Gianfranco Ravasi, Poruncile, Iași 2025, 100 p., 14×20, ISBN 978-606-578-583-0, 20 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut de curând cartea Poruncile, scrisă de Cardinalul Gianfranco Ravasi și tradusă în limba română de pr. dr. Gabriel-Iulian Robu. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 100 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 20 lei.

„Înţeleg de ce Cele Zece Porunci sunt atât de clare şi lipsite de ambiguitate: ele nu au fost redactate de o adunare”. Dincolo de ironie, această glumă a omului de stat german Konrad Adenauer (1876-1967) surprinde prima impresie pe care o are oricine atunci când se confruntă cu Decalogul, şi anume stilul lapidar atât din punct de vedere material, cât şi formal. Material, pentru că Biblia nu ezită să ne reamintească faptul că aceste cuvinte au fost scrise pe cele două plăci de piatră gravate chiar de degetul lui Dumnezeu (Ex 31,18). Formal, pentru că imperativele apodictice care alcătuiesc diferitele precepte sunt atât de esenţiale, clare şi explicite, încât nu există loc de echivoc sau de scăpare.

Tocmai ca urmare a acestor calităţi, poruncile au fost deseori privite cu spaimă sau supărare. Pentru a da câteva exemple, să ne gândim la istoricul oficial al Societăţii lui Isus din secolul al XVII-lea, iezuitul Daniello Bartoli (1608-1685), care avertiza: „În acelaşi pumn, al cărui deget a sculptat Decalogul legii în tablete de piatră, Dumnezeu ţinea un mănunchi de fulgere”. Pe de altă parte, André Gide (1869-1951), scriitorul francez polemic cu originile sale creştine, în poemul său în proză „Hrana pământească” (1897), s-a dezlănţuit împotriva poruncilor, reproşându-le că i-au „amorţit sufletul”. În realitate, aşa cum vom demonstra în aceste pagini, Decalogul, în ciuda aparenţei sale stilistice, nu este o litanie monotonă de interdicţii.

Sub povara negativului, a interdicţiei ameninţătoare, a condiţionării socioculturale, se află proiectul unei umanităţi morale şi religioase care recunoaşte misterul divin fără a-l modela pentru propria utilizare şi consum; care respectă şi venerează transcendentul, care îl descoperă pe Dumnezeu ca persoană, care se angajează în societate în favoarea vieţii, a căsătoriei şi a familiei, a libertăţii, a demnităţii umane şi a plenitudinii existenţei pentru fiecare prin disponibilitatea bunurilor. În practică, Cele Zece Porunci sunt zece cuvinte de „nu” pronunţate în mod preliminar, pentru ca apoi să fie transformate în zece „da” în existenţa personală şi socială a omului.

Desigur, este necesar – tocmai din cauza acestei deschideri care stă la baza fiecărei porunci – să declinăm în mod dinamic Decalogul, aplicându-l la complexitatea experienţei umane, la evoluţia sa. Aşa cum vom avea ocazia să arătăm, preceptele individuale nu sunt porunci cristalizate, ci căi de viaţă, călăuze pe drumul existenţei.

Pentru mulţi, este poate doar o palidă amintire „catehetică” a adolescenţei, peste care s-a aşternut vălul uitării şi al nestatorniciei. Cu toate acestea, ea are încă o forţă proprie, care se ramifică nu numai în impulsul moral religios, ci şi în alegerile etice naturale. Adjectivul „natural” nu se referă atât de mult la un model ideal al naturii umane, ci Decalogul este, chiar dacă pe o cale mai concretă şi mai existenţială, un proiect de viaţă legat de universalitatea fiinţei de bărbat şi femeie. Tocmai din acest motiv, majoritatea imperativelor Decalogului pot fi urmărite, în forme diferite, până la Babilon sau Egipt, adică până la alte civilizaţii şi culturi. Dar calitatea ultimă a Decalogului rămâne cea religioasă, şi nu atât pentru că se impune respectarea Sabatului ca expresie a cultului faţă de propriul Dumnezeu, ci mai ales datorită primei porunci care este o alegere spirituală precisă şi pentru cadrul general care este cel al legământului dintre Israel şi Domnul său.

În comentariul nostru, aşadar, vom merge ca pe creastă, continuând să ţinem cont de dimensiunea religioasă a acestor porunci, chiar şi atunci când ele iau calea istoriei, a socialului şi a eticii comune, dar ilustrând şi energia universală pe care o conţin, astfel încât să fie un fel de stea polară până şi pe cerul „laic”, şi un răsfăţ al prezenţelor divine pentru mulţi agnostici sau atei.

Cardinal Gianfranco Ravasi

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Ugo Vanni, Rugăciunea pe care ne-a învăţat-o Isus: „Tatăl nostru”, Iași 2024, 66 p., 14×20, ISBN 978-606-578-577-9, 15 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut de curând cartea Rugăciunea pe care ne-a învăţat-o Isus: „Tatăl nostru”, scrisă de Ugo Vanni și tradusă în limba română de Paula Bordei. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 66 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 15 lei.

Acesta este al optulea volum din seria de 8 care vor apărea în seria „Note despre rugăciune”, ediție îngrijită de Dicasterul pentru Evanghelizare, Secțiunea pentru problemele fundamentale ale evanghelizării în lume. Toate volume sunt prefațate de Papa Francisc. Redăm mai jos introducerea autorului.

Tatăl nostru s-a născut și s-a format în experiența Bisericii primare, iar o trecere în revistă a originii și dezvoltării sale timpurii ar putea fi edificatoare. Aceasta este ceea ce propunem, dar să detaliem.

Găsim, la începutul secolului al II-lea, „Rugăciunea Domnului” deja în uz într-o formulare care corespunde celei actuale în liturgia Bisericii primare (cf. Didahia, 8, 3), unde începea și lectura „cvadruplă” a Evangheliei, adică a Evangheliilor după Marcu, Matei, Luca și Ioan. Folosirea simultană a Rugăciunii Domnului și citirea celor patru Evanghelii este semnificativă. Ea constituie punctul culminant al călătoriei unei tradiții multiple, care s-a dezvoltat pe fondul diferitelor evenimente și tensiuni – gândiți-vă doar la tensiunile din cadrul Bisericii pauline și al Bisericii ioanee – și care a înflorit în cursul secolului al II-lea în ceea ce a fost numită „marea Biserică”.

Care este călătoria pe care o parcurge Rugăciunea Domnească în tradiția care s-a reunit în marea Biserică? Mai precis, având în vedere că Rugăciunea Domnului a fost văzută ca o sinteză a întregii Evanghelii (Tertulian), care este relația sa specifică cu „Evanghelia cvadruplă”?

Un răspuns la această întrebare ne va permite să identificăm structura teologică și biblică care stă la baza Rugăciunii Domnului și ne va ajuta să o plasăm în mediul viu al Bisericii primare. Vom deriva un cadru de referință din aceasta și vom vedea, în primul rând, antecedentele din Marcu, apoi prezentarea sistematică a lui Matei, avântul lui Paul, accentuarea lui Luca și, în final, sinteza matură găsită în Ioan.

Ugo Vanni

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Gabriel-Iulian Robu, Cuvântările sfintei Cruci: reflecţii feriale în Postul Mare, Iași 2024, 232 p., 14×20, ISBN 978-606-578-574-8, 25 lei. 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Cuvântările sfintei Cruci: reflecţii feriale în Postul Mare, scrisă de pr. dr. Gabriel-Iulian Robu. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 232 şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 25 lei.

Este Postul Mare, un timp pe care ni-l oferă Domnul pentru a ne apropia de el, a simți iubirea lui, a ne converti și a pune ordine în viața noastră. Este un timp special în care ne lipim privirea de Dumnezeu și apoi privim la viața noastră. Astfel, observăm ce trebuie să fie schimbat în noi.

Primim cenușă pe cap. Ne plecăm fruntea, ne coborâm privirea, recunoscând că avem ceva în comun cu acea cenușă. Cenușa ne amintește că pământ suntem și că în pământ ne întoarcem. Cenușa este o chemare la umilință. Umilința înseamnă a trăi în adevăr. Înseamnă a recunoaște că viața nu vine de la noi, ci am primit-o în dar de sus. Înseamnă a ne recunoaște o creatură în fața Creatorului. Umilința este o virtute rodnică în viața spirituală, o atitudine care conferă fecunditate tuturor acțiunilor creștinului, postului, pomenii și rugăciunii. Toate acestea trei trebuie împlinite în acest Post cu umilință.

Despre aceste trei virtuți ne vorbește liturgia intrării în Post. Nu atât ceea ce facem, ci motivația pentru care facem lucrurile contează. De ce facem lucruri bune? – este o întrebare esențială. Cu această întrebare ne frapează și astăzi predica lui Isus. De ce facem post, de ce ne rugăm, de ce dăm de pomană? De ochii lumii, pentru a fi stimați de oameni, sau pentru a împlini voința lui Dumnezeu în modul cel mai discret? Privind la fariseii din timpul său, Isus le spune că au greșit sensul acțiunilor lor. Ei fac lucruri bune, dar le împlinesc pentru a fi lăudați de oameni. Se folosesc de religie nu pentru a aduce cult lui Dumnezeu, ci lor înșiși. Fac binele nu din dragoste de Dumnezeu, ci din dragoste pentru imaginea proprie.

Cu privire la aceste aspecte dorește Domnul să ne facă atenți la început de Post Mare. Totodată, prin aceste învățături, Isus ne invită să trăim postul în adevăr. Postul să îl facem cu discreție, pentru ca, din bunurile la care renunțăm, să putem oferi pomană săracilor. Postul să îl practicăm cu bucurie, și nu cu tristețe, pentru a atrage compasiune sau admirație. Rugăciunea, la fel, să o facem cu discreție, pentru a intra mai mult în relația cu Dumnezeu și nu pentru a căuta laudele oamenilor. Atunci când toate aceste practici de pietate sunt împlinite doar pentru a plăcea lumii, își pierd valoarea și pot scandaliza. „Să nu știe stânga ce face dreapta”, am auzit de atâtea ori. Această metaforă vrea să sublinieze că operele bune se fac pentru Domnul, și nu căutând slava deșartă. A căuta această slavă îl face pe creștin ridicol și demonstrează inutilitatea faptelor sale aproape bune, făcute pentru a primi validare din partea lumii. Umilința autentică, în schimb, este ca pâinea caldă: place totdeauna, are gust bun. Dă consistență acțiunilor bune pe care le îndeplinim.

Să-i cerem lui Isus să ne dea o inimă umilă ca să trăim postul, pomana și rugăciunea cu această atitudine. Să cerem acest dar al umilinței sincere, fiindcă, după cum spune Meister Eckhart, Dumnezeu lucrează mai frumos într-o inimă umilă, deoarece acolo se bucură de un spațiu mai mare de acțiune, găsind o mai mare asemănare cu sine.

Postul Mare ne invită să ne întâlnim cu milostivirea lui Dumnezeu. Papa Francisc sublinia că unica forță capabilă să cucerească inima oamenilor este milostivirea duioasă a Tatălui ceresc. Papa dă exemplul confesionalului privit ca un sân matern, ca un uter dătător de viață. A fi îmbrățișați de iertarea lui Dumnezeu, a ne afla la spovadă înaintea unui Dumnezeu care este Tată milostiv transformă confesionalul într-un sân matern, în care se formează viața. Confesionalul devine astfel ca o casă pentru noi, săracii păcătoși. Devine un loc în care noi, fiii săi, recăpătăm viața harului și reîncepem să trăim în prietenie cu Dumnezeu. De aceea, confesionalul nu trebuie să fie ca o cameră de tortură. Dar nici ca o curățătorie la care mergi, se spală pata din palton sau cămașă, și mergi înainte fără a învăța ceva.

„Dumnezeu nu obosește să ierte. Suntem noi cei care obosim să cerem iertare”. Am auzit de atâtea ori aceste cuvinte. Postul ne îndeamnă să experimentăm în viața noastră înțelesul profund al acestor cuvinte. Ne îndeamnă să facem o spovadă bună și să căutăm reconcilierea cu frații noștri.

Această carte, Cuvântările sfintei Cruci. Reflecții feriale în Postul Mare, însumează meditații feriale ținute în Postul Mare, predici quadragesimale tematice despre cuvintele lui Isus de pe cruce și câteva crâmpeie de lirică poetică. Ne dorim ca aceste reflecții puse pe hârtie să fie spre edificarea spirituală a cititorilor.

Pr. dr. Gabriel-Iulian Robu

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Luigi Maria Epicoco, Doar bolnavii se vindecă. Umanitatea celui (ne)credincios, Iași 2024, 104 p., 14×20, ISBN 978-606-578-570-0, 20 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut de curând cartea Doar bolnavii se vindecă. Umanitatea celui (ne)credincios, scrisă de Luigi Maria Epicoco și tradusă în limba română de pr. dr. Gabriel-Iulian Robu. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 104 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 20 lei.

Cu toţii avem o cale de revenire.

Sunt drumuri pe care le parcurgem cu capul plecat, cu coada între picioare, purtând expresia amară a tristeţii şi grimasa înfrângerii.

Le cunosc de când eram copil, când îmi pierdeam toate piesele din colecţia de surprize, cu prietenii, sau când pierdeam mingile în entuziasmul vreunei alergări.

Îmi lăsam capul jos ca şi cum m-aş fi condamnat să mă uit doar la picioare şi îmi strângeam pumnii în buzunare. Aproape întotdeauna îmi încetineam ritmul şi alegeam cel mai lung drum spre casă. Poate că voiam, de asemenea, să-mi dau timp să jelesc. La urma urmei, ieşisem dimineaţa încrezător că voi face cine ştie ce afaceri, dar acum mă întorceam învins de hazardul numerelor de pe piesele cu surprize, care decideau soarta bucuriei sau tristeţii noastre, a tuturor; alteori, învins la o cursă de alergare, care aproape întotdeauna se termina cu transpiraţii din belşug şi fără învingător, dar cu multe lucruri pierdute între timp.

Pe scurt, de la o vârstă foarte fragedă facem experienţa drumurilor de întoarcere, de revenire.

Unii le numesc dezamăgiri.

Îmi place să le numesc experienţe de autenticitate.

Experienţele sunt aproape întotdeauna mai bune decât conceptele. Experienţele sunt adevăruri sub formă de viaţă.

Ele sunt explicaţii făcute trup. Ele sunt viaţa care explică viaţa.

Conceptele sunt, de asemenea, utile, dar ele servesc pentru a ordona, pentru a cerceta experienţa, dar niciodată pentru a deveni mai bune decât ea.

O mare parte din dezinteresul societăţii noastre contemporane faţă de cultură este cauzată de acel exces de intelectualism care a mutat reflecţiile în locul periculos al abstractului pur, uitând aproape complet de lumea experienţei, adică de viaţa însăşi.

Îmi amintesc că, odată, pe când eram student, unul dintre profesorii mei s-a lăudat că a reuşit să ţină o prelegere de peste două ore fără să fie înţeles de nimeni. Logica este aceeaşi cu cea a acelei femei din sat care, ascultându-şi preotul paroh vorbind în termeni încâlciţi, i-a şoptit vecinei: „Cât de priceput este! Eu nu înţeleg nimic, dar se vede că le spune bine”.

Experienţa este tezaurul lucrurilor ce pot fi învăţate.

Nu trebuie doar să pătimim întâmplările pe care le trăim, ci trebuie să învăţăm, stând să le ascultăm. De aceea, Evanghelia este o relatare de experienţe, şi nu un simplu tratat teologic.

Evanghelia nu este matematica lui Dumnezeu, ci este Dumnezeu ascuns în poveştile şi chipurile acelor personaje.

În cele din urmă, nu este greşit să folosim termenul „ascuns”. Este nevoie de timp pentru a înţelege că ne aflăm de fapt în faţa lui Dumnezeu.

De foarte multe ori, Isus este mai întâi neînţeles şi doar apoi înţeles.

Aşadar, dacă Dumnezeu se ascunde în experienţă, tocmai în relatările evanghelice găsim materialul de care avem nevoie pentru a înţelege ceva despre noi înşine şi despre Dumnezeu. Şi tocmai spre un pasaj din Evanghelie ne vom îndrepta pentru a intra în miezul problemei.

Dintre toate relatările despre apariţiile Domnului înviat, am vrut să o iau pe cea celebră a ucenicilor din Emaus. Am ales-o cu mare risc, pentru că la ceea ce cunoşti foarte bine te uiţi cu mai puţină atenţie.

Odată cu trecerea timpului, nu te mai uiţi la chipul femeii pe care o iubeşti, pentru că ai impresia că o cunoşti deja.

Nu te mai uiţi la priveliştea de la fereastra casei tale, deoarece crezi că o cunoşti deja.

Spectacolul unui apus de soare sau sunetul blând al zăpezii care cade, sau senzaţia pe care ţi-o dă marea când intri în ea, toate acestea nu mai sunt interesante pentru că tu crezi că le ştii deja.

Dragostea, pe de altă parte, cere întotdeauna ochi deschişi.

Dragostea cere întotdeauna atenţie. Pentru că este o luptă nesfârşită împotriva cancerului obişnuinţei.

Iubirea este martiriul atenţiei, pe când creierul îţi spune „Next! Schimbă, caută noi emoţii”.

Aceasta este deci provocarea: să refacem povestea ucenicilor din Emaus, păstrând ochii deschişi şi evitând tentaţia de a spune „ştiu deja cum se termină”.

Cei avantajaţi sunt cei care, dintr-un motiv sau altul, citesc această poveste pentru prima dată. Îi rog să nu se grăbească, deoarece ceea ce contează în Evanghelie nu este cum se termină (ştim deja acest lucru), ci „felul” în care se termină.

Adevărata călătorie nu este doar sosirea. Adevărata călătorie este tot ceea ce se întâmplă între plecare şi sosire.

Aşadar, „atenţie!”, pentru cei care ştiu deja, şi „răbdare!”, pentru cei care nu cunosc încă această poveste.

Luigi Maria Epicoco

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Catherine Aubin, Rugăciunea Mariei cu sfinţii care au întâlnit-o, Iași 2024, 68 p., 14×20, ISBN 978-606-578-569-4, 15 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut de curând cartea Rugăciunea Mariei cu sfinţii care au întâlnit-o, scrisă de Catherine Aubin și tradusă în limba română de Paula Bordei. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 68 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 15 lei.

Acesta este al șaptelea volum din seria de 8 care vor apărea în seria „Note despre rugăciune”, ediție îngrijită de Dicasterul pentru Evanghelizare, Secțiunea pentru problemele fundamentale ale evanghelizării în lume. Toate volume sunt prefațate de Papa Francisc. Redăm câteva fragmente din introducerea autoarei.

Roma, aprilie 2003, în apropierea bisericii „Tre Fontane”, o tânără, Alexandra, o femeie nepracticantă, bântuie străzile. Este tensionată şi îngrijorată: fosta soţie a celui de-al doilea soţ al ei o urmăreşte pentru a-i face rău. În plus, copilul cel mic al acestuia are probleme. În această stare emoţională, ea se îndreaptă spre acest loc turistic izolat, ieşit din tipare, unde Maria i s-a arătat unui comunist anticlerical, Bruno Cornacchiola, în 1947. În acest loc neîngrijit şi neglijat, lumânările sunt deteriorate, iar florile ofilite zac pe jos. În acest sanctuar, Alexandra stă în faţa statuii Fecioarei Maria. Se privesc în tăcere. Dintr-o dată, Alexandra vede braţul Mariei mişcându-se, arătându-i o direcţie. Îşi freacă ochii pentru a încerca să se convingă că nu visează. Nu, braţul Mariei arată într- adevăr spre ceva. Ea urmăreşte gestul cu privirea şi vede ce indică: o fotografie a Mariei cu Pruncul Isus, în vârstă de trei sau patru ani, pe care îl ţine de mână. Alexandra a înţeles imediat mesajul: Maria îi cerea să aibă grijă de copilul celui de-al doilea soţ al ei, Ioan, care avea tot patru ani. Din adâncul fiinţei sale, Alexandra strigă la ea: „NU! E prea mult pentru mine, nu!” A părăsit sanctuarul, revoltată şi foarte furioasă. Câteva săptămâni mai târziu şi după câteva călătorii, Alexandra şi-a dat seama, fără să vrea, că a primit acest copil ca fiind al ei. Rezistenţa ei se topise, iar acum avea nu doar un fiu, ci doi. Mai bine de 20 de ani mai târziu, Ioan a rămas o personalitate dificilă şi s-a mutat pe un alt continent, nu departe de Alexandra. Şi de fiecare dată când are probleme serioase, o sună pe „mama” sa, Alexandra, spunându-i: „Eşti o mamă pentru mine, o mamă adevărată, eşti mama mea”. Alexandra mărturiseşte că, de fiecare dată când îşi susţine cel de-al doilea „copil”, simte prezenţa Mariei, care îi spune din nou: „Ai grijă de acest copil ca şi cum ar fi al tău”, şi simte atât puterea, cât şi blândeţea Mariei. Când nu putem face ceva de unii singuri, de multe ori altcineva ne iese în întâmpinare. În vulnerabilitatea Alexandrei, Maria a fost cea care a venit să îi dea curaj şi încredere. Ioan a devenit copilul ei pentru eternitate.

În acest loc, numit „Sanctuarul Revelaţiei”, Maria i s-a arătat lui Bruno Cornacchiola de mai multe ori, cerându-i să-l construiască. Ea i-a spus acest lucru:

Cei însetaţi şi cei pierduţi vor veni aici să se roage. Ei vor găsi iubire, înţelegere şi consolare: adevăratul sens al vieţii. Aici, în această parte a grotei unde am apărut de mai multe ori, va fi o uşă numită „Uşa Păcii”. Toţi trebuie să intre prin această uşă.

La fel ca Alexandra, am ales să intrăm prin această „uşă” pentru a scrie această carte despre rugăciunea cu Maria.

Atunci când Maria apare în cele patru colţuri ale lumii, locurile în care apare au multe în comun cu locurile biblice în care a stat şi a trăit. În primul capitol, vom explora aceste locuri, întrebându-ne ce dezvăluie ele despre identitatea Mariei şi ce spaţii interioare ne cere Maria să locuim astăzi. Apoi, într-un al doilea capitol, vom asculta puţinele cuvinte ale Mariei transmise în Evanghelii şi vom analiza gesturile, atitudinile şi privirea ei pentru a le înţelege sensul. Sau, altfel spus, cum ne învaţă ea să ne raportăm în relaţiile noastre cu oamenii şi evenimentele. Şi, în sfârşit, vom interoga alte femei, sfinte care au avut toate o relaţie unică cu Maria. Acest text va fi punctat de fraze preluate din imnul acatist al tradiţiei bizantine. Ele ne vor conduce spre o nouă şi profundă revelaţie a prezenţei Mariei pentru fiecare dintre noi. Iată un extras:

Bucură-te, Bunăvoinţa lui Dumnezeu către noi,

cei păcătoşi!

Bucură-te, Apărătoarea noastră

în faţa lui Dumnezeu!

Bucură-te, tu, cea care ne conduci

Catherine Aubin

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Juan López Vergara, Rugăciunea lui Isus, Iași 2024, 78 p., 14×20, ISBN 978-606-578-572-4, 15 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut de curând cartea Rugăciunea lui Isus, scrisă de Paul Juan López Vergara și tradusă în limba română de Paula Bordei. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 78 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 15 lei.

Acesta este al treilea volum din seria de 8 care vor apărea în seria „Note despre rugăciune”, ediție îngrijită de Dicasterul pentru Evanghelizare, Secțiunea pentru problemele fundamentale ale evanghelizării în lume. Toate volume sunt prefațate de Papa Francisc. Redăm câteva fragmente din primul capitol.

După treizeci de ani petrecuţi în liniştea şi izolarea unui sat obscur din Galileea, Isus intră în pustiu şi îl ascultă pe Ioan Botezătorul, un martor al adevărului. Ioan nu se referă niciodată la sine, ci la cineva mai mare decât el. Nazarineanul vine la Ioan ca şi cum ar fi ultimul dintre păcătoşi şi, plecându-şi capul cu umilinţă, este botezat în Iordan.

Această experienţă unică a paternităţii lui Dumnezeu, pe care îl numeşte Abba – ceea ce în limba sa aramaică maternă înseamnă Tată – îl va marca pentru totdeauna, transformându-i viaţa!

Isus este umplut de revărsarea bunătăţii Duhului. Şi este o comunicare care depăşeşte experienţele obişnuite cu Tatăl, pentru că acesta intră în dialog cu el, dezvăluindu-i taina minunată a filiaţiei sale unice.

În zilele acelea, a venit Isus din Nazaretul Galileii şi a fost botezat de Ioan în Iordan. Şi îndată ce s-a ridicat din apă, a văzut cerurile deschise şi Duhul, ca un porumbel, coborând spre el. Şi din cer a fost un glas: „Tu eşti Fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit plăcerea” (Mc 1,9-11).

Abba, te întâlnesc zilnic în rugăciune, unde respir speranţă; m-am întrebat nu doar ce aştepţi de la mine, ce trebuie să fac, ce m-ai trimis să fac, ci şi cine sunt eu. Astăzi am trăit un moment culminant al călătoriei mele, când am ieşit din apă şi am văzut cerurile deschizându-se şi Duhul coborând peste mine.

Şi te-am auzit spunând că eu sunt Fiul tău iubit.

Ce aventură uimitoare: să fiu Fiul tău, Abba, în care tu îţi găseşti plăcerea!

Duhul a fost cauza interiorizării acestei conştiinţe unice şi sublime a filiaţiei, pe care am auzit-o de pe buzele tale, Abba.

Abba, mi-am deschis inima către tine, care eşti centrul vieţii mele şi izvorul existenţei mele, pentru a înţelege ce voiai să-mi spui. Am fost umplut de Duh, descoperindu-mă pe mine însumi ca fiind copilul tău iubit şi s-a aprins în mine dorinţa de a face voia ta, de a îndeplini lucrarea ta.

Într-o clipă eternă, în acea minunată apropiere de tine, Abba, mi-ai dezvăluit splendoarea filiaţiei mele.

În această lumină, misiunea vieţii mele dobândeşte adevărata sa dimensiune şi se dezvăluie în profunzimea sa spirituală şi umană: să fiu martorul paternităţii tale şi să împărtăşesc ceea ce mă vei învăţa. Mă simt consacrat şi mângâiat de tine, Abba, în această intimitate filială, care în acelaşi timp îmi deschide misiunea.

O, Abba, bunătatea ta mi-a umplut ochii de lacrimi! Şi te binecuvântez pentru aceasta din adâncul inimii mele.

Juan López Vergara

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Paul Brendan Murray OP, Rugăciunea cu sfinţii şi cu păcătoşii, Iași 2024, 70 p., 14×20, ISBN 978-606-578-564-9, 15 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut de curând cartea Rugăciunea cu sfinţii şi cu păcătoşii, scrisă de Paul Brendan Murray OP și tradusă în limba română de Cătălina Popescu. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 70 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 15 lei.

Acesta este al patrulea volum din seria de 8 care vor apărea în seria „Note despre rugăciune”, ediție îngrijită de Dicasterul pentru Evanghelizare, Secțiunea pentru problemele fundamentale ale evanghelizării în lume. Toate volume sunt prefațate de Papa Francisc. Redăm câteva fragmente din introducerea autorului.

Sfinţii, ale căror scrieri despre rugăciune şi despre meditaţie sunt explorate în această carte, sunt printre cei mai iluştri din marea tradiţie spirituală. Ei cunosc în profunzime lumina şi focul despre care vorbesc. Pagină după pagină, din scrierile lor, ating niveluri de viziune şi de înţelegere remarcabile. Cu toate acestea, lucrarea de faţă nu se concentrează în principal pe stările şi pe etapele superioare ale rugăciunii contemplative. Scopul este ceva mult mai modest, şi anume, să descoperim ce ajutor pot oferi marii sfinţi acelora dintre noi care dorim să progresăm în viaţa de rugăciune, dar care ne găsim deseori distraşi de la scopul nostru, eforturile noastre timide fiind subminate, poate cel mai mult, de slăbiciunea umană.

Unul dintre lucrurile pe care le descoperim în istoriile sfinţilor creştini, şi acesta este un paradox frapant, este acela că ei au învăţat cum să se roage, cel puţin în parte, din mărturia unor celebri păcătoşi. Astfel, în calea a doua, din Cele nouă căi de rugăciune ale sfântului Dominic, de exemplu, îl vedem pe acesta repetând cu umilinţă rugăciunea vameşului din Evanghelia sfântului Luca: „Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!” (Lc 18,13). De asemenea, sfânta Tereza de Avila, vorbind în Castelul interior despre cei care ajung la cea mai înaltă locuinţă, consideră că aceştia nu pierd niciodată contactul cu spiritul smerit al vameşului. Copleşiţi de strălucirea şi de măreţia lui Dumnezeu şi de gândul la propria lor slăbiciune umană, ei „umblă uneori, ca şi vameşul, fără să îndrăznească să-şi ridice ochii”.

Cele patru capitole ale acestei mici cărţi se concentrează pe activitatea a patru sfinţi, doi bărbaţi şi două femei. Iată, numele acestora, în ordinea în care le este abordată opera: Augustin de Hippona (354-430); Tereza de Avila (1515-1582); Toma de Aquino (1225-1274); Tereza de Lisieux (1873-1897). Toţi patru se bucură de o mare veneraţie în cadrul tradiţiei, aceştia fiind numiţi şi recunoscuţi ca doctori ai Bisericii. Scrierile lor sunt remarcabile pentru revelaţia pe care o conţin despre o prietenie intimă cu Dumnezeu. Dar nu mai puţin remarcabile sunt smerenia şi modestia în spirit cu care aceşti sfinţi se îndreaptă de bunăvoie către Dumnezeu pentru ajutor. Adesea, îi găsim la rugăciune înălţându-şi vocile cu perseverenţă şi cu smerenie, asemenea unor păcătoşi precum tâlharul şi vameşul.

Sfinţii, este limpede deja, sunt fiinţe umane ca şi noi. De aceea, ei sunt capabili să ofere oamenilor care încă se luptă cu slăbiciunea, compasiune şi încurajare semnificative. Cu toate acestea, remarcabila sfinţenie a vieţilor lor rămâne o provocare puternică şi de neignorat pentru micimea noastră. În îndrăzneala lor, în rugăciunea îndreptată către Dumnezeu, au permis ca vieţile să le fie transformate de har, ca strălucirea, forţa, puterea şi frumuseţea lui Cristos să lumineze prin slăbiciunea lor umană.

Paul Brendan Murray OP

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Călugării cartuzieni, Biserica în rugăciune, Iași 2024, 92 p., 14×20, ISBN 978-606-578-565-6, 15 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut de curând cartea Biserica în rugăciune, scrisă de Călugării cartuzieni și tradusă în limba română de Paula Bordei. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 92 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 15 lei.

Acesta este al șaselea volum din seria de 8 care vor apărea în seria „Note despre rugăciune”, ediție îngrijită de Dicasterul pentru Evanghelizare, Secțiunea pentru problemele fundamentale ale evanghelizării în lume. Toate volume sunt prefațate de Papa Francisc. Redăm câteva fragmente din concluzia cărții care ne spune ce este rugăciunea pentru călugărul cartuzian.

Definiţia clasică a rugăciunii este cea a lui Ioan Damaschinul, „o înălţare a sufletului către Dumnezeu” (cf. CBC, nr. 2559). Cu toate acestea, cartuzianul poate prefera definiţia călugărului Ioan Climax, care numeşte rugăciunea o „frecventare” a lui Dumnezeu (Scara, treapta 28. El mai adaugă că rugăciunea este unirea cu Dumnezeu, enôsis!). Noi folosim cuvântul „frecventare” pentru a traduce homilia, un cuvânt care desemnează contactul obişnuit cu o persoană – un a fi-împreună-cu.

În Ordinul Cartuzian, Guigo, autorul primei reguli (de fapt o simplă colecţie de obiceiuri) scrie, aproape în treacăt (este stilul său), o frază fundamentală: „Principala noastră aplicaţie şi vocaţie este să trăim în tăcerea şi singurătatea celulei” (Consuetudines Cartusiae 14.5). Cu toate acestea, trebuie să ne amintim ce spunea un călugăr cistercian care a fost un mare prieten al cartuzienilor, Guillaume de Saint Thierry: „Călugărul nu este niciodată mai puţin singur decât atunci când este singur”: pentru că în singurătate călugărul este cu Dumnezeu. De aceea, rugăciunea pentru el nu va fi altceva decât trăirea acestei situaţii.

Sfântul Bruno, fondatorul cartuzienilor, scria într-una dintre puţinele scrisori pe care le avem de la el: „Ce aduc singurătatea şi tăcerea pustiului ca beneficiu divin şi bucurie celor care le iubesc, numai cei care au experimentat-o ştiu” (Ad Radulphum 6).

Prin urmare, este vorba de o „experienţă”. Dar să spunem imediat că această „experienţă” poate fi trăită în întuneric total, în absenţa oricărui sentiment. Acesta este un lucru foarte greu de înţeles pentru omul de astăzi: totuşi, înţelegerea acestuia este perla preţioasă ascunsă în vocaţia cartuziană.

La nivelul a ceea ce este perceput, a ceea ce trăieşte călugărul foarte des, există pur şi simplu faptul că el „rezistă”, că el continuă, în ciuda tuturor lucrurilor, să trăiască în singurătate. În ciuda încercărilor, în ciuda uneori a tentaţiei de a fugi, el perseverează, pentru că adâncul inimii sale aderă la acest mod de viaţă. Pentru că în această constanţă Dumnezeu este prezent. El, şi numai el, este cel care ne dă puterea de a persevera.

Bruno însuşi învaţă acest lucru într-o altă scrisoare către fraţii din Charterhouse. Mulţi, spunea el, au tânjit după această singurătate, dar nu au fost capabili să rămână în ea, „pentru că nu au primit harul de sus – Nulli eorum desuper concessum est”.

Deşi unii preferă astăzi să vorbească despre cauzele psihologice ale vocaţiei sau ale lipsei de vocaţie, această observaţie a sfântului Bruno este fundamentală.

Realitatea este aceasta: putem rămâne în singurătate pentru că suntem susţinuţi de Dumnezeu. Factorii umani, ceea ce simţim, fie ei pozitivi sau negativi, există cu siguranţă; dar, după o experienţă îndelungată, ne dăm seama că aceşti factori nu ating realitatea profundă din noi. Noi nu o putem simţi.

Iar realitatea profundă este că ştiu prin credinţă că Dumnezeu este acolo, în mine, şi că el este cel care mă poartă. Ştiu asta prin credinţă. Credinţa nu este doar un strigăt, este cunoaştere. Pentru că există multe forme diferite de ştiinţă sau de cunoaştere umană. Dar la vârf se află „supracunoaşterea” (epignôsis): acesta este un neologism inventat de sfântul Paul pentru a descrie lumina pe care Dumnezeu o pune în noi (Ef 4,13 etc.). Cunoaşterea credinţei este o lumină divină prezentă în secret în spiritul meu, care mă face să văd, prin această lumină primită şi prin niciun alt mijloc, că „toate acestea sunt adevărate” şi, în primul rând, tocmai că Dumnezeu este prezent în mine. Eu nu pot „apuca” această lumină pentru a o scruta, dar ea este în mine.

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Antonio Pitta, Parabolele rugăciunii, Iași 2024, 76 p., 14×20, ISBN 978-606-578-566-3, 15 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut de curând cartea Parabolele rugăciunii, scrisă de Mons. Antonio Pitta și tradusă în limba română de Paula Bordei. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 76 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 15 lei.

Acesta este al cincilea volum din seria de 8 care vor apărea în seria „Note despre rugăciune”, ediție îngrijită de Dicasterul pentru Evanghelizare, Secțiunea pentru problemele fundamentale ale evanghelizării în lume. Toate volume sunt prefațate de Papa Francisc. Redăm în continuare Prefața Mons. Antonio Pitta:

După Parabolele milostivirii (2015), pe care le-am tratat în vederea Jubileului extraordinar al milostivirii, cele despre rugăciune continuă pe aceeaşi linie în anul dedicat Rugăciunii, aşa cum a cerut Papa Francisc. Perspectiva asupra învăţării rugăciunii prin parabole vine de la evanghelistul Luca, care este deosebit de sensibil la ambele trăsături ale lui Isus. El este cel mai mare profesor de parabole, deşi este necesar să distingem sursa originală a parabolelor de versiunea lor finală. Prima se datorează predicării istorice a lui Isus, iar cea de-a doua, intervenţiilor primelor comunităţi creştine şi redactărilor finale ale fiecărui evanghelist. Cu toate acestea, după cum bine a intuit Joachim Jeremias, cei care aprofundează parabolele lui Isus se află pe o bază istorică solidă.

Dacă la un moment dat, în timpul predicii sale, unul dintre ucenicii săi i-a cerut să-i înveţe cum să se roage, înseamnă că Isus avea un mod special de a se ruga. Înainte de Isus, Ioan Botezătorul şi fariseii îşi învăţaseră şi ei ucenicii să se roage. Cu toate acestea, Ioan alesese rugăciunea ascetică în pustiul din Iuda, iar fariseii nu foloseau parabole pentru a-i învăţa să se roage. Ceea ce caracterizează într-un mod unic învăţătura lui Isus despre rugăciune este utilizarea parabolelor. Isus nu a inventat un nou sistem de rugăciune. Cu tot respectul pentru alţi învăţători, Isus nu a fost un pustnic, un bonzo sau un profesor de yoga. Mai degrabă, el a ales viaţa de zi cu zi a poporului său pentru a-l învăţa să se roage cu ajutorul parabolelor.

În itinerariul pe care îl vom întreprinde, ne vom concentra mai întâi pe rugăciunea lui Isus şi, în special, pe Tatăl nostru. Apoi vom aprofunda parabolele legate în mod explicit de rugăciune: prietenul insistent, văduva şi judecătorul necredincios, fariseul şi vameşul din templu, smochinul şi împărăţia lui Dumnezeu. La prima vedere, parabola tatălui milostiv, mai degrabă decât cea a „fiului risipitor”, nu pare legată de rugăciune. În schimb, parabola prin excelenţă este menită să răspundă celor care pun la îndoială asocierea lui Isus cu vameşii şi păcătoşii (cf. Lc 15,1-2). Cu toate acestea, umanitatea deconcertantă a tatălui milostiv, de neconceput pentru orice tată din această lume, expune relaţia dintre Tatăl ceresc şi fiinţele umane.

În afară de parabola smochinului, care se regăseşte şi în Evangheliile după Marcu şi Matei, celelalte parabole despre rugăciune se găsesc doar în Evanghelia după Luca: evanghelia rugăciunii şi a parabolelor prin excelenţă. Fără a dori să forţăm conţinutul, considerăm că legătura dintre Tatăl nostru şi parabolele despre rugăciune este originală. Isus a ilustrat Tatăl nostru prin parabole şi prin acestea s-a referit continuu la Tatăl nostru. Decisiv este acest neîntrerupt du-te-vino între Tatăl nostru şi parabolele rugăciunii, astfel încât modul cel mai adecvat de recitare şi explicare a rugăciunii Tatăl nostru se găseşte în parabole.

Începutul şi sfârşitul parabolelor despre rugăciune nu sunt întâmplătoare, ci răspund strategiei narative a lui Luca. Prima parabolă, imediat după Tatăl nostru, este despre prietenul insistent (Lc 11,5-13). Ultima parabolă este despre smochin şi despre împărăţia care trebuie recunoscută prin rugăciunea vigilentă (Lc 21,29-36). Prima parabolă se încheie cu darul Duhului Sfânt (Lc 11,13), ultima se încheie cu rugăciunea vigilentă, în vederea instaurării împărăţiei lui Dumnezeu (Lc 11,31). Între Duhul Sfânt şi priveghere există o afiliere reciprocă firească şi necesară. Duhul ne învaţă să ne rugăm pentru că strigă cu putere înlăuntrul sufletului omenesc; iar rugăciunea vigilentă se naşte din prezenţa Duhului lui Cristos în inimile credincioşilor. Le doresc cititorilor, din tot sufletul, ca între prezenţa Duhului în Biserică şi rugăciunea care îi învaţă să recunoască semnele timpului, să se lase călăuziţi de Isus, învăţătorul original al rugăciunii prin parabole.

Mons. Antonio Pitta

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Gianfranco Ravasi, Rugăciunea cu psalmii, Iași 2024, 80 p., 14×20, ISBN 978-606-578-563-2, 15 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut de curând cartea Rugăciunea cu psalmii, scrisă de Cardinalul Gianfranco Ravasi și tradusă în limba română de Paula Bordei. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 80 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 15 lei.

Sunetul cornului străbătea străzile oraşelor şi satelor, iar ecoul său răsuna prin ţară: era semnul celui de-al cincizecilea an în care „se vestea eliberarea ţării pentru toţi locuitorii ei”. Astfel, în cartea preoţilor din vechiul Israel, Leviticul (c. 25), era marcat anul jubiliar, numit chiar după acest corn, jobel în ebraică. Chiar şi în creştinism, sub diferite forme şi în diferite momente, au avut loc evenimente similare, iar acum ne apropiem şi noi de Jubileul din 2025. Pentru Israelul biblic era o perioadă în care locuitorii şi pământul se odihneau, evitând orice activitate agricolă, hrănindu-se cu darurile spontane ale naturii. Odihna pe care o trăim acum odată cu Anul Sfânt are o altă dimensiune: este un timp intens şi dens din punct de vedere spiritual. Compus din două acte fundamentale.

Primul este cel al rugăciunii şi al meditaţiei. Marele gânditor şi credincios francez din secolul al XVII-lea, Blaise Pascal, admonesta:

Filosofii antici spuneau: „Întoarce-te în tine însuţi! Acolo îţi vei găsi liniştea”. Dar acest lucru nu este adevărat. Alţii spun: „Ieşi afară! Caută-ţi fericirea distrându-te!”. Dar acest lucru nu este adevărat. Fericirea nu este nici în afara noastră, nici în interiorul nostru. Ea este în Dumnezeu şi astfel va fi în afara şi în interiorul nostru (Cugetări, n. 391).

Iată, aşadar, sensul paginilor acestui volum: este o invitaţie de a intra în Anul Jubiliar ţinând în mâini Psalmii, cartea biblică destinată prin excelenţă pauzei de rugăciune şi tăcerii contemplative. Este un ghid pentru a „cânta lui Dumnezeu cu artă” prin Psalmi. Aşa cum spunea sfântul Augustin, „marea lucrare a oamenilor este să-l laude pe Dumnezeu” (Magnum opus hominum laudare Deum).

Dar există un al doilea act care înfloreşte din rugăciune şi care face din această perioadă sfântă „un an de îndurare al Domnului”. Deja în Israelul antic era timpul eliberării sclavilor. Este ceea ce a sugerat Isus în predica sa din sinagoga din satul său Nazaret, citându-l pe profetul Isaia. Rugăciunea, cântecul, liturgia nu ne închid într-o oază sacră de tămâie, lumânări şi ritualuri, ci ne invită să intrăm apoi în piaţă şi în istorie. Iată, de fapt, cuvintele lui Cristos:

Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns, să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor captivi eliberarea şi celor orbi, recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriţi; să vestesc un an de bunăvoinţă al Domnului (Lc 4,18-19; Is 61,1-2).

Este angajamentul de a ne ţine departe de căile răului, agresiunii, urii şi nedreptăţii, de a întări drumul iubirii şi al solidarităţii care ne face să recunoaştem chipul lui Cristos în fraţii şi surorile noastre suferinde şi marginalizate. De fapt, psalmii, după cum vom vedea, nu îndeamnă persoana care se roagă să se desprindă din realitatea cotidiană spre ceruri mitice sau vag mistice, ci să meargă pe drumurile istoriei, chiar şi pe cele aspre, şi să trăiască credinţa atât în zi de sărbătoare, cât şi şi în noaptea întunecată a încercării. Psaltirea îşi deschide cântările spre zbuciumul existenţei sociale, spre lucrări şi zile, spre râsete şi lacrimi, spre drame personale şi tragedii naţionale. Întotdeauna, însă, cu o certitudine: chiar dacă „tatăl meu şi mama mea m-au părăsit, Domnul m-a primit la sine” (Ps 27,10).

Acest mic ghid al psalmilor cuprinde patru puncte cardinale: o reflecţie generală asupra rugăciunii, respiraţie a sufletului; o privire panoramică asupra textelor psalmice; un portret al celor doi protagonişti, Dumnezeu şi cel care se roagă, dar şi asaltul prezenţei răului; şi, în sfârşit, o antologie de scurte comentarii asupra psalmilor cei mai dragi tradiţiei şi liturgiei. Speranţa este ca toţi credincioşii să se bucure pe deplin de aceste „minunate comori de rugăciuni”, aşa cum Conciliul al II-lea din Vatican a numit Psaltirea (Dei Verbum, nr. 15).

Cardinal Gianfranco Ravasi

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro