Mergeţi şi faceţi discipoli. Itinerar de formare iniţială pentru cateheţi

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Mergeţi şi faceţi discipoli. Itinerar de formare iniţială pentru cateheţi, scrisă de pr. Iosif-Claudiu Doboş. Cartea apare în colecţia „Cateheză”, în format 17×24, are 348 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la prețul de 100 lei.

Muntele şi drumul sunt două imagini biblice care pot descrie reflecţia şi activitatea catehetică. Prima face referire la Sinai, muntele pe care Moise a primit decalogul de la Dumnezeu, sau la colina de pe care Isus a proclamat fericirile. Conform acestei imagini, catehetul învaţă; el deţine tot ceea ce catehizatul urmează să primească, iar catehizatul ascultă cuvintele catehetului şi apoi, eventual, încearcă să le pună în practică. Multă vreme, imaginea muntelui a fost potrivită pentru a descrie cateheza. Biserica nu încetează să înveţe cu autoritate, însă imaginea muntelui a devenit insuficientă pentru a descrie raportul dintre catehet şi catehizat.

În contextul religios, social şi cultural de astăzi, cateheza este chemată să se inspire mai degrabă din cea de-a doua imagine biblică: drumul. Această imagine trimite la episodul de la Emaus. Cei doi discipoli părăsesc Ierusalimul, cetatea sfântă, oraşul în care se afla Templul lui Dumnezeu şi simbolul credinţei lui Israel. Îndreptându-se spre Emaus, ei nu devin necredincioşi şi nici nu se transformă în duşmani ai lui Isus. Ei sunt doar dezamăgiţi şi trişti fiindcă aşteptările lor au fost spulberate: „Noi speram că el este cel care trebuia să elibereze Israelul” (Lc 24,21). Isus se apropie şi merge „împreună cu ei” (Lc 24,15). Apoi le adresează o întrebare: „Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbaţi între voi pe drum?” (Lc 24,17) Răspunsul celor doi este unul lung, încurcat şi amar. Cu toate acestea, Isus îi ascultă până la capăt, fără să-i corecteze sau să-i întrerupă. Abia apoi vorbeşte şi, „începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el” (Lc 24,27). Directoriul pentru Cateheză (DC) descrie acest mod de a acţiona al lui Isus ca având trăsături „tipic educative: […] se apropie de cei doi discipoli din Emaus, merge cu ei, dialoghează, împărtăşeşte durerea lor. În acelaşi timp, provoacă la deschiderea inimii, conduce la experienţa euharistică şi la deschiderea ochilor pentru a-l recunoaşte” (DC 160; cf. DC 244).

Trecerea de la munte la drum nu schimbă conţinutul credinţei, ci schimbă locul catehetului şi modul în care acesta se raportează la catehizaţi. Catehetul nu mai stă în faţa catehizaţilor doar ca să transmită, ci merge alături de ei, pe acelaşi drum, ca să-i însoţească. Vorbind despre catehet, DC îl prezintă ca pe un martor al credinţei, învăţător şi mistagog, educator, dar şi însoţitor, ba chiar „expert în arta însoţirii” (DC 113). De aici urmează un lucru important: cunoaşterea catehismului rămâne necesară, dar nu mai este de ajuns. Aceasta, singură, nu poate produce creştini convinşi. Multă vreme însă ceea ce cateheza nu apuca să spună era spus de mediul din jur: de familie, de ritmul parohiei, de o cultură în care credinţa se învăţa şi fără cuvinte. Acest sprijin a slăbit, iar acum cateheza trebuie să facă explicit ceea ce înainte se transmitea de la sine. Sociologii descriu societatea actuală în multe feluri, dar printre trăsăturile pe care ei le propun nu se găseşte şi referinţa creştină. Astfel, pentru a fi creştin convins este necesar ca omul de astăzi să înţeleagă şi să vadă cum se împacă evanghelia cu problemele cele mai grele şi mai tulburătoare ale vieţii umane, cum ar fi suferinţa şi moartea. Cu alte cuvinte, trebuie să existe o corelaţie între credinţă şi viaţă. Conciliul al II-lea din Vatican numea „separarea care există la mulţi oameni între credinţa pe care o mărturisesc şi viaţa de toate zilele” una dintre „erorile cele mai grave ale vremurilor noastre” (Gaudium et Spes 43), iar DC cere depăşirea oricărei contrapoziţii „între credinţă şi viaţă” (DC 4). O asemenea sinteză necesită un proces hermeneutic şi un drum făcut împreună. Fără acest drum, rămâne valabil reproşul rostit de Isus pe drumul către Emaus: „O, nepricepuţilor şi greoi la inimă în a crede toate cele spuse de profeţi!” (Lc 24,25)

Cartea de faţă s-a născut dintr-un asemenea drum. În Dieceza de Iaşi, planul pastoral trienal 2025–2028 este intitulat Înflăcăraţi de iubirea lui Cristos. Titlul este inspirat din cuvintele celor doi discipoli de la Emaus care, după cateheza de pe drum şi participarea la frângerea pâinii, exclamă: „Oare nu ne ardea inima?” (Lc 24,32) În cadrul acestui plan pastoral se înscrie şi itinerarul de formare iniţială pentru cateheţi, realizat între 1 octombrie 2025 şi 30 septembrie 2026. Momentele formative ţinute de-a lungul acestui itinerar sunt adunate în această carte sub formă de articole.

Cartea şi itinerarul de faţă poartă însă un alt titlu inspirat din Evanghelia după sfântul Matei: „Mergând, faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit” (Mt 28,19-20). Mergeţi şi faceţi discipoli. Accentul cade pe un verb care, la o primă lectură, poate fi trecut cu vederea. Isus le cere apostolilor să-i înveţe pe ceilalţi „să ţină” tot ceea ce el le-a poruncit. Pornind de aici, se poate spune că rolul catehetului şi al catehezei nu trebuie să fie doar acela de a transmite şi de a se asigura că a fost învăţat catehismul. Cateheza redusă doar la învăţătură trunchiază porunca lui Isus. Îndatorirea ei – şi, implicit, rolul catehetului – este şi acela de a-i ajuta pe catehizaţi să pună în practică ceea ce ne-a învăţat Domnul, adică să trăiască o viaţă creştină, în calitate de adevăraţi discipoli ai lui Isus. Căci în centrul catehezei se află o viaţă de trăit, o comuniune cu Isus: „scopul definitiv al catehezei este de a-i pune pe oameni nu numai în contact, ci în comuniune, în intimitate, cu Isus Cristos” (Catechesi Tradendae 5).

Cartea este împărţită în patru mari părţi. Partea întâi răspunde la două întrebări: ce este cateheza şi cine este catehetul. Pr. Iosif-Claudiu Doboş aşază identitatea şi îndatoririle catehezei în jurul celor trei repere care o susţin: cuvântul lui Dumnezeu, credinţa şi Biserica. Apoi sunt prezentate provocările cu care se confruntă cateheza în contextul actual, cu atitudinile care adâncesc criza şi cu cele care o depăşesc. Ultimele două conferinţe mută accentul spre catehet: discipol-misionar al lui Cristos, om al relaţiei înainte de a fi om al unei metode, precum şi educator şi comunicator al credinţei.

Nimeni nu poate vesti ceea ce nu cunoaşte. De aceea, în partea a doua, pr. dr. Cătălin Farcaş sr. oferă o privire de ansamblu asupra Bibliei, o carte inspirată de Dumnezeu, dar formată din mai multe cărţi. Biblia nu trebuie citită şi interpretată după plăcerea fiecăruia, ci după anumite reguli precise. Sunt prezentate apoi mediile culturale în care au fost redactate cele două Testamente şi conţinutul lor, arătând de ce Isus Cristos este centrul evangheliei şi al catehezei. Va fi acordată o atenţie aparte parabolelor, ca izvor de inspiraţie pentru cateheză.

Partea a treia prezintă conţinutul credinţei în cele trei articulaţii după care Biserica l-a organizat: credinţa mărturisită, credinţa celebrată şi credinţa trăită. Astfel, pr. dr. Gabriel-iulian Robu parcurge simbolul credinţei, articol cu articol: mărturisirea lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, a lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om, şi a Duhului Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul. Tot în articolul al treilea îşi are locul şi sfânta Biserică, fiindcă Duhul care o însufleţeşte este cel care face cu putinţă mărturisirea. Crezul rămâne astfel textul care sintetizează faptele lui Dumnezeu şi credinţa creştină. Aceste fapte minunate ale lui Dumnezeu sunt amintite şi în rugăciunile principale rostite în cadrul celebrării sacramentelor. Astfel, pr. dr. Daniel Iacobuţ prezintă sacramentele prin care credinţa este celebrată, introducând în cunoaşterea semnificaţiei lor şi în înţelegerea elementelor esenţiale ale liturgiei creştine. Primind forţă din sacramente, poate fi trăită o viaţă nouă în Cristos. De altfel, mai întâi omul este chemat la comuniune cu Dumnezeu, abia apoi vine ceea ce omul trebuie să facă. Astfel, străbătând decalogul, pr. Emilian Jitaru arată că morala creştină nu înseamnă doar interdicţii şi obligaţii, ci este forma pe care credinţa o ia în viaţa de fiecare zi. Altfel spus, poruncile arată modul concret în care creştinul poate răspunde iubirii şi iniţiativei lui Dumnezeu, trăind o relaţie vie cu Creatorul şi cu semenii.

Partea a patra se ocupă de metodologia catehetică. Există riscul ca metoda să treacă drept accesoriu şi să fie favorizat conţinutul. Totuşi, metoda decide dacă conţinutul catehezei ajunge sau nu la interlocutor. De aceea, pr. Irimia-Romică Pal OFMConv. prezintă anumite aspecte pedagogice şi metodologice importante în pregătirea şi realizarea unei cateheze. Printre acestea sunt proiectarea şi programarea catehezei şi cronograma sau proiectarea şi gestionarea întâlnirii catehetice. De cele mai multe ori, catehetul îşi desfăşoară slujirea în raport cu unul sau mai multe grupuri; tocmai de aceea, cea de-a treia temă aprofundează managementul şi dinamica de grup. Nu există o metodă magică în cateheză; cea mai bună metodă este aceea care îşi atinge obiectivul de a-i conduce pe catehizaţi la comuniunea cu Cristos. Dintre multele metode existente, pr. dr. Mihai Roca prezintă două: naraţiunea şi metoda Kett. Pornind şi exemplificând catehetic vindecarea orbului Bartimeu, naraţiunea este prezentată ca lumină şi drum spre Cristos. De asemenea, având la bază fragmentul biblic al lui Cain şi Abel, arată cum poate fi educat discernământul prin naraţiune în pedagogia Franz Kett.

Este important ca formarea cateheţilor să aibă loc în grup. DC numeşte grupul cateheţilor „un laborator formativ permanent” şi contextul real în care fiecare „poate să fie încontinuu evanghelizat” (DC 134). De aceea, cartea aceasta nu este făcută pentru o lectură individuală şi dintr-o singură răsuflare, ci pentru a fi parcursă într-un itinerar de formare iniţială într-o parohie sau într-o zonă pastorală. În acest sens, fiecare capitol urmează o structură clară: începe cu o rugăciune şi cu o pagină biblică, continuă cu momentul formativ propriu-zis, propune un set de întrebări pentru a reflecta şi a dezbate şi se încheie cu o rugăciune finală. Din această structură, cel mai uşor de sărit şi de eliminat sunt întrebările finale. Ele sunt însă partea cea mai rodnică, fiindcă au fost gândite pentru grupul de cateheţi: un capitol citit singur rămâne informaţie, acelaşi capitol dezbătut împreună devine formare.

În această carte, temele formative au fost grupate după tematică. Totuşi, în practică, este recomandat ca ele să fie alternate. În funcţie de nevoile celor aflaţi în formare şi de contextul local, unele teme pot fi unite şi condensate, iar altele, în special cele mai dense sau mai lungi, pot fi împărţite în două. Rămâne la latitudinea formatorului. În acest scop, bibliografia reprezintă un punct de plecare pentru aprofundare, atât pentru cel care propune formarea, cât şi pentru cel care se pregăteşte să fie catehet.

Pentru a fi utilizată în formarea cateheţilor, s-a ales o cale de mijloc între un text ştiinţific şi unul eminamente pastoral. Astfel, s-a optat pentru reducerea la minimum a aparatului critic şi pentru folosirea unui limbaj cât mai accesibil, fără însă a afecta rigurozitatea textului.

După o călătorie lungă şi un proces obositor de explicare a Scripturilor, când Isus şi cei doi ucenici ajung aproape de destinaţie, mai rămâne un singur pas de făcut. „Pe când stătea la masă cu ei, Isus, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor. […] Şi ridicându-se în acelaşi ceas, s-au întors la Ierusalim” (Lc 24,30-31.33). Discipolii s-au întors în comunitatea pe care o părăsiseră cu câteva ore înainte pentru a povesti „cele de pe drum şi cum a fost recunoscut de ei la frângerea pâinii” (Lc 24,35). Drumul de la Ierusalim la Emaus făcut împreună cu Isus, explicaţiile din Scriptură şi participarea la frângerea pâinii i-au schimbat pe cei doi discipoli. Toate acestea le-au înflăcărat credinţa şi au devenit autentici discipoli-misionari. Aceasta rămâne şi măsura cărţii de faţă: ca, la sfârşitul parcursului, înflăcăraţi de iubirea lui Cristos, participanţii să se întoarcă spre ceilalţi pentru a le vesti credinţa în Isus înviat şi a împărtăşi modul în care şi ei l-au recunoscut pe Domnul la frângerea pâinii.

Pr. Iosif-Claudiu Doboş

Director al Oficiului pentru Cateheză,