti, atât în bine, cât şi în rău. Vorbim despre oameni fără suflet, duri şi reci, lipsiţi de iubire, lacomi şi cinici, dar şi despre cei care sunt un suflet de om, o bunătate de om, oameni care răspândesc căldură şi în preajma cărora ne simţim bine. De aceea, este firesc să folosim cuvântul „suflet” atunci când vorbim despre viaţa noastră, atât de fragilă şi mereu expusă primejdiei. La drept vorbind, „ce i-ar folosi omului de-ar câştiga lumea întreagă, dacă şi-ar pierde sufletul?” (Mt 16,26)

Întreaga operă a lui Anselm Grün izvorăşte din această preocupare, care străbate ca un laitmotiv toate paginile sale: ce anume îmbolnăveşte sufletul şi ce îl poate salva şi vindeca? Ce îl înviorează, ce îl îmbolnăveşte şi ce îl hrăneşte? Autorul nu oferă nicio reţetă. „Sufletul vostru ştie ce îi face bine”, spune el. El are nevoie de izvoare din care să poată sorbi. Are nevoie de rădăcini şi de aripi, de libertate, de deschidere şi de ordine. Când omul se ştie iubit, înfloreşte şi învaţă să se iubească şi pe sine. Îşi regăseşte puterea atunci când, în linişte, ajunge în armonie cu sine însuşi; prinde viaţă în relaţia cu ceilalţi, găseşte inspiraţie în prietenie, stabilitate în legăturile trainice, ocrotire, comuniune şi schimb de idei. Hrana sufletului poate fi bucuria naturii, dar şi viaţa spirituală, inspiraţia venită din afară, precum şi întâlnirea cu sine însuşi, în experienţa dorului şi a recunoştinţei, care ne scot din noi înşine şi ne ancorează într-o realitate mai cuprinzătoare.

Textele lui Anselm Grün ne invită să descoperim aceste izvoare binefăcătoare din noi şi bogăţia propriului suflet. Despre aceasta este vorba: să descoperim în noi un orizont larg şi, în acelaşi timp, un temei statornic. Să fim uşori, dar bine înrădăcinaţi în pământ, aşa cum spunea Paul Celan: „A deveni mai grei, a fi mai uşori, aceasta ar fi realitatea, fericirea adevărată, fericirea autentică”.

Rudolf Walter