Vindecare

Cardinal François Bustillo, Vindecare, Iași 2026, 118 p., 14×20, ISBN 978-606-578-633-2, 20 lei. 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Vindecare, scrisă de Cardinal François Bustillo și tradusă în limba română de Ioana Barcan. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 118 şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 20 lei.

Adesea ne punem întrebarea: de ce societatea noastră pune preţ tocmai pe ceea ce distruge omul? De ce întunericul ce erodează sufletul uman străluceşte atât de puternic în ochii lumii? De ce societatea modernă, în loc să înalţe inimile, pare să le închidă într-un cerc vicios de suspiciune şi judecată? De ce permitem violenţei să înlăture divinul din noi? În fiecare zi, observăm cu câtă uşurinţă un cuvânt, un gând, sau chiar şi un moment de tăcere devin pretexte pentru condamnare.

În aceste timpuri pe care le numim ale respectului şi ale toleranţei, în care fiecare se poate exprima liber, ne surprindem vorbind prea mult despre ceilalţi şi prea puţin cu ei. Mai rău, ne arogăm dreptul de a vorbi în locul lor. Îi judecăm, îi catalogăm, îi înlăturăm pe cei care sunt diferiţi de noi.

În ziua de astăzi avem impresia că, pentru a exista, trebuie să fim informaţi despre toate, să comentăm totul, să judecăm totul. „Ai auzit?”, „Ştii?”: aceste întrebări dau ritmul conversaţiilor noastre, în care superficialitatea primează asupra profunzimii. A nu face parte din acest flux neîncetat de ştiri şi opinii aproape că ne-ar da sentimentul că am fi excluşi, marginalizaţi la periferia societăţii.

În acest vârtej social şi vacarm publicitar, se instalează o formă insidioasă de superficialitate relaţională, care fragilizează legăturile umane. Îi cunoaştem prea puţin pe ceilalţi, şi totuşi ne permitem să-i judecăm rapid. O frază, o opinie pot declanşa o avalanşă de polemici. Din acest motiv se impune întrebarea: mai poate vorbi liber o persoană care este implicată în viaţa publică – fie ea politică, economică, culturală, artistică, ecleziastică, jurnalistică, sportivă sau asociativă? Ne putem elibera de gândirea unanimă? Avem dreptul să avem o gândire diferită de a majorităţii şi să fim respectaţi în acelaşi timp?

Exprimarea unei convingeri a devenit un exerciţiu periculos, în care fiecare cuvânt trebuie cântărit, fiecare intervenţie calculată minuţios. Desigur, reflecţia trebuie să preceadă întotdeauna exprimarea. Dar cum am ajuns la o astfel de teamă? Am instituit un tribunal virtual în care fiecare om este, pe rând, judecător şi acuzat, în care cea mai mică greşeală devine un pretext pentru atac, în care teama de linşaj reduce sufletele la tăcere. Unde este libertatea noastră? Spre ce se îndreaptă?

Ştim că orice opinie va stârni şi adeziune şi opoziţie. Aşa stau lucrurile în mod natural. Dezbaterea ideilor, atunci când este sănătoasă, formează minţile şi favorizează respectul reciproc. Dar astăzi, exprimarea unor gânduri, departe de a fi ocazia unui dialog constructiv, poate declanşa o ostilitate brutală, alimentând frica şi semănând diviziunea.

Oare porunca din Evanghelie „Iubiţi-vă unii pe alţii” (In 15,12) s-a transformat în „Urâţi-vă unii pe alţii”? Prea des avem impresia că ascultarea celorlalţi a cedat locul invectivelor, iar cuvântul a devenit un instrument de judecată mai degrabă decât un mijloc de întâlnire. Sfântul Iacob ne îndemna însă astfel: „Fiecare om să fie prompt la ascultare, încet la vorbire şi lent la mânie” (Iac 1,19).

Reţelele sociale, care ar fi putut fi spaţii de dialog, par, dimpotrivă, să încurajeze emotivitatea în detrimentul reflecţiei. Marketingul domneşte ca un stăpân implacabil. Dar trebuie oare să demonizăm aceste noi mijloace de comunicare? Sigur că nu. Ele nu sunt decât instrumente, nici bune, nici rele în sine. Ce contează cu adevărat este modul în care le folosim. Ce facem cu informaţia? Cum o utilizăm?

Comunicarea trebuie să fie educată pentru a fi civilizată. Se spune că a şti înseamnă a putea. Dar o cunoaştere ce nu e bine stăpânită poate deveni o armă distructivă. Câţi dintre cei care se exprimă prin intermediul reţelelor cunosc principiile etice ale jurnalismului, cum ar fi cele enunţate în Declaraţia de la München?

Societatea noastră suferă de o lipsă de corectitudine, în care dinamica primitivă a dominatorului dominat, a prădătorului şi a prăzii, prevalează asupra comportamentelor evoluate, marcate de bunătate şi respect. Cu toate acestea, aşa cum ne amintea Platon: „Este imposibil ca lumea să devină mai bună dacă omul însuşi nu devine mai bun”.

Valori fundamentale, care pe vremuri erau considerate evidente – cumpătarea, discreţia, reflecţia, respectul pentru demnitatea celuilalt, onoarea, caracterul, pudoarea, politeţea –, par să se evapore în favoarea unui impact imediat, adesea crud.

Această reflecţie nu se vrea a fi nici o lecţie de morală, nici o pledoarie, ci împărtăşirea unei îngrijorări şi, mai ales, a unei speranţe. O societate mai bună este posibilă.

Trebuie să reparăm ceea ce a fost distrus. Credem că relaţiile noastre, adesea dure, nedrepte şi intransigente, pot evolua. Că pot fi adaptate, îmbogăţite cu valori pozitive şi constructive, pentru a ieşi din această dificultate afectivă ce a cuprins vremurile noastre. Credem în mesajul mântuitor al Evangheliei.

Viaţa noastră în comunitate, marcată de atâta asprime, ne epuizează. Nu este ceea ce ne-am dori. Sperăm la o societate diferită: binevoitoare, senină, paşnică.

Acestui mare proiect relaţional şi spiritual vrem să ne dedicăm energiile. Sub privirea lui Dumnezeu.

Cardinal François Bustillo