Umblă în prezența mea: Domnul de La Salle (1651-1719)

Charles Lapierre, Umblă în prezența mea: Domnul de La Salle (1651-1719), Iași 2016, 14×20, 186 p., ISBN 978-606-578-269-3, 15 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Umblă în prezența mea: Domnul de La Salle (1651-1719) , scrisă de Charles Lapierre, tradusă în limba română de Cecilia Lujinschi. Cartea apare în colecţia „Viețile sfinților”, în format 14×20, are 186 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la prețul de 15 lei.

Epoca noastră – ecologică şi sportivă – redescoperă mersul pe jos şi călare. Găseşte că este sănătos şi plăcut. Din cele mai vechi timpuri, pe pământul nostru au mers oameni: păstori mânându-şi turmele din păşune în păşune… vânzători ambulanţi mergând din oraşe în sate, oferindu-şi talentele sau modesta lor marfă… cuceritori de toate culorile în slujba unor ideologii contestabile sau a unor sfidări abuzive… pelerini în căutarea unor locuri de închinare pentru suflet.

Puţini dintre pământeni vor fi mers atât cât dl de La Salle! Fără a părăsi Hexagonul – cu puţin mai mic decât astăzi –, câte leghe parcurse de la Reims la Paris şi la Rouen, de la Rouen la Boulogne, de la Paris la Mende şi la Marsilia, de la Marsilia la Grenoble?… Aproape întotdeauna pe jos; uneori, călare.

Pentru ce aceste drumuri pe orice vreme şi în direcţii atât de diferite? Ca şi Abraham, Părintele credincioşilor, dl de La Salle primise de la Dumnezeu o misiune. Ca să o împlinească, nu avea alt mijloc decât să pornească la drum, păstor al unei turme mai mult sau mai puţin docile… purtător al „Veştii cele Bune”… cuceritor în slujba Împărăţiei lui Isus… pelerin pătruns de harul rugăciunii.

Încălţările sunt pentru el un instrument de muncă, la fel ca şi bicicleta, motocicleta, trenul sau maşina pentru muncitorul de astăzi. Câte perechi a stricat – cu toată grosimea pingelelor şi trăinicia cusăturilor – din 1680 până în 1719, în slujirea „copiilor meşteşugarilor şi săracilor”?…

Şi dacă, după trei secole, ne-am porni şi noi la drum la rândul nostru? Nu ca să-l urmăm în toate amănuntele îndelungatelor sale călătorii, ci numai în principalele etape ale mersului său în prezenţa Dumnezeului său, la fel ca şi Abraham, „din tabără în tabără” (Gen 12,9).

Iubite Părinte, De La Salle,

După câte ştiu, nimeni nu a avut vreodată ideea de a cere pentru dumneavoastră de la Autorităţile romane titlul şi sarcina de „Patron al Ecologiştilor”, în ciuda chipului dumneavoastră „puţin bronzat din îndelungatele călătorii”… Este adevărat că secolul lui Ludovic al XIV-lea, care a fost şi al dumneavoastră, nu cunoştea acest lucru şi nici numele… Şi, de puţin timp, Francisc de Assisi asigură cu umor această responsabilitate.

Cât despre a vă face „Patron al Drumeţilor” – ceea ce v-ar conveni de minune –, inutil să ne gândim la acesta. Înaintea dumneavoastră, Dominic, Ignaţiu de Loyola, Pierre Favre, Tereza de Avila, Vincenţiu – ca să nu-i înşirăm decât pe unii dintre sfinţii drumeţi cei mai apropiaţi de dumneavoastră în timp – au dobândit în această privinţă titluri de nobleţe incontestabile.

Pius al XII-lea v-a instituit solemn în 1950 „Protector al TUTUROR Educatorilor”. Aceasta vă este de ajuns şi vă înţeleg. Această corporaţie este numeroasă prin lume. Sarcina ei este delicată. Tinerii cer atenţii continue şi perfect adaptate la epoca în care trăiesc, precum şi la mediul în care vor intra când vor fi adulţi. Fără a uita că trebuie să luăm în considerare – ţine de vârsta lor – fidelităţile şi adevărurile lor succesive şi chiar simultane… Pentru a răspunde la misiunea lui, educatorul este deci, prin definiţie, omul „dinamicii provizoriului”, după fericita formulă a fratelui Roger Shutz, care v-ar fi plăcut, sunt sigur.

Căci dumneavoastră înşivă aceasta aţi trăit, nu?… Mai cu seamă, din acel 24 iunie 1682, când, părăsindu-vă căminul familial şi tot ce reprezenta el ca emoţionante amintiri, v-aţi alăturat primilor institutori într-o modestă casă din faţa Mănăstirii Sainte-Claire. Nu vă părăseaţi oraşul natal, este adevărat! Dar, cu toate acestea…

În acea zi, începea pentru dumneavoastră, tânăr canonic bogat în bani şi în cultură, o aventură despre care – aţi spus-o după 40 de ani, Părinte!… – dacă aţi fi ştiut unde avea să vă ducă, nu v-aţi fi „atins de ea nici cu vârful degetelor”…

Cei câţiva paşi care v-au condus din strada Sainte-Marguerite în strada Neuve s-au înmulţit pe măsură ce se fondau şcoli. Introducându-i după dumneavoastră pe câţiva în această carte, rămân nesătul şi sunt convins că îl las astfel şi pe cititorul care v-a urmărit împreună cu mine… Dar puteam să spun totul? Ar fi mai multe volume.

Totuşi, povestind viaţa dumneavoastră, citându-vă scrierile pentru a vă face să fiţi înţeles mai bine, mi se pare că nu mi-am pierdut timpul. Şi că nu m-am înşelat prezentându-vă mersul pe drumurile Franţei ca un răspuns la chemarea adresată de Dumnezeu oricărui credincios ca şi altădată Părintelui lor Abraham: „Umblă în prezenţa mea şi fii desăvârşit!” (Gen 17,1)

Ştiaţi bine, Părinte, că a merge în prezenţa lui Dumnezeu nu este întotdeauna uşor, nici material, nici spiritual. Pentru a vă asigura că nu veţi da greş – sau cât mai puţin posibil! –, foloseaţi mijloace care ne miră, pe noi, copii agitaţi ai unui veac plin de nebunie.

În Regulile dumneavoastră, „pe care mi le-am impus”, scrieţi:

  1. Nu voi ieşi fără vreo necesitate şi fără a-mi acorda timp un sfert de oră pentru a examina în faţa lui Dumnezeu dacă nevoia este reală sau imaginară. Dacă lucrul acela este grabnic, îmi voi acorda timp cel puţin cât un Miserere pentru aceasta şi pentru a-mi pune în spirit vreun sentiment bun.

Şi mai departe:

  1. Când va trebui să merg la ţară, voi face o zi de reculegere pentru a mă dispune la aceasta şi voi încerca să mă pun în stare de a face, măcar când voi fi pe drum, trei ore de rugăciune pe zi.

În sfârşit:

  1. Trebuie, de asemenea, să nu petrec nicio singură zi, în afară de atunci când voi fi la ţară, fără a vizita preasfântul Sacrament; şi încă pentru atunci, dacă pot să trec pe lângă Biserica vreunui sat, mă voi pune în genunchi pentru a adora preasfântul Sacrament; şi o voi face de atâtea ori de câte ori mi se va prezenta ocazia.

Ştiaţi bine, Părinte, că astfel de practici nu aveau să fie întotdeauna posibil de îndeplinit. „Voi încerca”… „dacă pot”, scrieţi dumneavoastră cu prudenţă. De exemplu, când v-aţi întors „în catastrofă” de la Garde-Chatel la Laon, după moartea fratelui Nicolas Bour, bănuiesc că adorațiile dumneavoastră în fața bisericilor satelor prin care treceați au fost scurte… În acest caz deosebit, îmi închipui că aţi pus în aplicare o altă regulă a dumneavoastră:

  1. Bună regulă este să nu ne chinuim atât pentru a şti ce trebuie să facem, ci să facem în mod perfect ceea ce ştim.

Această regulă de bun-simţ ar fi incompletă dacă, mai sus, nu aţi fi anunţat o dată cu aceasta culoarea care dezvăluie însuşi sensul şi secretul unităţii vieţii dumneavoastră:

  1. Bună regulă de conduită este să nu facem deosebire între problemele proprii ale stării noastre şi problema mântuirii şi a perfecţiunii noastre şi să ne asigurăm că nu vom înfăptui niciodată mai bine mântuirea noastră şi că nu vom dobândi niciodată mai multă perfecţiune decât făcându-ne datoriile stării noastre, cu condiţia să le împlinim ÎN VEDEREA ORDINII LUI DUMNEZEU. Trebuie să căutăm să avem întotdeauna în vedere acest lucru.

Iertaţi-mă, Părinte, că mi-am permis să subliniez ceea ce mi se pare că exprimă esenţialul atitudinii dumneavoastră de credincios: a face totul în vederea ordinii lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă „a merge în prezenţa lui Dumnezeu”, dacă v-am înţeles…

Mulţi credincioşi, astăzi, simt ca şi dumneavoastră nevoia de a „merge în prezenţa lui Dumnezeu” pentru a da un sens vieţii lor… Dacă cele câteva pagini pe care vi le-am consacrat filial ar putea să-i ajute să descopere prin faptele, atitudinile, scrierile dumneavoastră, ceva din înţelepciunea dumneavoastră biblică, din spiritul dumneavoastră de credinţă, din rugăciunea dumneavoastră contemplativă în slujba misiunii dumneavoastră, împreună cu dumneavoastră, Părinte, aş fi recunoscător Domnului nostru.

Fratele Charles Lapierre

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro