Sari la conținut

Colecția Spiritualitate

Cine sunt eu? Devenire de sine, nu optimizare de sine

Cine sunt eu? Devenire de sine, nu optimizare de sine
Descarcă fragmentul (PDF)
Evaluează cartea

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Cine sunt eu? Devenire de sine, nu optimizare de sine, scrisă de Anselm Grün și Hsin-Ju Wu și tradusă în limba română de pr. Cristian Bîrnat. Cartea apare în colecţia „Spiritualitate”, în format 14×20, are 122 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la prețul de 25 lei.

Întrebarea despre propria identitate îi preocupă astăzi pe mulţi oameni, în diferite etape ale vieţii. „Devino tu însuţi şi iubeşte-te pe tine însuţi”: acest îndemn se înscrie în curentul dominant al vremii noastre. El ridică însă şi întrebări: Cum pot deveni eu însumi fără să-mi pierd capacitatea de a relaţiona? Cum pot deveni eu însumi şi, în acelaşi timp, să fiu plăcut şi apreciat? Cum pot rămâne autentic şi, totodată, să-mi dezvolt rezilienţa psihică şi socială? În societăţile orientate spre colectiv, mai ales în Asia, oamenii trăiesc puternic tensiunea dintre devenirea de sine şi păstrarea legăturii cu ceilalţi. În Asia, dorinţa de a rămâne fidel propriei persoane este adesea privită ca o formă de egoism.

Se observă şi o altă tendinţă. Tinerii folosesc astăzi adesea ideea de „descoperire de sine” ca pretext pentru refuzul de a-şi asuma răspunderea faţă de ei înşişi şi faţă de comunitate. Mai ales între optsprezece şi douăzeci şi patru de ani, se învârt în jurul întrebării: „Cine sunt eu?” În familie şi în anii de şcoală, rolul lor era, într-o anumită măsură, clar. Când încep studiile sau intră în câmpul muncii, trebuie să se redefinească. Cum se definesc acum?

Optimizarea de sine este o temă importantă, iar aceasta îi priveşte şi pe adulţi. Pe reţelele sociale se vorbeşte mereu despre a face totul şi mai bine, despre a urca tot mai sus.

La mijlocul vieţii apare din nou întrebarea: Cine sunt eu? Sunt eu cel care are succes în profesie, şi-a întemeiat o familie şi îşi câştigă existenţa? Sunt doar sarcina pe care o îndeplinesc sau rolul pe care mi-l asum? Cine sunt eu, de fapt? Iar la bătrâneţe, întrebarea capătă din nou o altă formă: Cine sunt eu când nu mă mai pot defini prin profesia mea? Când sunt pur şi simplu eu însumi? Am făcut cu adevărat totul cum trebuie sau am trăit pe lângă mine însumi? Care este esenţa persoanei mele? Care este sinele meu adevărat?

„Cunoaşte-te pe tine însuţi”, gnōthi seautón, este inscripţia de pe templul lui Apollo din Delphi şi exprimă altceva decât optimizarea de sine. Primul pas este să mă cunosc cu toate înălţimile şi adâncimile mele, cu punctele tari şi cu slăbiciunile mele, să-mi cunosc fiinţa. Cunoaşterii i se adaugă devenirea. De aceea, poetul grec Pindar completează îndemnul prin cuvintele: „Devino ceea ce eşti”.

Gnōthi seautón: cele două cuvinte pot fi înţelese în mai multe feluri. Mai întâi, ele ne cer să recunoaştem tot ceea ce se află în noi, gândurile şi sentimentele noastre. Suntem chemaţi să ne cunoaştem şi trupul, precum şi felul în care reacţionează la experienţele trăite cu noi înşine şi cu ceilalţi. Pentru monahii din vechime, cunoaşterea de sine însemna familiarizarea cu propriile pasiuni şi cu „demonii” care încearcă să ne împiedice să ajungem la miezul cel mai adânc al fiinţei noastre.

Cunoaşterea de sine înseamnă şi să-mi recunosc propria identitate. Cine sunt eu cu adevărat? Ce mă defineşte? Care este taina persoanei mele? Care este sinele meu adevărat? Pentru filosofia stoică, autos este sanctuarul lăuntric al omului, sinele său adevărat, liber de influenţele exterioare. Verbul grecesc gignōskein înseamnă atât „a cunoaşte”, cât şi, mai ales, „a înţelege”; el exprimă şi familiaritatea cu ceva. Cunoaşterea de sine depăşeşte astfel planul pur intelectual şi presupune o relaţie profundă şi iubitoare cu propriul sine, cu nucleul cel mai adânc al persoanei.

În această carte, termenul ego desemnează întotdeauna latura negativă a eului. Egoul este alcătuit din imaginile pe care le avem despre noi şi este influenţat şi din exterior. Sinele, în schimb, este simţirea lăuntrică a ceea ce suntem cu adevărat. Egoul simte nevoia să se umfle şi este adesea legat de sentimente de inferioritate. Sinele este centrul cel mai adânc al persoanei. Psihologia cunoaşte mai multe accepţii ale termenilor eu, ego şi sine; în această carte ne orientăm după înţelegerea lui C.G. Jung.

Constrângerea optimizării de sine îi conduce pe mulţi la suprasolicitare şi epuizare. Îşi propun prea mult în sport, la studii, în profesie şi în încercarea de a trăi într-un mod absolut sănătos. În cele din urmă, se învârt mereu în jurul propriei persoane şi nu ajung niciodată în punctul în care să simtă că sunt suficienţi sau cu adevărat mulţumiţi. Ceilalţi par mereu mai avansaţi pe drumul lor. De aceea, le este greu să se accepte aşa cum sunt. Se pun constant sub presiunea de a realiza mai mult, de a se prezenta într-o lumină şi mai bună şi de a-i depăşi pe ceilalţi. Reţelele sociale alimentează toate acestea prin imagini perfecte şi prin nenumărate „provocări”, în care până şi copiii ajung să concureze între ei şi să-şi imite modelele. La cei care au succes, optimizarea de sine poate duce la aroganţă. Se consideră superiori „oamenilor obişnuiţi”, îi privesc de sus şi îi dispreţuiesc pe cei care nu urmează acelaşi drum.

Devenirea de sine, pe care C.G. Jung o considera ţinta vieţii omeneşti, ne eliberează de presiunea de a ne conforma unui tipar prestabilit şi de a urmări anumite obiective exterioare, precum succesul, recunoaşterea, sănătatea, forma fizică ori perfecţiunea. Accentul cade tot mai puţin pe ceea ce trebuie să obţin şi tot mai mult pe devenirea a ceea ce sunt cu adevărat. Această orientare reduce presiunea şi suprasolicitarea: cu cât trăiesc mai mult în acord cu mine însumi, cu atât devin mai liniştit şi mai senin, mai liber şi mai iubitor. Devenirea de sine înseamnă să mă apropii de felul în care m-a gândit Dumnezeu şi să dau formă chipului pe care el l-a aşezat în mine. Drumul acesta mă menţine viu şi îmi dă curajul de a fi cu adevărat autentic.

 

 

Anselm Grün, Hsin-Ju Wu