Ale lui sunt timpurile

Gabriel-Iulian Robu, Ale lui sunt timpurile, Iași 2026, ??? p., 14×20, ISBN 978-606-578-625-7, 25 lei. 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Ale lui sunt timpurile, scrisă de pr. dr. Gabriel-Iulian Robu. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are ??? şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 25 lei.

La sfârșitul unei cărți a filosofului italian Giorgio Agamben despre mistica iudaică, Scholem relatează o întâmplare pe care o auzise de la un rabin pe nume Yosef Agnon. Când Baal Șem, întemeietorul hasidismului, avea de împlinit o sarcină dificilă, se ducea într-un anumit loc din pădure, aprindea un foc, rostea rugăciunile, iar ceea ce cerea, se împlinea. O generație mai târziu, când rabinul Maggidul din Mezeritch s-a aflat în fața aceleași încercări, a mers în același loc din pădure și a spus: „Nu mai știm să aprindem focul, dar putem rosti rugăciunile”. Și totul s-a împlinit după dorința lui.

O altă generație a trecut, iar rabinul Moshe Leib din Sassov s-a confruntat și el cu aceeași dificultate. A mers în pădure și a spus: „Nu mai știm să aprindem focul, nu mai știm să rostim rugăciunile, dar cunoaștem încă locul din pădure iar asta trebuie să fie de ajuns”. Și, într-adevăr, a fost de ajuns.

Dar peste încă o generație, când și rabinul Israel din Ruzhin a fost chemat să rezolve aceeași situație, a rămas în castelul său, s-a așezat pe scaunul său poleit cu aur și a spus: „Nu mai știm să aprindem focul, nu mai suntem în stare să rostim rugăciunile și nici nu mai cunoaștem locul din pădure… dar încă putem să le spunem povestea”. Și, încă o dată, aceasta a fost de ajuns.

Trăim într-o lume în care suntem mult mai atrași de imagini decât de cuvinte. Trăim într-o epocă în care imaginea a devenit limbajul dominant: imagini care se mișcă, care ne seduc și ne prind în vraja lor instantanee. Este vremea scrolling-ului, a clipurilor de câteva secunde, și a ritmului amețitor impus de TikTok. Într-un asemenea climat, lectura pare o trudă, iar narațiunea o povară inutilă. În schimb, derularea imaginilor ne dă iluzia odihnei, a ușurinței, a unui confort fără efort. Și totuși, în vremuri precum cele de astăzi, saturate de vizual și de conținut difuz, se pot naște, în mod spontan, întrebări precum acestea: la ce mai folosesc poveștile? Pentru ce mai avem nevoie de narațiune? Nu ne sunt oare de ajuns imaginile?

Deși poate părea „doar” o poveste, parabola relatată de filosoful Giorgio Agamben ne oferă un răspuns pe care (cred) mulți îl căutăm: poveștile ne ajută să nu ne pierdem memoria. Trăim, spune el, într-un timp al uitării. Nu o uitare spectaculoasă, dramatică, ci una difuză, abia vizibilă, care se insinuează tăcut în gesturi, în obiceiuri, în modul nostru de a privi lumea. Astăzi nu mai uităm doar locuri sau persoane; ajungem să ne uităm istoria, tradițiile care ne-au modelat interiorul, rugăciunile care odinioară ne reglau pulsul lăuntric. Ne uităm pe noi înșine. Uităm cine suntem și cui îi aparținem. Precum ultimul rabin din parabola lui Agamben, și noi ne retragem în „castelele noastre de fildeș”, în scaunele noastre moi, și rămânem încremeniți în uitare, pierzându-ne luciditatea și sensul de a fi.

Cartea părintelui Iulian reprezintă tocmai un exemplu al unui astfel de efort responsabil și evocativ. Adesea, ni se întâmplă și nouă să trăim în situații similare cu cele ale ultimului rabin din povestea lui Agamben: să nu ne mai amintim drumul, să nu ne mai amintim rugăciunile și nici locul în care să le redobândim, să uităm efectiv cine suntem. Dar, precum sfântul Augustin sau sfântul Ignațiu, putem să apelăm la narațiuni, la istorii sau la povești de viață care să producă în viața noastră minunea reaprinderii: a reaprinderii memoriei, a gândirii, a dorinței și a speranței.

Lucrarea părintelui Iulian este o astfel de poveste. Textele și studiile pe care le adună sub titlul Ale lui sunt timpurile, pornesc din convingerea sa profundă că există un fir narativ chiar și acolo unde, la prima vedere, nu percepem decât fragmente. Așa cum viața fiecăruia dintre noi se alcătuiește din bucăți sau din episoade aparent fără legătură, acest volum recompune, cu răbdare și finețe, reflecții, cugetări, mărturii și povești de viață personale sau ale unor oameni care continuă să vorbească prin minunata amintire a existenței lor.

Figuri precum cea a fericitului Anton Durcovici sau a episcopului emerit de Iași PS Petru Gherghel nu sunt doar repere biografice, ci adevărate „povești” de credință care ar putea să ne trezească din apatie și să ne redea gustul și sensul vieții. Ele pot reaprinde în fiecare dintre noi, cei care vom deschide această carte, focul interior și bucuria de a ne asuma un drum de viață plin și autentic, cu rădăcini adânci în Evanghelie.

Într-un moment cultural schimbat, așa cum observă autorul în unul dintre textele sale, într-un cadru existențial fluid în care orice bibliografie obligatorie este privită cu suspiciune, textele propuse de părintele Iulian pot deveni un breviar sau o narațiune care nu constrânge, ci invită la lectură și la cugetare. În acest sens, diferitele predici și omilii, articolele din Ziarul Deșteptarea, din revistele Familia și viața, Lumina creștinului, precum și dialogurile vii și oneste de la rubrica Cititorii întreabă, părintele răspunde ale revistei Biserica și viața, nu reprezintă doar un exercițiu editorial, ci constituie însăși țesătura din care se naște acest volum: întrebările oamenilor despre lume, despre rău, despre suferință, despre dilemele lor morale etc. se transformă aici în căi de acces spre acele căutări profunde ale sufletului care ne provoacă la a medita, la a ne interoga. De aceea, cred că acest volum poate fi considerat un gest pastoral de mare finețe, dar – îndrăznesc să spun – și un gest profund filosofic și teologic. În fond, autorul ne provoacă să redescoperim ceva esențial: că toți, fie filosofi, teologi, cercetători, creștini sau pur și simplu căutători de adevăr, suntem chemați să ne întoarcem la narativitate. Suntem chemați să redescoperim povestea mântuirii noastre și poveștile neștiute ale unor oameni care ne trezesc din toropeala vieții. Deși, multă vreme, filosofia a încercat să se desprindă de poveste și de mit, convinsă că adevărul locuiește doar în structura argumentului riguros, ea revine astăzi, mai smerită și mai lucidă la poveste ca la o posibilitate hermeneutică fundamentală.

Selecția și dispunerea textelor din această lucrare arată limpede că gândirea și credința nu au o singură formă. Există și alte moduri de a gândi (narațiunea, poezia, eseul, mărturia, meditația trăită), moduri aparent fragile, dar autentice, prin care adevărul lucrează discret în inimă. Aceste forme nu sunt inferioare argumentării logice și speculative, ci reprezintă completarea lor. Astfel, cartea de față ne ajută să redescoperim ceva ce cultura noastră grăbită uită prea repede: că gestul de a crede și a cerceta, asemenea gestului de a ne ruga, de a medita, de a căuta sensul sau adevărul profund, nu este un exercițiu rezervat specialiștilor, nici un adaos facultativ în traseul de maturizare și de creștere, ci unul necesar. Ele sunt, de fapt, o propedeutică a vieții mature, un drum formativ în care povestea, memoria și credința strâng laolaltă ceea ce riscă mereu să se destrame: minunea de a simți că avem un rost, un sens, o vocație, așa cum sugerează părintele Iulian în alte câteva texte din acest volum.

Închei această Prefață mulțumindu-i autorului pentru că a avut curajul să-și încredințeze lucrarea unui debutant. Dincolo de aspectul editorial, ea reprezintă o ocazie de neratat pentru a spune  „povestea” poveștii, motiv pentru care nădăjduiesc că nu va fi un motiv de poticnire pentru cititor, ci de bun augur. Ar fi extraordinar dacă această lucrare va reuși să realizeze istorioara povestită de Agamben: unii să își amintească drumul, alţii rugăciunea, alţii focul. Iar dacă acest lucru nu se va întâmpla, e bine că există măcar cineva care să ne spună povestea, precum autorul acestei cărți. Și acest lucru e suficient!

Pr. Fabian Pitreți