2050

Cardinal Robert Sarah, Nicolas Diat, 2050, Iași 2026, 232 p., 14×20, ISBN 978-606-578-632-5, 30 lei. 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: 2050, scrisă de Cardinal Robert Sarah, Nicolas Diat și tradusă în limba română de pr. dr. Ștefan Lupu. Cartea apare în colecția „Creștinism în contemporaneitate”, în formatul 14×20, are 232 şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 30 lei.

În Anul Sfânt al lui Paul al VI-lea, Dom Jean Roy, abate al mănăstirii Notre-Dame de Fontgombault, îşi începe textul cu o analiză a originilor veterotestamentare ale jubileului.

El evidenţiază vechimea timpurilor jubiliare legate de tradiţia istoriei antice evreieşti.

Numele de Jubileu şi, într-o anumită măsură, cel de „An Sfânt” sunt o moştenire a Vechiului Testament. Cuvântul francez „jubilé” reprezintă de fapt transpunerea din latină a cuvântului jubilaeus, iar acest termen ar fi fost creat de sfântul Ieronim, care ar fi transpus astfel în latină cuvântul ebraic yôbél.

Benedictinul constată că această traducere, sau mai degrabă neologismul sfântului Ieronim, era deosebit de corectă

„Ca urmare a apropierii care se impune în mod spontan de jubilum sau jubi-latio, strigătul de bucurie al ţăranilor latini, „jubileul” se prezintă de la bun început ca o sărbătoare veselă. În ceea ce priveşte numele yôbél dat în ebraică anului jubiliar, acesta se explică probabil „deoarece deschiderea acestuia era anunţată prin sunetul cornului” (Roland de Vaux, Institutions de l’Ancien Testament, I, 267),

cornul fiind desemnat uneori în ebraică prin termenul yôbél. (În alte cazuri, se folosea ca trompetă un corn de berbec; acelaşi cuvânt yôbél desemna iniţial berbecul, apoi cornul animalului folosit ca trompetă, iar în final termenul a fost aplicat anului anunţat prin sunetul acestei trompete.)

Iată fragmentul din Levitic (capitolul 25) în care se introduce legislaţia privind jubileul:

După şapte săptămâni de ani, adică la sfârşitul a patruzeci şi nouă de ani,

„în Ziua Ispăşirii să sunaţi cu trâmbiţa în toată ţara voastră! Să consacraţi anul al cincizecilea şi să vestiţi libertatea în ţară pentru toţi locuitorii ei: să fie pentru voi an jubiliar; fiecare dintre voi să-şi primească înapoi proprietatea şi fiecare să se întoarcă în familia lui! Anul al cincizecilea să fie pentru voi an jubiliar: să nu semănaţi, să nu seceraţi… şi să nu culegeţi via netăiată! Este jubileu: să fie sfânt pentru voi!” (Lev 25,9b-12)

Aceste câteva versete din Cartea Leviticului ne spun în ce consta jubileul, conform legii lui Israel:

„Era un an «sfânt» care trebuia proclamat şi respectat ca atare în toată ţara; adică (acest an) era, în sensul strict al cuvântului, pus deoparte, consacrat, rezervat lui Dumnezeu. Acest lucru implica pentru popor aplicarea unui număr de măsuri economice şi sociale care făceau din jubileu un an de eliberare sau de iertare pentru oameni şi bunuri, precum şi un an de odihnă pentru pământ”.

Aşa se exprimă pr. Pierre Claudel în articolul „Jubileu” din Enciclopedia Catholicisme, I, col. III 4.

„Continuarea capitolului 25 din Levitic intră în detalii precise cu privire la modul în care trebuie să se realizeze răscumpărarea proprietăţilor şi eliberarea sclavilor. Trebuie să reţinem în special motivele religioase ce stau la baza acestei legislaţii şi pe care părintele de Vaux le formulează astfel: „Pământul nu poate fi vândut, cu pierderea tuturor drepturilor, deoarece îi aparţine lui Dumnezeu; israeliţii nu pot fi reduşi la sclavie perpetuă, deoarece sunt slujitorii lui Dumnezeu, pe care el i-a scos din Egipt” (Roland de Vaux, op. cit., 268).

Este destul de dificil de spus în ce măsură legea jubileului a fost aplicată efectiv în Israel, deoarece cărţile istorice sau profetice nu fac aproape nicio aluzie la aceasta. Cel puţin, această lege avea meritul de a propune poporului vechii alianţe „un ideal de dreptate şi de egalitate socială” (Roland de Vaux, op. cit., 269), în armonie cu demnitatea şi misiunea poporului ales pe care Dumnezeu îl alesese şi îl pusese deoparte pentru realizarea planului său de mântuire.

Văzut în toată profunzimea sa, spune mai departe abatele Claudel, jubileul (din Vechiul Testament) este figura erei viitoare pe care o va realiza Cristos. El este, într-adevăr,

„cel care trebuia să proclame venirea eliberării şi a anului de bunăvoinţă (Lc 4,18-22; cf. Is 61), să împlinească răscumpărarea prin marea ispăşire a morţii sale (Fap 13,30) şi să întemeieze noul Israel pe care îl eliberează de păcat, popor în care nu mai există nici sclavi, nici oameni liberi, ci doar fraţi care au cu toţii parte la moştenirea împărăţiei” (Pierre Claudel, art. citat, col. III 6; cf. G. Lambert, în N. R. T., martie 1950, p. 251.)

Astfel, Dom Roy demonstrează cât de mult anul jubiliar este marcat de o bucurie solemnă şi de rugăciuni mai profunde.

Cardinalul Sarah a dorit să înscrie munca noastră în această continuitate istorică, în timpul iertării păcatelor, al reconcilierii şi al convertirii.

Am profitat de lunile frumoase ale anului 2025 pentru a oferi o reflecţie asupra viitorului Bisericii în 2050.

Lucrarea a început la sfârşitul unui pontificat sud-american; am continuat-o la începutul altuia, nord-american. O trecere de la Ignaţiu de Loyola la Augustin de Hippona…

Adesea, în timpul conversaţiilor noastre romane, mi-am amintit de Ţăranul din Garonne al ilustrului Jacques Maritain.

Cardinalul şi filosoful au opinii divergente, deoarece mizele Bisericii s-au schimbat. Maritain scrie în zilele optimiste de după Conciliul al II-lea din Vatican, Robert Sarah în vremuri mai complexe, mai puţin vesele.

Cu toate acestea, ei au aceeaşi libertate a inimii şi a minţii pentru a emite o judecată fără concesii asupra Bisericii, acest cuvânt ascuţit şi intransigent, această iubire arzătoare şi vie pentru adevăr, care nu se teme să displacă, departe de spiritul monden.

În 1966, Jean de Fabrègues constata în săptămânalul France catholique importanţa Ţăranului

pentru că această inteligenţă superioară detaşată (i s-a reproşat acest lucru) a ştiut să se ridice deasupra certurilor dintre partide sau facţiuni, pentru că, abordând problemele momentului la cel mai înalt nivel, la izvoare, la rădăcini, le-a evaluat cu atât mai clar şi, astfel, a scos în evidenţă, chiar din perspectiva în care Conciliul ne-a pus să continuăm Biserica, posibilităţi de hrană pentru minţi şi de lumină pentru suflete: acestea sunt, împreună cu alocuţiunile săptămânale ale Suveranului Pontif, pietrele de temelie ale construcţiilor de mâine.

Să reţinem aceste cuvinte ale lui Maritain:

Sfântul vede practic că creaturile sunt nimic în comparaţie cu Cel căruia i-a dăruit inima şi cu Scopul pe care şi l-a ales. Este o dispreţuire a iubirii faţă de ceea ce nu este Iubirea însăşi. Pentru el nu este greu să-i dea lui Dumnezeu „toate bogăţiile casei sale”. „De dragul lui am pierdut toate şi le consider gunoi ca să-l câştig pe Cristos. Pe el vreau să-l cunosc şi puterea învierii lui şi comuniunea la pătimirile sale”, spunea sfântul Paul.

Cu siguranţă, într-un dialog imaginar, cardinalul i-ar răspunde cu această frază din paginile cărţii noastre: „Viaţa ascetică adânceşte dorinţa de Dumnezeu”.

Nicolas Diat