Pentru veşnicie. Meditaţii despre vocaţia de preot

Cardinal Robert Sarah, Pentru veşnicie. Meditaţii despre vocaţia de preot, Iași 2022, 242 p., 14×20, ISBN 978-606-578-498-7, 25 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Pentru veşnicie. Meditaţii despre vocaţia de preot scrisă de Cardinalul Robert Sarah și tradusă în limba română de Augusta-Maria Flonta. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 242 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 25 lei.

Vin cu smerenie în faţa fiecăruia, ca un frate, ca un prieten, ca un tată şi ca un condiscipol al lui Isus Cristos. Vin pentru a medita împreună cu voi despre acest dar minunat care ne-a fost făcut: preoţia. Isus ne face să participăm într-un mod nemaiauzit şi gratuit la preoţia sa.

Isus Cristos ne-a oferit o imagine foarte frumoasă, luminoasă şi clară a fiinţei sale sacerdotale. Sacramentul Preoţiei este această imagine a lui Isus, Marele Preot. Dar compromisurile noastre cu lumea au adăugat straturi de vopsea de calitate mediocră peste opera de artă divină, astfel încât aceasta şi-a pierdut strălucirea. Am stabilit, prin urmare, să o restaurăm, iar pentru aceasta trebuie să îndepărtăm aceste straturi adăugate, pentru a regăsi originalul.

Cum să realizăm această restaurare? Cum să îndepărtăm straturile acumulate de pictură şi de spoială? În această lucrare vă propun o metodă simplă: să lăsăm să vorbească Biserica! Să lăsăm să vorbească sfinţii, învăţătorii Bisericii. Să le urmărim privirea, pentru a ne reînnoi perspectivele.

Am dorit o carte simplă, scurtă, accesibilă tuturor, am vrut o carte care să-i ajute pe preoţi să-şi redescopere identitatea profundă, pentru ca poporul lui Dumnezeu să-şi reînnoiască perspectiva din care îi privesc.

Voi da cuvântul sfinţilor, bărbaţi şi femei, laici şi clerici. Puritatea sufletelor lor ne va permite să regăsim esenţa preoţiei. Nu vă aşteptaţi să găsiţi un tratat academic de teologie. Aici se manifestă teologia sfinţilor. Aceasta este contemplativă, spirituală, dar practică şi concretă, în acelaşi timp. Voi da cuvântul Bisericii şi magisteriului ei, căci prin ea ajunge la noi vocea lui Cristos.

Fiecare text va fi pentru noi ca o privire nouă, o trăsătură de lumină care să deseneze mai bine portretul spiritual al preotului, aşa cum l-a dorit Isus Cristos, aşa cum avem nevoie astăzi. În lumina acestor învăţături ale Bisericii şi ale sfinţilor, privite împreună, vom examina calitatea raporturilor noastre cu Dumnezeu. Vom încerca să determinăm conştientizarea faptului că aceia care-l slujesc pe Dumnezeu şi altarul nu mai trebuie să se amestece cu josniciile pământeşti.

În deşertul unei societăţi occidentale în care înaintează, cu paşi mari, apostazia silenţioasă a omului care crede că este mai fericit fără Dumnezeu, vin să vă îndemn să deveniţi, tot mai clar, semnele evidente ale prezenţei lui Dumnezeu în lume. Vă îndemn să vă aşezaţi deseori la picioarele lui Isus, pentru a-l asculta vorbindu-ne despre iubirea nemărginită a Tatălui şi pentru a reînvăţa de la el datoria primordială şi fundamentală pe care Dumnezeu ne-o încredinţează.

Această carte este o invitaţie să ne aşezăm la picioarele lui Isus, Marele nostru Preot, pentru a lăsa ca preoţia noastră să fie reînnoită. La picioarele lui, pe urmele lui, noi învăţăm să fim preoţi, să ne lăsăm desăvârşiţi după chipul şi asemănarea sa şi să intrăm pe deplin în misterele creştine pe care le celebrăm cu credinţă.

Conform sfântului Francisc din Assisi, această carte ar vrea să vă conducă la o convertire profundă, la a purta, ca el, în trupul vostru, stigmatele lui Cristos, şi, după cum a spus el, să adoptaţi ca regulă de viaţă „hotărârea de a respecta în totalitate sfânta evanghelie a Domnului nostru Isus Cristos”.

Cardinal Robert Sarah

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Catehismul vieţii spirituale

Cardinal Robert Sarah, Catehismul vieţii spirituale, Iași 2022, 324 p., 14×20, ISBN 978-606-578-494-9, 30 lei. 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Catehismul vieţii spirituale, scrisă de Cardinal Robert Sarah și tradusă în limba română de Andrei Adam-Motyka. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 324 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 30 lei.

Acest volum este o încercare modestă de a-i însoţi pe toţi cei care doresc să răspundă iubirii lui Dumnezeu printr-o viaţă plină, fericită şi rodnică, înflorind în fericirea veşnică de a-l contempla. El s-a născut din dorinţa de a-i ajuta să parcurgă o călătorie interioară de ascensiune spirituală şi să se deschidă la bucuria unei întâlniri care să le schimbe viaţa. Aceste rânduri emană dintr-o inimă deschisă la evanghelia şi la Persoana lui Isus Cristos, cu dorinţa de a provoca aceeaşi deschidere în cititor, ajutându-l să intre în sine însuşi, în locul prezenţei intime a lui Dumnezeu, şi dându-i efortului său de convertire un caracter tangibil, să-i indice drumul de urmat şi mijloacele concrete pentru a-l repune pe Dumnezeu în centrul preocupărilor sale esenţiale.

Mi s-a părut că eclipsa lui Dumnezeu în societăţile noastre postmoderne, criza valorilor umane şi morale fundamentale şi repercusiunile ei în Biserică, unde se constată confuzie în ceea ce priveşte adevărul revelat de Dumnezeu, pierderea sensului autentic al liturgiei şi obscurizarea identităţii preoţeşti, toate cereau cu tărie să le fie oferit credincioşilor un adevărat catehism al vieţii spirituale. Să nu ne lăsăm păcăliţi cu privire la acest titlu. Nu am căutat să scriu un rezumat al întregii credinţe creştine. Avem la dispoziţie Catehismul Bisericii Catolice şi Compendiul său, care rămân instrumente de neînlocuit pentru învăţarea şi studierea întregii doctrine revelate de Cristos şi propovăduite de Biserică. Această carte este un catehism al vieţii interioare. Ea este menită să indice principalele mijloace de a intra în viaţa spirituală, cu un scop practic şi neacademic. În vremea părinţilor Bisericii, catehumenii erau însoţiţi pe tot parcursul Postului Mare de cateheze ample pentru a le permite să înţeleagă cât de mult trebuia să le schimbe viaţa Botezul pe care urmau să-l primească. Acest catehism, organizat în jurul sacramentelor, al rugăciunii, al ascetismului, al liturgiei, are acelaşi scop: să-l facă pe fiecare conştient de faptul că Botezul său este începutul unei mari convertiri, al unei mari întoarceri la Tatăl.

Mi-aş dori ca aceste pagini să fie ca un ecou al strigătului lansat către Moise de poporul lui Dumnezeu, flămând, însetat şi epuizat de deplasarea sa printr-un „pământ pustiu, uscat şi fără apă”, unde nu există nici adăpost, nici hrană (cf. Ps 63,2). Aş dori ca ele să suscite sau să trezească în fiecare dintre noi o sete şi o foame insaţiabile după cuvântul lui Dumnezeu şi, asemenea israeliţilor, să le cerem cu insistenţă episcopilor şi preoţilor noştri accesul la această hrană indispensabilă pentru a creşte lăuntric şi a merge spre Dumnezeu; nu discursuri social-politice, scrisori pastorale despre drepturile omului şi democraţiile moderne sau alte noutăţi (cf. Fap 17,21), ci cuvântul durabil, ferm şi categoric al lui Isus, şi învăţăturile Magisteriului Bisericii care rezultă din acesta.

Viaţa creştină, trăită pe urmele lui Cristos şi hrănită de sacramente, este cu adevărat un nou exod interior pe care Dumnezeu vrea să-l parcurgă împreună cu noi pentru a ne conduce la muntele transfigurării noastre în adevăraţi fii şi fiice ale lui Dumnezeu în Fiul său, Isus Cristos, Domnul nostru.

Aceste pagini au ambiţia umilă, în ciuda limitelor lor, de a arăta cum călătoria creştină începută la Botez este un drum de convertire şi de transformare radicală a întregii noastre vieţi. Fie ca ele să vă fie de mare ajutor în această călătorie de aprofundare şi de creştere interioară, prin care toţi trebuie să ajungem „la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la omul desăvârşit, la măsura staturii plinătăţii lui Cristos” (Ef 4,13).

 

Cardinal Robert Sarah

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Jurnal pentru Postul Mare

Ioana Barcan, Veronica Dămătărc, Simona Iosub, Jurnal pentru Postul Mare, Iași 2022, 128 p., 14×20, 40 lei. 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Jurnal pentru Postul Mare, scrisă de Ioana Barcan (text), Veronica Dămătărc (picturi), Simona Iosub (versuri). Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 120 pagini (color) şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 40 lei. 

De câte ori nu ne-am hotărât, în preajma Postului Mare, că vom trăi acest post diferit. Ne-am spus că de această dată chiar vom respecta, pe tot parcursul postului, deciziile pe care le-am luat la început! Am vrea să trăim mai profund Pătimirea lui Isus, să fim mai consecvenţi în rugăciune, în fapte bune, am vrea ca aceste câteva săptămâni să ne aducă mai aproape de Dumnezeu şi să ne facă oameni mai buni.

Nu ştim dacă acest jurnal va reuşi să atingă un scop atât de măreţ, dar poate va fi măcar un pas mic spre îndeplinirea lui. Este presărat cu îndrumări şi provocări zilnice, dar să le luăm doar ca pe nişte sugestii şi nu ca pe obligaţii. Să ne simţim liberi să îl folosim cum credem noi că ne ajută mai mult! Fie că scriem, sau desenăm, sau doar ne gândim, însuşi faptul de a deschide acest jurnal în fiecare zi din timpul Postului Mare va fi un mic sacrificiu de timp adus Tatălui, o mică rugăciune, un mic gând trimis spre Cer. Iar la sfârşit să ne vedem cu bucurie în ziua Învierii… poate chiar un pic mai buni! 

Ioana Barcan

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Din Staţiune în Staţiune. O călătorie ignaţiană pe Calea sfintei Cruci

Gary Jansen, Din Staţiune în Staţiune. O călătorie ignaţiană pe Calea sfintei Cruci, Iași 2022, 128 p., 14×20, ISBN 978-606-578-477-2, 25 lei. 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Din Staţiune în Staţiune. O călătorie ignaţiană pe Calea sfintei Cruci, scrisă de Gary Jansen și tradusă în limba română de Ioana Barcan. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 128 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 25 lei. 

Într-o după-amiază de vineri, pe când eram studentă postuniversitară în Pittsburgh, am intrat din întâmplare într-o biserică unde nişte copii se rugau Calea sfintei Cruci.

De ani de zile nu mai participasem la sfânta Liturghie. Prima mea iarnă în Pittsburgh tocmai trecuse şi era o zi de primăvară călduroasă, frumoasă. Mă plimbam pur şi simplu, fără nicio altă intenţie. Dar când am deschis uşile grele ale bisericii „Preasfânta Inimă”, brusc, neaşteptat, m-am regăsit în copilărie, în acei puţini ani de viaţă dinaintea momentului când mama mea a murit şi totul a luat-o la vale.

Pentru că în copilărie mersesem la o şcoală catolică, am fost imediat copleşită de mirosul de tămâie, de familiaritatea mişcărilor şi de repetarea rugăciunilor. Dacă am fost vreodată în viaţa mea doborâtă în genunchi în rugăciune, atunci acela a fost momentul, în acea biserică, înconjurată de şcolari care cântau cu stângăcie „Stabat Mater”. Fiecare cicatrice de suferinţă şi durere s-a aprins în mine, arzătoare şi nouă, cerând vindecare, atenţie şi, da, rugăciune. Parcă mi s-ar fi luat o greutate enormă de pe suflet. În acel moment m-am reîntors în Biserica Catolică. Şi încă sunt aici.

Îngenunchind în acea bancă, privindu-i pe copii, ascultând vocile lor tinere cum cântau versuri atât de familiare – „Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm. Căci prin sfânta ta Cruce ai răscumpărat lumea” –, parcă aş fi fost din nou elevă în clasa a şaptea, purtând o uniformă aspră şi îngrămădindu-mă împreună cu alţi colegi de-ai mei într-o biserică umbroasă şi slab luminată, pe când afară era o zi însorită de primăvară. Mi-am amintit desenele cu Isus din broşuri, chipul său pe marama Veronicăi. Mi-am amintit cum nu mai conteneam succesiunea de îngenuncheri şi de stat în picioare şi cum mă tot întrebam: Cât mai poate să dureze oare? În Louisiana, zilele de vineri din Postul Mare însemnau vreme călduroasă şi mâncare delicioasă de peşte la cină. N-aş putea pretinde că aveam vreun gând mai sfânt sau mai profund decât această plăcere (sau disconfort) fizic.

Nu înţelesesem niciodată cu adevărat ce se întâmpla acolo, în schimb, în ziua aceea, în biserica „Preasfânta Inimă”, mi s-a părut deodată evident. Ne pregăteam pentru moarte.

Sună groaznic, nu-i aşa? Prea morbid? Prea stereotipic catolic? Dar într-adevăr, acele momente din biserică, mergând pe urmele unui Cristos condamnat şi suferind, m-au pregătit, într-un fel, să-mi conduc mama pe ultimii paşi când eram în clasa a opta, şi apoi să merg prin viaţă fără ea. Elevă îmbrăcată într-o uniformă incomodă, nu aveam nici cea mai vagă idee pe atunci că propria mea patimă avea să urmeze în curând.

La fel cum Gary Jansen meditează la Calea sfintei Cruci în momentul în care fiul lui cel mai mic se loveşte pentru prima dată la genunchi, cu toţii murim câte puţin de mii de ori în viaţă, trecem prin mii de renunţări şi despărţiri, mii de suferinţe, umiliri şi abandonări, pe calea spre crucile noastre finale. Numai detaliile diferă, în schimb fiecare copil este născut, la fel ca Isus, pentru propria sa patimă. Calea sfintei Cruci este acel obicei spiritual care m-a învăţat cum să merg înainte prin aceste dureri; este un drum pe care încă mai calc.

Staţiunile sunt o rugăciune fizică – antrenament de forţă, cum le numeşte Jansen – şi ne fac mai puternici şi la propriu şi la figurat. Trupurile noastre ajung să le perceapă ca pe un dans: îngenunchem, ne ridicăm, iar îngenunchem. Dar ele sunt de asemenea o rugăciune intelectuală, o rugăciune a imaginaţiei, iar din acest motiv ajungem să le cunoaştem atât de profund, poate chiar mai profund decât ne dăm seama. Calea sfintei Cruci ne poate face mai puternici, mai rezistenţi, ne poate da speranţă în acele momente în care ne regăsim în mijlocul suferinţei – noi sau cei dragi nouă.

Staţiunile ne învaţă cum să suferim bine. Asta nu înseamnă că suferinţa noastră va arăta bine. Ar putea fi cu sânge, lacrimi, transpiraţie şi angoasă. Sau răni ascunse care nu se vindecă. Uneori vom şchiopăta (sau vom fi târâţi) până la sfârşit. Dar putem suporta, putem ierta, ne putem ruga sau ne putem abandona – putem chiar să acceptăm ajutor pe drumul nostru. Isus a făcut toate acestea înaintea noastră, arătându-ne calea. Jansen ne reaminteşte că acest drum ne conduce la o suferinţă care nu este lipsită de sens, o suferinţă care poate fi transformată şi răscumpărată. Este Calea sfintei Cruci.

În cartea Din Staţiune în Staţiune, Jansen ne conduce prin această rugăciune bogată, imaginativă. Cu fiecare meditaţie bazată pe Scriptură, el ne invită să intrăm într-o poveste care încă nu s-a terminat. Ne arată modul în care întâmplările de pe Calvar încă se mai derulează în vieţile noastre, în fiecare zi. Începem să conştientizăm că „viaţă spirituală” este o expresie redundantă; după cum scrie Jansen: „Toată creaţia şi toate experienţele noastre sunt în mod misterios pline de Duhul lui Dumnezeu. Totul este spiritual, de la persoana care a fost miraculos vindecată de o boală până la treburile banale de zi cu zi, cum ar fi spălatul vaselor”.

Atunci când ne transpunem total cu imaginaţia în aceste momente din viaţa lui Isus – momente critice care scot la iveală esenţa caracterului său: o nesfârşită iubire şi îndurare –, imaginaţia noastră este modificată pe parcurs, este mutată pe frecvenţa lui Dumnezeu. Începem să-i recunoaştem amprenta peste tot, ecou al poveştii care se derulează în jurul nostru – chiar şi în cântecele lui Bowie şi Prince. Fiecare dintre noi este implicat în desfăşurarea acestei povestiri, una care nu s-a terminat în faţa Crucii, sau a mormântului, nici măcar la înviere.

Jansen îmi aminteşte că am şi eu un rol în această poveste, indiferent dacă îmi place asta sau nu. Alegerea care îmi rămâne de făcut este: Cum îmi voi juca rolul? Cine voi fi eu în Patima de astăzi – un ajutor, ca Simon din Cirene? Îndoliat, ca femeile care plângeau pe marginea drumului? Judecător, ca Pilat, care ar prefera mai degrabă să se spele pe mâini de tot acest haos? Sau este rândul meu să sufăr, să-mi port crucea, să mor în feluri mai mici sau mai mari, pentru ca apoi să fiu reînnoit?

Staţiunile ne conduc direct spre acel mormânt gol, cu piatra dată la o parte, lăsând să se vadă doar întunecime şi umbre. Stăm cu Jansen şi ne uităm la golul acesta pe care fiecare dintre noi l-a resimţit la un moment dat, şi ni se reaminteşte să avem încredere chiar şi în acest gol. Căci acolo, unde ni se pare că nu mai este nimic, se află cea mai mare speranţă a noastră. Dumnezeu a fost acolo în trecut, şi încă mai este, în fiecare zi.

Nu, această pregătire pentru moarte nu este ceva morbid. Pe măsură ce înaintăm cu Jansen din staţiune în staţiune, suntem conduşi de la durere la iubire şi speranţă, la putere şi rezistenţă, la transformare. Şi ajungem să fim, cu toţii, înviaţi.

Jessica Mesman Griffith

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Cum să te simţi acasă. Trăind în lume ca fiu al ei

Giovanni Cesare Pagazzi, Cum să te simţi acasă. Trăind în lume ca fiu al ei, Iași 2022, 152 p., 14×20, ISBN 978-606-578-476-5, 25 lei. 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Cum să te simţi acasă. Trăind în lume ca fiu al ei, scrisă de pr. dr. Giovanni Cesare Pagazzi și tradusă în limba română de pr. dr. George M. Nicoară. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 152 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 25 lei. 

Stilul expresiv al acestei cărţi îţi cere să citeşti printre rânduri şi să te laşi îndrumat de intuiţia firească, puternică, luminoasă şi clară ce alcătuieşte textul de faţă. Intuiţia priveşte modul de funcţionare al revelaţiei lui Dumnezeu împlinite în Isus Cristos. Astfel, nu este vorba despre o comunicare a adevărului „căzut din cer” prin intermediul umanităţii asumate a Fiului. Revelaţia are de-a face mai mult cu evenimentul complet al lui Isus, şi anume cu umanitatea lui deosebită. Acest lucru înseamnă că ataşamentele, sentimentele şi felurile sale de a simţi lucrurile şi situaţiile sunt deja manifestarea adevărului lui Dumnezeu. Şi viceversa: ceea ce Dumnezeu doreşte să ne comunice se integrează în funcţionarea originară a umanităţii noastre, mai precis, în emoţii şi în sentimente, în ataşamente şi în legături, precum şi în acţiunile de bază care compun experienţa noastră faţă de lucruri. Altfel spus, Dumnezeu ne vorbeşte nu numai despre umanitatea lui Isus, ci se exprimă în umanitatea Fiului, şi chiar mai mult – şi poate chiar mai conform cu originalul –, Dumnezeu se descoperă în umanitatea lui Cristos, „simţind, suferind, reacţionând în faţa realităţii de fapt”. În această simţire, în sentimentele care se creează şi în reacţiile concrete, adevărul lui Dumnezeu prinde viaţă şi astfel „locuieşte” cu noi.

Chestiunea interesantă este că această intuiţie creşte şi se dezvoltă într-un autentic şi specific „program de căutare”. Autorul cărţii de faţă a pornit de la „simţirea” Fiului, care ne oferă o nouă privire, şi totuşi clasică, asupra lucrurilor, pentru ca să treacă ulterior la analiza „legăturilor” şi, astfel, la sentimentele prin care „Logosul”, legătura eternă ce aparţine misterului divin, „se leagă” într-un fel nou de creaţie, dându-i sens şi armonie. În acest „affectus Dei”, care propune o nouă perspectivă asupra lucrurilor, se arată acţiunea divină esenţială care doreşte „să edifice o casă pentru fiii săi”, mai exact, să pregătească un loc protejat şi privilegiat, în care să locuiască în discreţia legăturilor familiare. Paginile care urmează au scopul să ne ducă tocmai în această casă, pe care Dumnezeu o construieşte de-a lungul istoriei pentru noi. În acest spaţiu, cei mici încep „să domesticească” lumea exterioară, în timp ce învaţă să recunoască identitatea lor autentică, pornind de la legăturile care pun temeliile casei. În acest „proces de construcţie”, Dumnezeu se apropie de om pentru „a locui cu el şi în el”, obişnuindu-l cu prezenţa sa şi obişnuindu-se cu comportamentul omului până la a deveni, prin prezenţa sa binecuvântată, o „casă pentru om”. „Dumnezeu este cu noi” este o locuinţă primitoare şi sigură. Chiar şi sfântul Paul – ce va fi amintit în acest studiu – evidenţiază ideea de „oikonomia” misterului (Ef 3,9), care trimite, de altfel, la „oikonomia” harului (charis) lui Dumnezeu în avantajul nostru (Ef 3,2). Ideea de „economie” cuprinde tocmai intuiţia organizării casei (nomos tes oikias), care reglementează şi structurează spaţiul afectiv, „locuinţa”, permiţând oamenilor (omul nou care se naşte sau creşte în noi) să domesticească lumea, creând un spaţiu familiar capabil să medieze între extern şi intern, între imaginaţie şi realitatea dură, între căldura familiei şi legăturile cu ceilalţi. Dumnezeu alcătuieşte un spaţiu de intimitate cu omul, care îi permite să se „familiarizeze cu misterul” originar, cu ceea ce dintotdeauna Dumnezeu i-a pregătit, dar care a rămas ascuns şi numai acum este descoperit întru totul în Cristos. De altfel, misterul se observă în legăturile cele mai familiare şi intime pentru ca acestea să se poată deschide spre dimensiuni neaşteptate ale experienţei, locuind astfel într-o realitate mai bogată şi mai profundă. Este cu totul specială capacitatea acestor pagini de a ne dărui din nou, cu decenţă şi într-un limbaj plăcut, logica acestei acţiuni divine care construieşte o casă, o demolează atunci când este atinsă de sentimente greşite, pentru a o reconstrui, nouă, „pe piatra de temelie” care este Isus Cristos.

A putea pronunţa dimensiunile înscrise în experienţa credinţei, pentru a înţelege, într-un fel inedit, miza din întâlnirea cu Dumnezeu, este o lecţie de învăţat şi care nu îngăduie amânare. Ceea ce se doreşte este redescoperirea adevăratului înţeles faţă de ceea ce ne-a fost dăruit prin credinţă. Astfel, redescoperirea acţiunii lui Dumnezeu, care „construieşte o casă pentru ai săi”, ajută la aprecierea, printr-o nouă atitudine, a semnificaţiei Bisericii. Se spune că înţelesul primar, anti-schismatic şi pozitiv, al axiomei „extra ecclesiam nulla salus” ar trimite în final tocmai la intuiţia că în Biserică se găseşte casa sigură în care se află toate mijloacele de har şi de ajutor necesare pentru a întâmpina posibilele boli, suferinţe sau tulburări. Nu există nicio logică de a părăsi siguranţa casei. În acest sens, se poate reasculta o frumoasă mărturie a teologului luteran D. Bonhoeffer, în care îşi arăta nostalgia după o Biserică în care se poate trăi în siguranţă, prin identitate şi legături ale iubirii:

„Există un singur ajutor pentru timpul nostru, foarte atins de neputinţă, de slăbiciune şi de lipsa unei patrii: întoarcerea la Biserică, şi anume acolo unde oameni se susţin unul pe altul în iubire, acolo unde unul trăieşte viaţa celuilalt, acolo unde există comuniune în Dumnezeu, acolo unde există patrie pentru că există iubire” (Die Kirche, predică din data de 29 iulie 1928 despre 1Cor 12,26-27: în Gesammelte Schriften V, München 1958-1974, 439).

Iubirea lui Dumnezeu nu este şi nu doreşte să fie fără timp şi fără loc. Este, mai degrabă, o iubire care se întrupează, care doreşte să locuiască un spaţiu şi să devină locuinţă în care să primească nesiguranţele şi fricile noastre pentru „a le domestici”. Intimitatea cu Dumnezeu construieşte o casă în care oamenii găsesc o identitate şi sentimente apte să construiască un spaţiu pe deplin uman. În acest spaţiu, fiii se pot recunoaşte unii pe alţii în virtutea unei provenienţe care nu slăbeşte dorinţa faţă de relaţii dezinteresate şi de întâlniri noi, ci garantează mediul afectiv corect. „A crede” înseamnă a vedea şi această activitate a lui Dumnezeu, care dăruieşte o casă de locuit.

Alberto Cozzi

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Fericirea cea mare. Viaţa călugărilor. Prezentare

Nicolas Diat, Fericirea cea mare. Viaţa călugărilor. Prezentare, Iași 2021, 274 p., 14×20, ISBN 978-606-578-470-3, 25 lei. 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Fericirea cea mare. Viaţa călugărilor. Prezentare, scrisă de Nicolas Diat și tradusă în limba română de Augusta-Maria Flonta. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 274 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 25 lei. 

„Veniţi şi vedeţi Fontgombault… Oh, nu se va întâmpla nimic spectaculos. Dar inimile noastre se vor încălzi. Va sufla peste noi o graţie mică, misterioasă. Vom privi lumina care trece prin biserică, copacii livezii care dansează în vânt, călugării mergând în depărtare, spre coline. Cântecele gregoriene se vor ridica în înălţimile mistice. Vom fi nişte copii captivaţi de procesiunile splendide. Vom rămâne tăcuţi. Şi vom vedea frumosul, minunatul, blândul surâs al călugărilor”.

Cu aceste cuvinte Nicolas Diat începe Fericirea cea mare. Această carte este un îndemn la bucurie, un îndemn făcut nouă de a descoperi viaţa călugărilor pentru a ne ajuta să înţelegem pacea care-i caracterizează.

Vom pătrunde într-o lume atemporală, un oraş interzis, o societate ideală. Timp de un an, îi vom urmări pe benedictinii unei mănăstiri pierdute în Bas-Berry, de la fermă în refectoriu, din atelierele de artă în sălile de clasă, din infirmerie în casa de oaspeţi, din tipografie în bibliotecă, din biserică în clauzură, din sacristie în scriptorium.

Această existenţă limitată, pe care am putea să ne-o închipuim monotonă, este, în realitate, extraordinar de bogată.

Conduşi la Fontgombault prin peniţa evocatoare şi delicată a lui Nicolas Diat, nu vom mai fi aceeaşi închizând cartea şi porţile abaţiei.

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Experienţa cu Dumnezeu : Introducere în Teologia spirituală

Ionuţ Eremia Imbrişcă, Experienţa cu Dumnezeu : Introducere în Teologia spirituală, Iași 2021, 496 p., 14×20, ISBN 978-606-578-422-2, 35 lei. 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Experienţa cu Dumnezeu: Introducere în Teologia spirituală, scrisă de pr. dr. Ionuţ Eremia Imbrişcă. Cartea apare în colecția „Tratate de Teologie”, în formatul 14×20, are 496 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 35 lei. 

„Domnul conduce pe fiecare pe căile şi în felul care îi sunt pe plac. Fiecare credincios, la rându-i, îi răspunde după hotărârea inimii sale şi după expresiile personale ale rugăciunii sale” (CBC, 2699).

Catehismul Bisericii Catolice pleacă de la numeroasele şi feluritele mijloace prin care Dumnezeu îl conduce pe om la sine; precum şi de la multele şi feluritele mijloace prin care omul răspunde chemării venite din partea lui Dumnezeu. Studiul de faţă încearcă să aducă în atenţia cititorului o analiză a experienţei pe care omul o trăieşte cu Dumnezeu, evidenţiind cum de-a lungul timpului aceasta a căpătat accente diferite. Dumnezeu cheamă folosind un limbaj diferit pentru fiecare persoană în parte, ţinând cont de evenimentele şi persoanele prezente în viaţa fiecăruia, de momentele de criză sau de succes ale omului, de talentele sale, chiar şi de defectele sau lipsurile acestuia.

Omul, la rândul său, răspunde chemării lui Dumnezeu cu întreaga sa viaţă, cu tot ceea ce face şi cu tot ceea ce nu face. Viaţa cotidiană reprezintă răspunsul complet pe care omul îl dă lui Dumnezeu, deoarece acolo se vede ceea ce este cu adevărat important în viaţa sa şi tot acolo pot fi analizate atitudinea şi deciziile acestuia.

De multe ori însă, chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului par a fi separate, iar faptul de a înainta în trăirea experienţei spirituale cu Dumnezeu din partea omului devine destul de dificil. În astfel de situaţii, se formează parcă un strat de praf care sufocă interioritatea omului. Însă acest lucru nu ar trebui să ne sperie, deoarece dialogul cu Dumnezeu nu are nevoie să fie perfect încă de la început. În respectivul dialog rămâne spaţiu şi de pauză, şi de improvizaţie, şi de reflecţie, şi de exprimare a propriilor sentimente, a gândurilor, a criticilor, precum şi un spaţiu al rezistenţelor. Apoi, nu trebuie să uităm că nu toţi oamenii dialoghează cu Dumnezeu în acelaşi mod.

Pe parcursul acestei cărţi, vom încerca să evidenţiem această pluralitate exemplificând în partea a treia, pentru fiecare perioadă istorică, prin persoane concrete ce au avut modalităţi diferite de a comunica cu Dumnezeu. Astfel, nu putem spune că este doar o modalitate anume care trebuie urmată pentru a trăi experienţa cu Dumnezeu, iar celelalte forme sunt de prisos. Nu. Ceea ce este poate mai important este ca fiecare să aleagă un mod verificat ca fiind bun de a comunica cu Dumnezeu şi să încerce să persevereze în acel mod pentru o lungă perioadă. Acest mod poartă cu sine o profunzime mai mare şi o relaţie cu Dumnezeu autentică, în comparaţie cu modul de a trece de la o metodă la alta.

În ceea ce priveşte structura acestei cărţi, prima parte (propedeutică) oferă câteva principii şi fundamente ale teologiei spirituale ca teologie a experienţei, din care nu lipsesc nici noţiunile cu privire la evoluţia istorică a acestei discipline.

După fixarea principiilor, urmează o parte aplicativă, în care se oferă posibilitatea întâlnirii figurilor „calde” ale vieţii spirituale, unde este subliniat rolul experienţei. Fiecare persoană umană este unică, iar în planul lui Dumnezeu, realizarea ei nu se înfăptuieşte după un şablon. De aceea i-a plăcut lui Dumnezeu să-i vorbească omului într-o manieră cu totul personală în diferite moduri (cf. Evr 1,1), aşteptând, totodată, din partea fiecăruia un răspuns cu totul personal. Iar răspunsul vine din viaţa de zi cu zi a fiecăruia. Modul de a trăi propria viaţă arată cel mai bine cum omul răspunde la chemarea lui Dumnezeu.

Într-un anumit sens, am putea urmări întregul curs în formă circulară, începând cu o lectură a părţii sistematice, pentru a fi ajutaţi apoi în analiza experienţelor concrete propuse în partea analitică a cursului. Scopul final spre care mergem este cel indicat în mod programatic de Isus în rugăciunea sacerdotală: „Iar viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos” (In 17,3). 

Pr. dr. Ionuț-Eremia Imbrișcă

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Carnea

Giovanni Cesare Pagazzi, Carnea, Iași 2021, 58 p., 14×20, ISBN 978-606-578-466-6, 10 lei. 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Carnea, scrisă de pr. dr. Giovanni Cesare Pagazzi și tradusă în limba română de pr. dr. Mihai Pătrașcu. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 58 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 10 lei. 

Magisteriul Papei Francisc este deosebit de sensibil la acuzele vechi şi noi, vizibile şi ascunse aduse cărnii lui Cristos şi a fraţilor săi. Cu siguranţă, sunt multe locurile biblice, tradiţionale şi teologice vizitate şi retuşate de el cu originalitate, însă dacă se vrea să se găsească „fundamentul” teologiei sale, aceasta este, fără îndoială, carnea, pe care el o vede drept inima a toate. Nu întâmplător, vorbind despre ea, foloseşte cu uşurinţă tonuri grave şi puternice; argumentând chiar cu avânt, asemenea aceluia al primilor scriitori creştini. De altfel, dacă este carnea inima a toate, a avea grijă de ea este problemă de viaţă şi de moarte… de toate.

Schiţând un soi de teologie a cărnii în perspectiva Papei Francisc, impresionează cum tema este prezentă constant în magisteriul său. „Carnea” este basul continuu al omiliilor sale de arhiepiscop de Buenos Aires. Desigur, sunt acordurile în partitura predicării sale în Argentina, însă – dacă se ascultă bine – ceea ce ţine împreună discursul muzical este tocmai carnea lui Cristos şi a fraţilor săi. Tema este prea simţită pentru a nu face parte din interiorul spiritualităţii sale, însă în omiliile de la Buenos Aires se percepe, aproape în mod direct, tentativa sa de a o face să răsune (de altfel, „cateheză” înseamnă „prin intermediul ecoului”) din glasul poporului încredinţat lui. Atenţia constantă şi afecţionată faţă de carnea lui Cristos şi a fraţilor săi continuă şi cu lărgirea orizontului: acum nu numai Buenos Aires, ci slujirea petrină adusă tuturor Bisericilor. Se percepe, desigur, în omiliile ţinute în timpul Liturghiei la „Sfânta Marta”: uneori tema este protagonistă evidentă a unei predici, în alte ocazii este mai discretă, mereu este ca o atmosferă.

Nu numai prezenţa răspândită în predica sa face emblematică tema cărnii în teologia lui Francisc, ci şi modul organic de a o trata. Toate misterele din Crezul creştin şi ansamblul practicii evanghelice sunt interpretate (aşa cum ar trebui să fie normal) în lumina cărnii lui Cristos şi a fraţilor săi. Aşadar, „carnea” nu reprezintă, mai întâi pentru Bergoglio şi după aceea pentru Francisc, o temă între altele, ci vizuala din care să se perceapă totul evangheliei, tot depozitul credinţei. Mai mult decât în predică, acest lucru este evident în scrierile ample, articulate şi împletite, cum sunt exortaţia apostolică Evangelii gaudium, enciclica Laudato si’ şi exortaţia apostolică Amoris laetitia. De aceea, dacă se vrea întâlnirea cu magisteriul Papei Francisc, este imposibil să se eludeze referinţa afectată şi argumentată la carne, apel adresat fiecărui om, fiecărui botezat, inclusiv păstorilor şi teologilor.

Cartea scurtă nu are nicio pretenţie de întregime; eventual ar vrea să ofere un soi de aperitive ale Crezului unui creştin devenit papă.

Pr. dr. Giovanni Cesare Pagazzi

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


E loc pentru toţi: legături fraterne, teamă, credinţă

Giovanni Cesare Pagazzi, E loc pentru toţi: legături fraterne, teamă, credinţă, Iași 2021, 130 p., 14×20, ISBN 978-606-578-465-9, 15 lei. 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: E loc pentru toţi : legături fraterne, teamă, credinţă, scrisă de pr. dr. Giovanni Cesare Pagazzi și tradusă în limba română de Andrei Adam-Motyka. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 130 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 15 lei. 

Un loc – ba chiar un parcurs – identitar nevralgic şi perfect transversal schiţează această ultimă, profundă şi strălucită lucrare a lui Giovanni Cesare Pagazzi, E loc pentru toţi. De fapt, sunt puţine lucruri de spus: odată cu legătura paritară a unei relaţii parentale aflate într-un declin înfricoşător în această parte nord-occidentală a globului nostru, afectată de o pandemie a narcisismului, este în joc antropologia la modul general sau chiar imaginea umanităţii în sine. Calitatea humana condicio, cu toată acea încâlceală împovărătoare a implicaţiilor sale sociopolitice, din oricare punct de vedere s-ar aborda – filosofic sau teologic –, nu va fi niciodată „netaxată” în ceea ce priveşte fraternitatea, dar dacă este ceva de apreciat direct proporţional cu recunoaşterea sinceră este că, într-adevăr, legăturile fraterne pot schiţa o lume în care „există loc pentru toţi”. Vorbind apoi din punct de vedere teologic, fraternitatea invocă o referinţă directă la Isus din Nazaret, acel Fiu al lui Dumnezeu „Unul născut” (In 1,13-18) care „nu se ruşinează să-i numească fraţi” (Evr 2,11-13; cf. Mt 28,10; In 20,17), revendicându-se astfel ca un capitol perfect fondator în cadrul cristologiei. Ca să nu mai vorbim despre ecleziologie (schiţată aici în cheie ecumenică), de neconceput fără această dimensiune pacifică existentă deja în conştiinţa lui Israel. Să ne gândim la Deuteronom, codul umanitar excelent prin definiţie în tot Orientul Mijlociu Antic, tocmai în virtutea sensibilităţii sale fraterne. Şi chiar la acel Paul din Tars, „evreu dintre evrei” (Fil 3,5), ale cărui misiune apostolică şi producţie epistolară ar fi ca şi inexistente în afara acestei legături fraterne, din care respiră literalmente, după cum o demonstrează apelativul „fraţi”, intens şi recurent în gura celui mai universal evanghelizator al celor două Testamente. Însuşi adevărul Sfintelor Scripturi, suprapunându-se cu acea „sfinţenie ospitalieră” (G. Theobald), nu este oare atribuibilă în totalitate Fiului Omului, „un mâncăcios şi un băutor de vin, prieten cu vameşii şi păcătoşii”, şi subliniată prompt de Biblia întreagă, a cărei mărturie, începând cu Geneza şi până la Apocalips, nu face altceva decât să invite fiecare cititor să se redescopere apropiat din punct de vedere universal şi fratern?

Preot al Bisericii din Lodi, lector la „Studii Teologice Reunite” ale Bisericilor din Crema, Cremona şi Vigevano, precum şi la nou-înfiinţata Facultate Teologică din Bologna, acest încă tânăr, dar deja prolific teolog nu pare preocupat să se fixeze în sectoare circumscrise cu râvnă de tratatele teologice. Încă de la prima producţie îşi continuă cercetarea cu aceeaşi atitudine a unui foarte bun cunoscător al muntelui, care nu se limitează să escaladeze piscurile, ci preferă mai degrabă să meargă de-a lungul acelor creste care, în timp ce despart, se alătură la rândul lor. De fapt, el tinde să înfrunte diferitele discipline explorându-le limitele, nu atât prin incursiuni invazive şi dezordonate, după modelul „atacă şi fugi”, ci asumându-şi din când în când cele mai favorabile poziţii de perspectivă şi care garantează revenirea la o finalitate senzorială a întregului teologic. Nu întâmplător, teza sa de doctorat trăda încă din titlu (La singolarità di Gesù come criterio di unità e differenza nella Chiesa, Milano, 1997) tendinţa de a conecta din interior cristologia şi ecleziologia (nu fără o consistentă infrastructură filosofică). Şi ceea ce este şi mai semnificativ, atenţia acordată legăturii ca distincţie cristologică şi antropologică competentă ajunge să capete prioritate în cea mai recentă producţie eseistică (cf. In principio era il Legame. Sensi e bisogni per dire Gesù [2004], precum şi Il polso della Verità. Memoria e dimenticanza per dire Gesù [2006]).

Alăturând estetica şi etica, drept urmare a sensibilităţii dobândite din fenomenologia recentă de dincolo de Alpi – o orientare care în Italia îşi găseşte o acreditare originală şi viguroasă, şi mă gândesc în special la Pier Angelo Sequeri şi Elmar Salmann –, autorul nostru se dovedeşte un mare fan al oricărei legături originale, în reală concordanţă cu interesul actualei colecţii „Sestante”, inaugurată cu contribuţia importantă şi fericită a lui Giuseppe Angelini, Il figlio. Ca „alteritate congenitală” (cum îi place să o definească), de jure şi cu drepturi depline, fraternitatea îi aparţine şi merită să fie salvgardată – ca să nu spun protejată – de riscul unei (niciodată ca aici) diabolice „orori neglijente în faţa evidenţei” (C.S. Lewis, Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr). Inspirat de acest strălucit tratat de diversitate a spiritelor aplicat cu susul în jos de cunoscutul autor de peste Canal, această consideraţie introductivă pertinentă deschide o cale de redescoperire autentică.

Scriitorul nu deţine titluri pentru a o afirma în mod peremptoriu, ci doar argumente plauzibile şi clare pentru a spera la asta. Aceasta este printre cărţile – nu prea multe – activităţii editoriale efervescente destinate „să facă bine” atât teologiei în particular, cât şi vieţii Bisericii în general, capabilă să ofere o susţinere fecundă şi transparentă cauzei amândurora. Teologiei aflate întotdeauna în cumpănă între cei doi poli opuşi ai unei reflecţii suspectate de interese care ar merita o analiză mai obiectivă (sau mai pasională) şi o speculaţie atât de difuză încât pierde sensul contextului propriu şi al referirii experienţiale a celuilalt. Dar şi Bisericii noastre aflate în mijlocul unui vad şerpuitor, ademenită spre un corporatism al sacrului, pentru a nu se dizolva în religie civilă, în ciuda unor semne oricum evidente, totuşi prea puţin atentă la principiul că, mai mult decât orice altceva, se bazează pe relaţii şi oameni („fratele pentru care a murit Cristos”: 1Cor 8,11). Reluând titlul, sunt tentat să cred că dacă e loc pentru toţi, atunci se va găsi unul şi pentru cele două, Teologie şi Biserică, pe cât posibil mai contiguu şi reciproc mai frecventat decât este astăzi. Şi cine ştie: tind şi mai mult să cred că atâtea situaţii ecleziale exasperant de critice, în loc să degenereze în conflicte, crize şi chiar în abandonări răsunătoare, ar putea găsi rezolvări şi un rezultat mai bun, ba chiar o terapie preventivă valabilă, dacă principiul fraternităţii ar fi mai bine respectat, atât jos, la bază, cât şi sus, la vârf, în comunităţi şi în familie, între înalţi funcţionari şi preoţi. Ca să nu mai vorbim de tensiunile micro- şi macro sociale care aşteaptă o undă sănătoasă de empatie, un alt nume posibil al fraternităţii, pentru a se întrevedea o soluţie.

Iată, aşadar, un eseu valoros despre ceea ce aş numi o teologie solidă tranzitivă, inspirată de o exegeză biblică actualizată în mod adecvat în limpezirea implicaţiei sale antropologice şi bine echipată în ceea ce priveşte instrumentele sale; pe bună dreptate angajantă, dar care nu dispreţuieşte o formă lizibilă. Altfel spus, o gândire în credinţă şi în jurul credinţei, capabilă să-şi facă pe deplin simţit impactul pastoral intraeclezial, în timp ce face să se remarce instanţa teologală originală şi vena teologică tainică (dar nu prea mult) a experienţei ecleziale. Teza deloc mascată a acestor pagini este convingerea că viaţa creştină obişnuită, înţeleasă istoric şi nu în mod abstract, este cea care dă de gândit credinţei, provocând o nouă luare-aminte şi un efort de gândire care poate şi chiar (trebuie) să se ridice la rigoarea unor niveluri teoretice cât mai difuze, niciodată însă detaşate de scopul lor de a se revărsa asupra vieţii, reformând-o mai mult sau mai puţin direct. Prin urmare, nu o teologie diluată de utilitarisme pripite şi oportuniste, ci una de care omul să se poată bucura, în timp ce luminează pliurile cele mai tainice ale legăturilor originare trăite dintotdeauna, dar niciodată suficient de cunoscute şi apreciate.

Roberto Vignolo

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


A ta este puterea: încrederea în forţa lui Cristos

Giovanni Cesare Pagazzi, A ta este puterea: încrederea în forţa lui Cristos, Iași 2021, 154 p., 14×20, ISBN 978-606-578-464-2, 15 lei. 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: A ta este puterea: încrederea în forţa lui Cristos, scrisă de pr. dr. Giovanni Cesare Pagazzi și tradusă în limba română de pr.dr. Mihai Pătrașcu. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 154 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 15 lei. 

Părintele Giovanni Cesare Pagazzi, profesor la Institutul Pontifical „Ioan Paul al II-lea” pentru Științele Căsătoriei și ale Familiei din Roma (Italia), ne oferă o carte curajoasă, incisivă şi necesară, care îndrăzneşte să aducă în dezbaterea teologică şi eclezială (dar şi în dezbaterea culturală şi chiar în dezbaterea politică) a prezentului nostru comun ceea ce a devenit vexata quaestio contemporană prin excelenţă: puterea. Noi aparţinem unei perioade istorice ambigue cu privire la această temă, care continuă să fie un simptom al luminilor şi umbrelor ce caracterizează timpul nostru, deoarece, aşa cum ne aminteşte frecvent papa Francisc, „nu trăim o epocă de schimbare, cât mai ales o schimbare de epocă”. De exemplu, este neîndoielnic impulsul contemporan de a repeta până la saturaţie, şi în miile de modalităţi comunicative care sunt la dispoziţia noastră astăzi, că „puterea este goală”. Această atitudine este, fără îndoială, şi rezultatul revizuirii critice salutare a propriei istorii pe care o face contemporaneitatea, în care puterea a devenit (şi devine!) prea des nu exprimare de slujire adusă umanităţii, ci exercitare prepotentă a unui autoritarism care tinde numai la propria propăşire şi la propriile interese. Atunci când puterea se constituie în cheie autoreferenţială, se distanţează în mod dramatic de acel orizont etic care este adevăratul criteriu al sensului său, al oportunităţii şi credibilităţii sale. Însă contemporaneitatea merge mai departe, aruncând un soi de suspiciune preventivă şi generalizată asupra protagoniştilor şi domeniilor, mecanismelor şi tehnicilor diferitelor puteri.

Pentru a spune totul, operaţiunea actuală de demontare nu ia în discuţie numai practicile puterii clar opresive şi ilegitime, ci ideea de putere în sine. Aşa cum a scris filosoful Michel Foucault, „puterea este astăzi ceea ce trebuie să fie explicat”. Or, nu putem crede în mod naiv că acest conformism nu dă loc unei răsturnări complexe, care este necesar să fie înfruntată dacă vrem realmente să pornim de la patologiile momentului prezent, nu pentru a merge spre prăpastia nihilismului şi a fantomelor sale, ci în direcţia unei reconstruiri urgente şi întemeiate a speranţei. De la această diagnoză porneşte Pagazzi, explicând-o în următorii termeni:

„Coagularea puterii în mâinile câtorva creează adesea nedreptăţi efective şi dureroase, la care întreaga istorie este spectatoare. Totuşi, diagnoza, chiar şi corectă, înclină mulţi gânditori să considere puterea însăşi ca nedreaptă, ca urmare a faptului simplu de a fi «puternic». Din asta derivă o suspiciune prejudiciabilă, adesea simţită şi superficială, faţă de orice exprimare de putere”.

Paroxismul acestei „suspiciuni prejudiciabile” este nu numai viziunea reductivă a ceea ce poate să fie relaţia oamenilor în societate, ci şi viziunea jenantă despre persoana umană care rezultă, şi despre Dumnezeu însuşi. Desigur, declinările contemporane ale divinului pornind de la „neputinţă” (să ne gândim la Dietrich Bonhoeffer sau la Johannes Baptist Metz) desfăşoară un rol crucial: să arunce o lumină asupra legăturii solidare care uneşte destinul Răstignitului cu acela al victimelor din orice timp. Însă este inadmisibil să se dea statutului de marginală temei „puterii lui Dumnezeu”, care, în schimb, aşa cum demonstrează Giovanni Cesare Pagazzi în termeni exegetici şi teologici într-adevăr convingători, trebuie considerat un topos central. „Puterea” este până acolo o prerogativă a Dumnezeului biblic care va deveni sinonim al numelui divin. Isus se va referi la Dumnezeu vorbind astfel, ca şi cum această înzestrare originară a lui Dumnezeu ar putea folosi ca sinteză pentru misterul său. Spune Isus, în Mt 26,64: „De acum îl veţi vedea pe Fiul Omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului”. Aşadar, nu are sens a contrapune atotputernicia lui Dumnezeu milostivirii, bunătăţii şi iubirii sale. Şi să nu ne înşelăm: a nega atotputernicia lui Dumnezeu („atotputernicie afectuoasă”, conform expresiei frumoase a lui Pagazzi) ar echivala cu a nega exact credibilitatea milostivirii sale şi a iubirii sale. Aşa cum ne aminteşte Domnul în cartea profetului Ieremia (Ier 31,3): „Te-am iubit cu o iubire veşnică; de aceea te-am atras cu bunătate”. Probabil că teologia contemporană ar trebui să citească din nou Spinoza, care, în Etica, spune asta cu claritate: „A fi înseamnă a putea fi. Dumnezeu este «suprema fiinţă», «fiinţă foarte perfectă», pentru că este Puterea, nu contrariul”.

Ce anume vrea să indice Pagazzi cu această lucrare foarte frumoasă? Că Dumnezeu, care este supremă şi afectuoasă „Putere”, cheamă la fiinţă toate creaturile, şi cu mai mare motiv pe om, chip şi asemănare a sa, în măsura în care el le conferă putere. A fi înseamnă a putea fi. Noi dorim, sau manifestăm o voinţă, numai pentru că putem să dorim şi să descoperim în noi forţa care face posibilă exercitarea voinţei. Întrebarea instigatoare a lui Spinoza, „Ce anume poate un corp?”, are în fond, ca răspuns, o altă întrebare: „Cum poate un corp să fie la înălţimea propriei puteri?” Care este ca şi cum am spune: cum putem corespunde pozitiv la plinătatea vocaţiei noastre divine şi umane?

Giovanni Cesare Pagazzi alege dintre interlocutorii săi unul din numele centrale ale teologiei din secolul XX, Paul Tillich, recuperând textul celor două conferinţe prezentate de teolog şi filosof la Hochschule für Politik din Berlin în 1956. În ele, ocolind impasul generat de dezbaterea despre modul de a vorbi despre Dumnezeu atotputernic după Auschwitz, Tillich realizează o dislocare teoretică a problemei. Dacă în acei ani cuvântul „putere” devenise sinonim al cuvântului „rău”, ca şi cum i-ar fi asociat ceva ireparabil şi demoniac, gânditorul german naturalizat american pariază pe recuperarea categoriei de putere drept componentă a structurii ontologice a fiinţei. Puterea constă la origine în „forţa de a spune «Amin!» vieţii”. Prepotenţa blochează drumul spre viaţă, ameninţând: „Tu nu trebuie să poţi!”, în timp ce, în schimb, glasul generativ, care dă dreptate promisiunii făcute fiecăruia la actul naşterii sale, este acela care repetă: „Volo ut sis” („Eu doresc ca tu să fii!”). Ce anume înseamnă a fi „Fiu”, dacă nu „a fi pus în condiţie de a putea”? Acest lucru îl contemplăm în Cristos, şi această putere Cristos ne face s-o descoperim: „Celor care l-au primit, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu” (In 1,12). Fiecărei fiinţe umane îi este revelată şi dată această putere.

Cardinal José Tolentino de Mendonça

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro