Pierre Teilhard de Chardin, Imnul universului. Liturghia asupra lumii. Cristos în Materie. Puterea spirituală a Materiei. Cugetări. Text integral, Iași 2024, 138 p., 14×20, ISBN 978-606-578-559-5, 25 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut de curând cartea Imnul universului. Liturghia asupra lumii. Cristos în Materie. Puterea spirituală a Materiei. Cugetări. Text integral, scrisă de Pierre Teilhard de Chardin și tradusă în limba română de Andrei Adam Motyka. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 138 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 25 lei.

Meditaţia aceasta i-a fost inspirată Părintelui Teilhard de Chardin de imposibilitatea de a celebra liturghia, în timpul unei expediţii ştiinţifice, în mijlocul deşertului Ordos. Era, se pare, de Sărbătoarea Schimbării la faţă, o sărbătoare care îi era deosebit de dragă, când a reflectat asupra strălucirii Prezenţei euharistice în Univers. Cu siguranţă, el nu confundă această prezenţă, rod al transsubstanţierii propriu-zise, cu prezenţa universală a Cuvântului. Credinţa lui în taina euharistică nu era doar înflăcărată: era pe cât de precisă, pe atât de fermă. Dar, pe bună dreptate, această credinţă era suficient de viguroasă şi de realistă pentru a-i descoperi consecinţele sau, după cum spunea el, „prelungirile” şi extensiile. Într-o vreme în care individualismul masca în mod frecvent învăţătura totală a tradiţiei catolice în acest sens – se întâmpla în acelaşi an în care fusese redactată Liturghia asupra lumii –, Teilhard scria:

„Atunci când Cristos coboară sacramental în fiecare dintre credincioşii lui, nu o face doar pentru a conversa cu ei (…). Atunci când spune, prin cuvintele preotului: „Hoc est corpus meum”, aceste cuvinte depăşesc bucata de pâine asupra căreia sunt rostite: ele fac să se nască întreg Trupul mistic. Dincolo de Ostia transsubstanţiată, acţiunea sacerdotală se extinde la întreg Cosmosul […]. Materia întreaga suportă, lent şi irezistibil, marea Consacrare”.

Deja în 1917, părintele Teilhard scria în Le Prêtre:

„Atunci când Cristos, prelungind gestul întrupării sale, coboară în pâine pentru a o înlocui, acţiunea sa nu se limitează la bucăţica materială pe care Prezenţa sa o volatilizează pentru o clipă. Ci transsubstanţierea se aureolează cu o divinizare reală, chiar dacă atenuată, a întregului Univers. Din elementul cosmic în care se inserează, Cuvântul acţionează pentru a subjuga şi a-şi asimila tot Restul”.

Se poate vedea, din aceste texte, că misterul euharistic era nu doar afirmat în substanţa sa precisă, ci pe deplin diferenţiat de efectele secundare în care se manifestă fecunditatea lui: creştere a Trupului mistic, consacrare a Cosmosului. Asemenea texte exprimă o plinătate de credinţă în care se manifestă concepţia paulină autentică şi profundă a părintelui Teilhard. El

„se arată preocupat, înainte de toate, de a conferi liturghiei sale cotidiene o funcţie cosmică şi dimensiuni planetare […]. Este de la sine înţeles că, în gândirea sa, toate acestea nu fac decât să se adauge la sensul teologic cel mai ortodox al sfintei Euharistii”.

La un an după ce a scris Liturghia asupra lumii, în Mon Univers, părintele Teilhard avea să precizeze: „Pentru a interpreta demn locul fundamental pe care Euharistia îl are în economia lumii […], cred că este necesar să acordăm un loc tot mai însemnat, în gândirea şi rugăciunea creştinilor, extensiilor reale şi fizice ale Prezenţei euharistice […].

„Aşa cum noi numim, la propriu, „corpul nostru” centrul local al iradierii noastre spirituale (…), trebuie spus că Trupul iniţial, Trupul primar al lui Cristos, este limitat la speciile pâinii şi ale vinului. Dar […] Ostia este asemănătoare unei vetre aprinse din care radiază şi se extinde flacăra sa”.

N.M. Wildiers

Doctor în teologie, curator al ediţiei Operelor

Părintelui Pierre Teilhard de Chardin

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Gabriel-Iulian Robu, Cristos ca dar. Fragmente de fenomenologie şi cristologie în scrierile lui Jean-Luc Marion, Iași 2023, 260 p., 14×20, ISBN 978-606-578-510-6, 20 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Cristos ca dar. Fragmente de fenomenologie şi cristologie în scrierile lui Jean-Luc Marion, scrisă de pr. dr. Gabriel-Iulian Robu, coord. Cartea apare în colecția „Tratate de teologie”, în formatul 14×20, are 260 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 20 lei. 

Cât de neclare şi imperceptibile sunt frontierele dintre teologie şi filosofie pare acum un fapt extrem de evident, nu atât dacă citim şi studiem publicaţiile teologice de pe piaţă, cu câteva rare excepţii – având în vedere că teologia contemporană se confruntă cu un deficit filosofic tulburător –, dar mai ales dacă se citesc şi se studiază principalele producţii filosofice sau cel puţin cele mai relevante din punct de vedere calitativ. Aşadar, încercarea de a marca graniţele şi de a construi ziduri pentru a delimita ariile epistemologice şi a justifica sistemele academice mi se pare înşelătoare şi, mai presus de toate, deplasată. Practic, aşa cum le-am spus întotdeauna studenţilor mei, diferenţa dintre cunoştinţele filosofice şi teologice este corectă doar în mediul universitar, unde trebuie să distingem facultăţile (astfel încât incurabilul conflict kantian să nu fie sărbătorit), în aşa fel încât fiecare să aibă locul lui: elevii şi profesorii să ştie în ce sală de clasă trebuie să se afle, ce cursuri să urmeze, ce examene să susţină. Mai mult, dacă se citesc marile lucrări ale maeştrilor de gândire religioasă, este dificil să le clasificăm într-un sector epistemologic precis identificat.

De această „con-fuziune” fructuoasă are parte şi cititorul operei fenomenologice a lui Jean-Luc Marion, căreia tânărul Iulian Robu îi dedică aceste pagini, cu o perspectivă speculativă şi o documentare riguroasă. Norocul său, comparativ cu al meu, cel care scrie această prefaţă, constă în faptul că s-a întâlnit cu acest gânditor în primii paşi ai parcursului său teologic. Dimpotrivă, cei care, ca mine, l-au cunoscut la începutul anilor ’80, la sfârşitul procesului lor de instruire, mai degrabă decât a înţelege în profunzime afirmaţiile provocatoare pe care el le propune – în primul rând acelea din Dumnezeu fără a fi –, erau mai degrabă tentaţi să ia o atitudine critică şi de respingere. Odată ce această tentaţie a fost depăşită, a sosit momentul să ne întrebăm asupra beneficiilor pe care operele lui Marion le pot oferi, pe de o parte, fenomenologiei, pe de altă parte, teologiei.

Janicaud are dreptate: „punctul de cotitură” teologic (Kehre) al unei anumite fenomenologii franceze contemporane nu poate fi negat. Problema se referă mai degrabă la legitimitatea ei, mai ales că în ochii celor care consideră laïcité ca un sinonim al unei neutralităţi fundamentale, chiar şi pentru gândire, frecventarea problemelor teologice de către cei care încă intenţionează să urmeze stindardul rigurozităţii fenomenologice ar constitui un fel de trădare. Vom observa, dimpotrivă, că, la fel ca în pariul lui Pascal, o fenomenologie care îndrăzneşte să locuiască nu atât în teologie, cât mai ales în credinţă are de câştigat totul şi nimic de pierdut. În opinia mea, este dificil, ba chiar imposibil, să separăm scrierile confesionale, cum ar fi lecturile talmudice, de conţinutul şi achiziţiile atestate în marile opere ale lui E. Lévinas, căruia îi suntem cu toţii datori. Pe scurt, filosofia nu pierde nimic dacă îşi permite să fie interpelată, provocată şi uneori chiar desfirată de credinţă. Astfel, gândirea este chemată, astăzi mai mult ca oricând, să rupă Diktat-ul heideggerian despre imposibilitatea unei „filosofii creştine” (pe cât de absurd, pe atât de impracticabil), încă împărtăşit de adepţii unei gândiri neoscolastice. Acest lucru nu înseamnă că „rigoarea” fenomenologică este diminuată când este hrănită de lecturi biblice sau patristice, cu excepţia cazului în care cineva intenţionează să adopte „rigor mortis” al unei simple abstracţii.

La rândul său, teologia nu se poate simţi fraudată în ceea ce priveşte conţinutul şi statutul său epistemologic dacă laicitatea filosofică se angajează să le ia în considerare şi să le trateze critic şi speculativ. Aici, vreau să spun că în lucrarea lui Marion, ca şi în cea a multor alţi mari gânditori, este dezvăluită valoarea speculativă a evenimentului cristologic, ceea ce îmi place să numesc caracterul său „metafizic”, conştientizând totuşi faptul că gânditorul francez ar prefera să evite un astfel de adjectiv, optând pentru termenul „filosofia primă”, care se potriveşte mai bine contextului său cultural. Fapt este că critica lui Marion la adresa ontoteologiei, ca şi a multor altora, a ratat în mare măsură ţinta teologică, deoarece, dată fiind natura radicală prin care o exprimă (în ciuda acelei retractatio, care se referă mai presus de toate la Toma de Aquino, şi nu la teza de bază), luând-o în mod serios ar însemna abandonarea nu a ontoteologiei, ci a ontologiei tout court, sau mai degrabă a identificării sic et simpliciter a metafizicii cu filosofia fiinţei. Iar această adnotare nu poate să nu interpeleze şi încercările de astăzi de a reprezenta gândirea metafizică sub forma aşa-numitei „ontologii trinitare”, cu excepţia cazului în care este subordonată acelei filosofii prime, pe care Marion o identifică cu „filosofia iubirii”, respingând, din punctul său de vedere, de asemenea, şi expresiile, mai consonante pentru noi (şi pe care nu trebuie să le justificăm aici), ale „metafizicii carităţii” sau „metafizicii agapice”.

Dincolo de aceste perspective hermeneutice sintetice, gândirea lui Marion are cu siguranţă meritul de a lua în serios chestiunea nihilismului într-un mod totodată non-apodictic şi dialectic. În recenta sa cărticică Scurtă apologie pentru un moment catolic, gânditorul francez scrie:

Nietzsche a explicat-o: „Ce dezvăluie nihilismul? Că valorile cele mai mari se devalorizează”. Dar nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi: cele mai înalte valori nu şi-ar pierde valabilitatea din cauza unei magii rele, ci pentru că, dintr-odată, ne-am da seama că ele ar consta doar în aceasta […]. De exemplu, a vorbi despre adevărat, bun şi frumos ca valori echivalează cu descalificarea lor ca atare. A vorbi, printre altele, despre fiinţă, despre om şi despre adevăr ca despre valori le-ar reduce la nevrednicia unor simple cuvinte nesemnificative. În sfârşit, vorbirea despre Dumnezeu ca valoare concretizează o blasfemie incomensurabilă.

Dincolo de contingenţele momentului, s-a aflat întotdeauna o apologie pentru o Denkform catolică în scrierile lui Marion, în special în insistenţa lui asupra temei „sacramentalităţii”. „Locul euharistic” al teologiei, prezent, printre altele, tocmai în Dumnezeu fără a fi, este o expresie a acestei atenţii faţă de sacrament, care hrăneşte o gândire ce se descoperă a fi în mod autentic liberă:

În teologie avem o libertate infinită: descoperim că totul ni s-a dat, că totul este dobândit şi disponibil. Trebuie doar să înţelegem, să exprimăm şi să celebrăm. Şi atâta libertate ne sperie, pe bună dreptate.

Lectura contribuţiei interpretative a lui Iulian Robu, dar mai presus de toate, aceea a scrierilor gânditorilor care au curajul să-şi exprime cercetările în contextul unei credinţe nedisimulate, să îi ajute pe toţi în exercitarea acelei libertăţi dificile şi riscante pe care o cere crearea de teologie.

Giuseppe Lorizio

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Pauline Jaricot, Iubirea infinită în divina Euharistie sau Inima lui Isus Cristos, Mântuirea Bisericii şi a Franţei. Scriere spirituală, Iași 2023, 102 p., 14×20, ISBN 978-606-578-511-3, 15 lei. 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Iubirea infinită în divina Euharistie sau Inima lui Isus Cristos, Mântuirea Bisericii şi a Franţei. Scriere spirituală, scrisă de Pauline Jaricot și tradusă în limba română de Andrei Adam-Motyka. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 102 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 15 lei.

Poţi citi cărţi întregi despre o persoană; până nu ai o relaţie personală cu aceasta, ştii unele lucruri despre ea, dar nu o cunoşti cu adevărat. Desigur, nu există cunoaştere fără a şti, dar cel care ne vorbeşte despre o persoană sau o ţară pe care o cunoaşte vorbeşte altfel decât cineva care a studiat-o doar în cărţi.

La fel este, am putea spune, şi cu credinţa. Lumina credinţei ne este dată nu doar pentru a exprima adevăruri despre Dumnezeu, ci şi pentru a experimenta iubirea lui în inimile noastre. Prin credinţă, credinciosul îl poate cunoaşte personal pe Dumnezeu, pe el şi tot ceea ce face el să existe, poate intui grija pe care Dumnezeu o poartă creaţiei care îşi primeşte de la el existenţa şi sensul.

Acelaşi lucru este valabil, prin analogie, şi pentru frumoasa meditaţie despre Euharistie pe care Pauline Jaricot ne-o oferă în aceste pagini. O lioneză de la începutul secolului al XIX-lea, Pauline este o tânără prin care Dumnezeu a creat două opere foarte importante, Rozariul Viu şi Răspândirea credinţei, care s-au extins apoi în întreaga lume.

Ea nu scrie în aceste pagini nimic care să nu fi fost spus deja. Ceea ce ştie despre Euharistie a primit de la Biserică: de la credinţa trăită în familia ei, de la preoţii pe care i-a întâlnit, de la duhovnicii ale căror opere le-a citit. Dar cuvintele ei nu vin dintr-o simplă cunoaştere, ci putem vedea că pentru ea Euharistia este „marea taină” care acţionează mereu în adâncul inimilor noastre, izvorul tuturor sacramentelor. Pauline ştie că nu cunoaştem bine decât iubind, mai ales când este vorba de Cel pe care nu-l înţelegem dacă îl căutăm doar în mod pământesc.

A-l cunoaşte cu adevărat pe Isus şi Euharistia sa presupune să pătrundem, cu ajutorul harului divin, în acest mister şi să trăim o relaţie personală cu Cristos. Prin acest sacrament, Dumnezeu este cel care vine în întâmpinarea noastră; asistenţa şi acţiunea Duhului Sfânt permit iubirii lui Dumnezeu să intre şi să locuiască în noi. Iar Cristos ne transformă treptat: „Tu creezi, în cel care te primeşte cu vrednicie, un om spiritual”, spune Pauline.

Citind meditaţia sa despre Euharistie, ne putem însuşi bogăţia teologică şi spirituală trăită de mediile fervente din Biserica din timpul său. Descoperim dragostea sa pentru preoţi şi admiraţia pentru misiunea lor, găsim de asemenea o mare bogăţie doctrinară şi spirituală, care era clară pentru catolicii din acea vreme şi care poate să revigoreze relaţia noastră, a celor de azi, cu Cristos.

Pauline Jaricot a trăit profund Euharistia ca actualizare a jertfei lui Isus care s-a consumat în întreaga sa viaţă pământească, dar mai ales în moartea sa pe cruce. Creştinii sunt invitaţi să-l urmeze pe Domnul şi să intre în aceeaşi dispoziţie de jertfă interioară: „Oferiţi-vă”, le cere Cristos discipolilor săi, „aruncaţi-vă în sânul milostivirii mele!”

Aceste pagini mi-au amintit de modul în care sfântul Francisc de Sales vorbeşte despre Euharistie. El nu scrie un tratat teologic complet, punând în balanţă doctrina despre prezenţa reală, jertfă sau comuniune. El este mai cu seamă atent la consecinţele participării la Euharistie în viaţa noastră creştină. Pauline, conştientă de mizeria noastră umană, vede în Euharistie cea mai frumoasă dovadă a milostivirii lui Dumnezeu: „Isus este iubire”, scrie ea, „şi cine ar trebui să simtă aceste cuvinte mai bine decât bolnavul însuşi?”

Lectura acestei broşuri va da cu siguranţă roade şi îi va ajuta pe cititori să îşi reînnoiască modul de participare la sfânta Liturghie, angajându-se într-o viaţă autentic „euharistică”.

Cardinal Philippe Barbarin

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Michael Hesemann, Isus din Nazaret. Arheologi pe urmele Mântuitorului, Iași 2022, 424 p., 14×20, ISBN 978-606-578-478-9, 40 lei.

 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Isus din Nazaret. Arheologi pe urmele Mântuitorului, scrisă de Michael Hesemann și tradusă în limba română de pr. Liviu Narcis Matieș. Cartea apare în colecția „Istoria Bisericii”, în formatul 14×20, are 424 pagini (32 de pagini color) şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 40 lei.

În omilia pe care a ținut-o la Nazaret (14 mai 2009), cu ocazia pelerinajului său în Țara Sfântă, Papa Benedict al XVI-lea spunea că „Toţi trebuie să ne întoarcem la Nazaret… Miracolul Întrupării ne provoacă mereu din nou pentru a ne deschide priceperea către posibilităţile nelimitate ale puterii transformatoare a lui Dumnezeu şi a iubirii sale pentru noi, precum şi la dorinţa lui de a fi unit cu noi. Aici a devenit om Fiul lui Dumnezeu, generat înainte de toată eternitatea, şi astfel ne-a permis nouă, fraţilor şi surorilor sale, să participăm la filiaţiunea sa divină”. Apoi va adăuga: „Când reflectăm asupra acestui mister plin de bucurie, ni se oferă speranţă, speranţa sigură că Dumnezeu va continua să intervină în istoria noastră”.

Călătoria mea în Ţara Sfântă, a douăsprezecea din viaţa mea, a avut scopul de a ajunge la baza acestui mister. A fost o călătorie turbulentă, la fel de aventuroasă precum pelerinajele din cele mai vechi timpuri. În Caesarea Maritima, maşina noastră s-a stricat în timp ce examinam pretoriul şi inscripţia unică a lui Ponţiu Pilat. Hoţii au furat toate bagajele noastre: hainele şi documentele, ghidurile mele de călătorie, cărţile de specialitate şi laptopul. Planul nostru de a-l „întâmpina” pe Papa Benedict în Iordania eşuase. În schimb, am căutat cel mai apropiat centru comercial pentru a ne aproviziona cel puţin cu cele mai necesare lucruri. Înţeleg: cine vrea să-l urmeze pe Isus din Nazaret, cine vrea să-i caute urmele, trebuie să lase mai întâi totul în urmă, să se elibereze şi să se deschidă spre nou. Aşa că am vizitat locurile activităţii sale în haine noi şi curate precum haina de la botez, până când, o săptămână mai târziu, ne-am întors la locul unde a început totul.

Aici, la Nazaret, Dumnezeu a devenit om prin actul supranatural de zămislire prin Duhul Sfânt. Lumina strălucea în întuneric, chiar dacă întunericului i-a luat mai mult pentru a înţelege aceasta. După cum a afirmat în anul 451 Conciliul din Calcedon, o suburbie a Constantinopolului (astăzi Istanbul), acest Isus din Nazaret era „acelaşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat”. Nu sunt teolog şi nu este datoria mea, şi nici specialitatea mea, pentru a scruta secretele dumnezeirii. Dar dacă Dumnezeu a devenit „om adevărat”, atunci a intrat în istorie şi, prin urmare, în domeniul de lucru al istoricului. Personajele istorice lasă urme. Acest lucru este valabil mai ales despre Isus din Nazaret. Oricine se ia după urmele pe care le-a lăsat, descoperite adesea de arheologi în Ţara Sfântă abia în ultimii ani şi decenii, nu mai poate avea îndoieli: credinţa noastră nu se bazează pe legende frumoase şi fantezii pioase, cum ar fi povestea aventuroasă a „Săriturii Domnului”. Se bazează pe evenimente istorice transmise de martori oculari şi notate de cronicari. Cât de precise sunt relatările lor, putem vedea când descoperim scenele pe care ei le descriu cu hârleţul arheologului. Cine pătrunde strat după strat până la cernoziomul istoriei mântuirii îl va găsi pe istoricul Isus din Nazaret. De aceea am pornit în căutarea lui.

Michael Hesemann

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Giovanni Cesare Pagazzi, A ta este puterea: încrederea în forţa lui Cristos, Iași 2021, 154 p., 14×20, ISBN 978-606-578-464-2, 15 lei. 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: A ta este puterea: încrederea în forţa lui Cristos, scrisă de pr. dr. Giovanni Cesare Pagazzi și tradusă în limba română de pr.dr. Mihai Pătrașcu. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 154 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 15 lei. 

Părintele Giovanni Cesare Pagazzi, profesor la Institutul Pontifical „Ioan Paul al II-lea” pentru Științele Căsătoriei și ale Familiei din Roma (Italia), ne oferă o carte curajoasă, incisivă şi necesară, care îndrăzneşte să aducă în dezbaterea teologică şi eclezială (dar şi în dezbaterea culturală şi chiar în dezbaterea politică) a prezentului nostru comun ceea ce a devenit vexata quaestio contemporană prin excelenţă: puterea. Noi aparţinem unei perioade istorice ambigue cu privire la această temă, care continuă să fie un simptom al luminilor şi umbrelor ce caracterizează timpul nostru, deoarece, aşa cum ne aminteşte frecvent papa Francisc, „nu trăim o epocă de schimbare, cât mai ales o schimbare de epocă”. De exemplu, este neîndoielnic impulsul contemporan de a repeta până la saturaţie, şi în miile de modalităţi comunicative care sunt la dispoziţia noastră astăzi, că „puterea este goală”. Această atitudine este, fără îndoială, şi rezultatul revizuirii critice salutare a propriei istorii pe care o face contemporaneitatea, în care puterea a devenit (şi devine!) prea des nu exprimare de slujire adusă umanităţii, ci exercitare prepotentă a unui autoritarism care tinde numai la propria propăşire şi la propriile interese. Atunci când puterea se constituie în cheie autoreferenţială, se distanţează în mod dramatic de acel orizont etic care este adevăratul criteriu al sensului său, al oportunităţii şi credibilităţii sale. Însă contemporaneitatea merge mai departe, aruncând un soi de suspiciune preventivă şi generalizată asupra protagoniştilor şi domeniilor, mecanismelor şi tehnicilor diferitelor puteri.

Pentru a spune totul, operaţiunea actuală de demontare nu ia în discuţie numai practicile puterii clar opresive şi ilegitime, ci ideea de putere în sine. Aşa cum a scris filosoful Michel Foucault, „puterea este astăzi ceea ce trebuie să fie explicat”. Or, nu putem crede în mod naiv că acest conformism nu dă loc unei răsturnări complexe, care este necesar să fie înfruntată dacă vrem realmente să pornim de la patologiile momentului prezent, nu pentru a merge spre prăpastia nihilismului şi a fantomelor sale, ci în direcţia unei reconstruiri urgente şi întemeiate a speranţei. De la această diagnoză porneşte Pagazzi, explicând-o în următorii termeni:

„Coagularea puterii în mâinile câtorva creează adesea nedreptăţi efective şi dureroase, la care întreaga istorie este spectatoare. Totuşi, diagnoza, chiar şi corectă, înclină mulţi gânditori să considere puterea însăşi ca nedreaptă, ca urmare a faptului simplu de a fi «puternic». Din asta derivă o suspiciune prejudiciabilă, adesea simţită şi superficială, faţă de orice exprimare de putere”.

Paroxismul acestei „suspiciuni prejudiciabile” este nu numai viziunea reductivă a ceea ce poate să fie relaţia oamenilor în societate, ci şi viziunea jenantă despre persoana umană care rezultă, şi despre Dumnezeu însuşi. Desigur, declinările contemporane ale divinului pornind de la „neputinţă” (să ne gândim la Dietrich Bonhoeffer sau la Johannes Baptist Metz) desfăşoară un rol crucial: să arunce o lumină asupra legăturii solidare care uneşte destinul Răstignitului cu acela al victimelor din orice timp. Însă este inadmisibil să se dea statutului de marginală temei „puterii lui Dumnezeu”, care, în schimb, aşa cum demonstrează Giovanni Cesare Pagazzi în termeni exegetici şi teologici într-adevăr convingători, trebuie considerat un topos central. „Puterea” este până acolo o prerogativă a Dumnezeului biblic care va deveni sinonim al numelui divin. Isus se va referi la Dumnezeu vorbind astfel, ca şi cum această înzestrare originară a lui Dumnezeu ar putea folosi ca sinteză pentru misterul său. Spune Isus, în Mt 26,64: „De acum îl veţi vedea pe Fiul Omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului”. Aşadar, nu are sens a contrapune atotputernicia lui Dumnezeu milostivirii, bunătăţii şi iubirii sale. Şi să nu ne înşelăm: a nega atotputernicia lui Dumnezeu („atotputernicie afectuoasă”, conform expresiei frumoase a lui Pagazzi) ar echivala cu a nega exact credibilitatea milostivirii sale şi a iubirii sale. Aşa cum ne aminteşte Domnul în cartea profetului Ieremia (Ier 31,3): „Te-am iubit cu o iubire veşnică; de aceea te-am atras cu bunătate”. Probabil că teologia contemporană ar trebui să citească din nou Spinoza, care, în Etica, spune asta cu claritate: „A fi înseamnă a putea fi. Dumnezeu este «suprema fiinţă», «fiinţă foarte perfectă», pentru că este Puterea, nu contrariul”.

Ce anume vrea să indice Pagazzi cu această lucrare foarte frumoasă? Că Dumnezeu, care este supremă şi afectuoasă „Putere”, cheamă la fiinţă toate creaturile, şi cu mai mare motiv pe om, chip şi asemănare a sa, în măsura în care el le conferă putere. A fi înseamnă a putea fi. Noi dorim, sau manifestăm o voinţă, numai pentru că putem să dorim şi să descoperim în noi forţa care face posibilă exercitarea voinţei. Întrebarea instigatoare a lui Spinoza, „Ce anume poate un corp?”, are în fond, ca răspuns, o altă întrebare: „Cum poate un corp să fie la înălţimea propriei puteri?” Care este ca şi cum am spune: cum putem corespunde pozitiv la plinătatea vocaţiei noastre divine şi umane?

Giovanni Cesare Pagazzi alege dintre interlocutorii săi unul din numele centrale ale teologiei din secolul XX, Paul Tillich, recuperând textul celor două conferinţe prezentate de teolog şi filosof la Hochschule für Politik din Berlin în 1956. În ele, ocolind impasul generat de dezbaterea despre modul de a vorbi despre Dumnezeu atotputernic după Auschwitz, Tillich realizează o dislocare teoretică a problemei. Dacă în acei ani cuvântul „putere” devenise sinonim al cuvântului „rău”, ca şi cum i-ar fi asociat ceva ireparabil şi demoniac, gânditorul german naturalizat american pariază pe recuperarea categoriei de putere drept componentă a structurii ontologice a fiinţei. Puterea constă la origine în „forţa de a spune «Amin!» vieţii”. Prepotenţa blochează drumul spre viaţă, ameninţând: „Tu nu trebuie să poţi!”, în timp ce, în schimb, glasul generativ, care dă dreptate promisiunii făcute fiecăruia la actul naşterii sale, este acela care repetă: „Volo ut sis” („Eu doresc ca tu să fii!”). Ce anume înseamnă a fi „Fiu”, dacă nu „a fi pus în condiţie de a putea”? Acest lucru îl contemplăm în Cristos, şi această putere Cristos ne face s-o descoperim: „Celor care l-au primit, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu” (In 1,12). Fiecărei fiinţe umane îi este revelată şi dată această putere.

Cardinal José Tolentino de Mendonça

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Bernard Sesboüé, Pedagogia lui Cristos. Elemente de cristologie fundamentală, Iași 2020, 270 p., 14×20, ISBN 973-606-578-402-4, 20 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Pedagogia lui Cristos. Elemente de cristologie fundamentală, scrisă de Bernard Sesboüé și tradusă în limba română de pr. dr. Petru Ciobanu. Cartea apare în colecția „Tratate de teologie”, în formatul 14×20, are 270 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de 20 lei.

Pedagogia lui Cristos, genitiv subiectiv şi genitiv obiectiv: acest titlu are, intenţionat, un scop dublu. El evocă ceea ce a fost pedagogia lui Isus în modul lui de a revela şi de a provoca credinţa ucenicilor săi. El se referă, de asemenea, la pedagogia referitoare la Cristos pusă în act de cei care au misiunea de a vesti aceeaşi credinţă. Lucrarea face constant o trecere de la un punct de vedere la altul. Autorul este, într-adevăr, convins că vestirea credinţei astăzi are tot interesul de a considera pedagogia lui Isus drept o referinţă fundamentală: nu este doar o pedagogie a revelaţiei, este o pedagogie revelată. Iată de ce această carte – care încearcă să propună cât mai bine datele teologice complexe şi, din această cauză, nu poate face economie de orice tehnicitate – se adresează nu doar celor care studiază teologia, ci şi creştinilor convinşi, care simt nevoia de a fundamenta ca sub-fundaţie motivele pe care le au de a-l mărturisi pe Isus din Nazaret drept Cristos şi Domn, precum şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă, care, preocupaţi de „cazul Isus”, caută să cunoască pe ce cale şi în numele a ce creştinii pot crede că Isus din Nazaret este Fiul lui Dumnezeu.

Acest proiect este rodul unei convingeri şi al unei opinii. Situaţia culturală a timpului nostru arată cu evidenţă că nu se mai poate propune credinţa creştină fără a propune, în aceeaşi mişcare, şi accesul la aceeaşi credinţă. Nu mai este timpul – dacă, de altfel, a existat vreodată cu adevărat – în care este suficient să se afirme adevărurile de credinţă, chiar în ordinea cea mai bună primită de la tradiţia catehetică, fără a spune, în acelaşi timp, prin care demers şi pe ce cale creştinii au ajuns la această mărturisire, ce devenire presupune ea, ce obiecţii are de demontat, cum a apărut ea ca un act uman justificabil în faţa raţiunii şi a istoriei. Să luăm un exemplu deosebit de delicat: zămislirea feciorelnică a lui Isus. Prezentată în mod imediat şi lipsită de contextul concret al evoluţiei credinţei în Cristos, ea nu poate să pară decât o afirmaţie mitologică. Dacă, dimpotrivă, este luată în mişcarea genezei credinţei cristologice, atunci se descoperă sensul şi funcţia ei; actul credinţei apare atunci posibil, pentru că este fundamentat.

În acest spirit capitolele care urmează prezintă „elemente ale cristologiei fundamentale”, evident legate de expuneri ale teologiei dogmatice. Ele nu pretind să propună o cateheză cristologică, ci atrag atenţia asupra unui număr de date a căror folosire în opera catehetică ar putea fi rodnică. Punctul de vedere dominant nu este „teologia relatării”, adică aceea care scoate învăţătura credinţei din însăşi urzeala naraţiunilor biblice, ci pedagogia credinţei.

Lucrarea cuprinde două mişcări şi o concluzie. Partea întâi, „Accesul la cristologie”, trasează pe scurt cei doi timpi ai dezvoltării acesteia, de ambele părţi ale pragului, care este învierea.

Partea a doua, „Istoria şi credinţa”, se dedică problemei puse referitor la Cristos de timpurile moderne. Se cunoaşte opoziţia care a apărut între Isus al istoriei şi Cristos al credinţei. Unde ne aflăm astăzi cu privire la acest punct crucial? În ce măsură istoria poate suporta şi verifica afirmaţiile credinţei? Cum aceste două date se articulează într-o unitate care respectă specificitatea acestor două domenii? Analiza este introdusă de parcursul istoric al mişcării de balansare care i-a determinat de două secole pe teologi să dea, în mod succesiv, prioritate uneia sau alteia.

Unele capitole din această carte au fost publicate sub formă de articole. Însă ele au fost prelucrate profund, aduse la zi şi organizate în funcţie de un nou proiect. Altele sunt inedite. Ansamblul lor este departe de a fi complet. Aşa cum sunt, ele ar putea folosi la adevărata înţelegere a misterului de nepătruns al lui Cristos.

 

Bernard Sesboüé

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Dragi prieteni,

Suntem în Vinerea Mare. În această zi, atenția minții și inimii noastre se îndreaptă spre drama Pătimirii Domnului nostru Isus Cristos, care, pentru a ne mântui, a acceptat să sufere chinurile crucii, să moară și să fie înmormântat. Pietatea creștină a cuprins momentele acestei drame în cele 14 stațiunii ale Căii Crucii. Însă în drama pătimirii Domnului sunt implicate și alte persoane. Despre acestea a scris deja pr. Claudiu Dumea, de pie memorie, în cartea pe care am publicat-o în anul 2014 la Editura Sapientia, având tocmai acest titlu: Drama pătimirii Domnului.

Astăzi, vă invit să medităm la pătimirea Domnului după un text pregătit de dna Bettina Wellmann, redactor la revista Bibel heute, și tradus în limba română de pr. Lucian Farcaș. Acest text este publicat pe situl nostru: infosapientia.ro

Titlul acestei meditații este „Oamenii pătimirii” și face parte dintr-un program mai amplu, numit „A trăi Biblia”. Dna Wellman pornește de la întrebarea: „Ce semnificație are pentru mine relatarea pătimirii?” și încearcă să răspundă prin alegerea a 15 personaje implicate în drama pătimirii Domnului. Astfel, ea ne invită să devenim parte a acestei istorii și să înțelegem semnificația ei pentru noi personal.

„Toate persoanele care apar în istoria pătimirii sunt implicate în moartea lui Isus – într-un fel sau altul. Prin ceea ce fac sau nu fac, prin intervenția sau privirea lor. În acești oameni devin clare moduri omenești tipice de comportament. Noi ne putem regăsi pe noi înșine în aceste istorisiri și în personajele descrise de ele. Fie că ne simțim mai ales spiritual aproape de un personaj, fie că în caracterele lor diferite descoperim propriile noastre trăsături. Ne este apoi de ajutor să înțelegem ceea ce-i putea mișca pe oameni atunci, acum 2000 de ani, că au acționat așa cum au acționat. Apoi devine clar pentru noi faptul că și noi am fi contribuit poate la trădarea, condamnarea și moartea lui Isus, dacă am fi trăit atunci. Cum ne-am fi comportat față de mesajul lui Isus? Astăzi, prin acțiunile și omisiunile noastre, contribuim la suferință, moarte și violență și suntem implicați în legăturile acestora”.

Pr. dr. Ștefan Lupu

 

https://www.facebook.com/230836670453717/videos/293328461661474/

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Aurel Percă, arhiepiscop mitropolit de București, Misterul pascal, Iași 2020, 217 p., 14×20, 978-606-578-395-9, 20 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Misterul pascal, scrisă de Aurel Percă, arhiepiscop mitropolit de București. Cartea apare în colecția „Tratate de teologie”, în formatul 14×20, are 217 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de 20 lei. 

Această carte s-a născut din pasiunea unui părinte profesor de la Seminarul Teologic „Sfântul Iosif” din Iaşi pentru „noutatea” adusă de Conciliul al II-lea din Vatican în Biserică şi în modul de predare a disciplinelor teologice. Este vorba despre Părintele Ioan Ciuraru (1940-1996), „un apostol neobosit al lui Cristos”, cum este caracterizat într-o lucrare a preotului profesor Fabian Doboş (2011), chemat mai devreme de Domnul ca să contemple frumuseţea cerului.

În perioada dinainte de anul 1989, pr. Ioan Ciuraru s-a dăruit trup şi suflet tipăririi multor cărţi, cu mijloace foarte simple (doar cu ajutorul unor maşini de scris manuale şi apoi electrice şi al unui copiator cu matriţe, permis în multiplicarea cursurilor pentru uzul seminariştilor), dar în acelaşi timp era şi foarte înflăcărat pentru noutăţile din domeniul ştiinţelor teologice, al căror suflet, aşa cum spunea în anii în care l-am avut ca profesor (1973-1979), este „misterul pascal”. În această cheie a încercat să predea Teologie liturgică şi să propună meditaţiile din capela Seminarului, când avea şi misiunea de director spiritual.

Atunci când profesorul nostru vorbea de „misterul pascal”, părea cu totul transfigurat şi transmitea o adevărată pasiune pentru a înţelege mai bine „secretul” mântuirii:

„Misterul pascal este în centrul întregii opere de mântuire, pe care Biserica are misiunea de a-l face cunoscut oamenilor, pentru ca, după voinţa lui Dumnezeu, «toţi să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului»” (1Tim 2,4).

Categoria „mister pascal” este una dintre fericitele recuperări ale mişcării liturgice din secolul trecut; ea apare chiar de la început şi în repetate rânduri în documentele Conciliului al II-lea din Vatican. Constituţia liturgică Sacrosanctum Concilium o pune drept bază a reflecţiei sale teologice asupra liturgiei. Semnificaţia misterului pascal, a Paştelui, nu se referă numai la învierea lui Cristos, ci cuprinde momentele pătimirii, morţii, învierii şi înălţării la cer a lui Cristos.

„Această operă, explică Conciliul al II-lea din Vatican, a mântuirii oamenilor şi a perfectei preamăriri a lui Dumnezeu, care îşi are preludiul în faptele minunate divine realizate în poporul Vechiului Testament, a fost realizată de Cristos Domnul, mai ales prin misterul pascal al fericitei sale pătimiri, învieri din morţi şi glorioasei înălţări, mister cu care a distrus moartea noastră şi, înviind, ne-a redat viaţa” (SC 5).

Aceste precizări ale Conciliului erau pentru părintele profesor ca un leitmotiv pe care îl repeta aproape la fiecare oră, până când şi-a fixat ochii asupra persoanei mele, student seminarist în anul V, dându-mi ca temă să fac o lucrare despre misterul pascal.

Am început să caut material pentru această lucrare printre puţinele cărţi noi ale bibliotecii Seminarului: citeam tot ceea purta „amprenta” Conciliului şi luam notiţe, fără a avea un plan precis de lucru, pentru că la acea vreme nu eram încă iniţiaţi în elaborarea lucrărilor după normele metodologiei. Timpul trecea şi părintele profesor mă tot întreba în ce fază sunt cu lucrarea; ştiu că, la un moment dat, am renunţat să mai lucrez la ea, deoarece nu reuşeam să am o bibliografie suficientă şi nici o schemă pentru prezentarea acestei teme de la înălţimea importanţei care i se acorda în lumea teologiei catolice.

Deblocarea a venit în momentul în care am avut la dispoziţie câteva cărţi ce m-au introdus mai profund în „misterul pascal”: o lucrare a lui Loius Bouyer (Le mystère pascal, Le Cerf, Paris, 1947, reeditată în 1967) şi trei cărţi publicate de Theodule Rey Mermet: Pour une redécouverte de la Foi (vol. 1, Paris, 1976), Vivre la Foi dans les sacrements (vol. 2, 1977) şi Vivre la Foi avec le Concile Vatican II (vol. 3, 1979).

Citirea acestor cărţi m-a încurajat şi am găsit un „fir roşu” care să mă călăuzească în reluarea lucrării, de care totul timpul eram întrebat în ce stadiu se află.

Un impuls hotărâtor în accelerarea elaborării lucrării a venit în ultimul an de seminar, înainte de primirea diaconatului (7 aprilie 1979), când mi-am zis că trebuie să încoronez pregătirea la sfânta Preoţie cu această lucrare. Tot materialul a fost redactat şi scris de mână, urmând să se găsească cineva pentru dactilografierea directă pe matriţe, pentru a fi multiplicat la renumita „Cocârlă”, aşa cum era numită „mica tipografie” improvizată de părintele profesor Ioan Ciuraru.

Aceasta este geneza prezentei lucrări, pe care am voit să o reeditez cu ocazia aniversării a 40 de la hirotonirea mea preoţească (29 iunie 1979), cartea apărând la un an după această dată, în formă multiplicată pe bază de matriţe (iulie 1980).

Cartea a apărut dintr-o „pasiune” a unui profesor pentru „misterul pascal”, transmisă unui seminarist ce a fost „contaminat” de această pasiune, care la rândul său a încercat să ofere o „lectură actualizată” a acestui mister preoţilor şi seminariştilor, ca material pentru predică şi cateheză.

Desigur, după 40 de ani, s-au schimbat multe în ceea ce priveşte modul de a propune disciplinele teologice, s-a îmbogăţit şi biblioteca Seminarului, au apărut multe cărţi, articole şi studii despre „misterul pascal”; accesul la internet oferă multe surse de informare şi documentare, iar lucrările la care sunt solicitaţi seminariştii actualmente apar în condiţii grafice deosebite datorită revoluţiei tehnologice.

Recunoştinţa mea se îndreptă spre regretatul profesor preot Ioan Ciuraru, care mi-a insuflat această „pasiune” pentru misterul pascal şi pentru încurajarea permanentă dată pe parcursul a doi ani, pentru a aduce o noutate în literatura teologică locală dinainte de anul 1989, anul schimbării regimului totalitarist. Profesorul meu obişnuia să spună că „orice carte bună este o armă albă în lupta vieţii”. Şi sper să fi fost astfel de-a lungul anilor şi această modestă lucrare.

Mulţumesc Editurii Sapientia pentru bunăvoinţa de a reedita şi publica această carte, care apare în forma sa iniţială în ceea ce priveşte conţinutul, fără intervenţii deosebite la materialul bibliografic indicat sporadic, singurele intervenţii fiind cele de împărţire a conţinutului pe capitole.

„Misterul pascal” este de actualitate în liturgie şi teologie, şi face parte din limbajul obişnuit al Bisericii. A intrat în uz la începutul secolului al XX-lea pentru a explica sensul celebrării sacramentelor, în special al liturgiei duminicale. Apoi a dobândit o semnificaţie centrală pentru doctrina şi viaţa creştină odată cu Conciliul al II-lea din Vatican. Şi sper ca această readucere la zi a cărţii scrisă în anul 1979 şi publicată în anul 1980 să se bucure încă de interesul cititorilor.

+ Aurel Percă

Arhiepiscop mitropolit de București

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Raymond E. Brown, Moartea lui Mesia. Din Ghetsemani până la mormânt, vol. II, Iași 2012, 1463 p., ISBN 978-606-578-060-6, 60 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Moartea lui Mesia. Din Ghetsemani până la mormânt, în două volume, scrisă de Raymond E. Brown și tradusă în limba română de Marius Bitiușcă (volumul I) și Caesar-Silviu Aroneţ (volumul II). Cartea apare în colecția „Studii biblice”, în formatul 17×24, are 1463 pagini (ambele volume) şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de 125 lei.

Relatarea Pătimirii (de aici înainte vom prescurta RP), care cuprinde arestarea, judecarea, executarea şi înmormântarea (deci de la Ghetsemani la mormânt), constituie, în toate Evangheliile, cel mai lung şir de evenimente relatate consecutiv avându-l în centru pe Isus. Din punct de vedere artistic, Pătimirea a captivat atenţia şi imaginaţia dramaturgilor, artiştilor şi a muzicienilor mai mult decât oricare alt fragment din Evanghelii. Din punct de vedere literar, creaţiile care prezintă Pătimirea şi-au pus amprenta asupra limbii şi asupra reprezentărilor grafice: 30 de monede de argint, sărutul lui Iuda, cântatul cocoşului, spălarea mâinilor de sânge. Din punct de vedere istoric, moartea lui Isus a fost momentul cel mai public din viaţa sa, de vreme ce atunci a întâlnit personalităţi ale lumii iudaice sau păgâne (Caiafa, Anna, Pilat). Într-adevăr, alături de „născut din Fecioara Maria”, cealaltă expresie care şi-a făcut loc în mărturisirea de credinţă, „a suferit sub Ponţiu Pilat”, a devenit un element esenţial ce leagă credinţa creştină în Fiul lui Dumnezeu de un Isus care a fost un personaj istoric. Din punct de vedere teologic, creştinii au interpretat moartea lui Isus ca fiind elementul-cheie în planul lui Dumnezeu de justificare, răscumpărare şi mântuire a tuturor. Din punct de vedere spiritual, Isus care suferă s-a aflat în centrul meditaţiei creştine pentru nenumăraţi discipoli care au luat în serios cerinţa Stăpânului de a lua crucea şi de a-l urma. Din punct de vedere pastoral, Pătimirea este elementul central al Postului Mare şi al Săptămânii Mari, cel mai sfânt timp din calendarul liturgic. Tradiţia predicilor din Postul Mare a făcut din Pătimire subiectul favorit al omiliilor. Cu alte cuvinte, din toate punctele de vedere, Pătimirea este relatarea centrală a creştinismului.

Caracterul central al Pătimirii poate fi recunoscut în literatura cuprinzătoare care i-a fost dedicată şi care o analizează din toate punctele de vedere. Deşi am scris comentarii asupra Evangheliei şi Epistolelor lui Ioan şi asupra relatărilor evanghelice asupra copilăriei lui Isus, nici una dintre lucrările precedente nu a necesitat o cercetare atât de îndelungată sau o bibliografie atât de amplă. Dacă ar fi să adun timpul, s-ar aduna cel puţin zece ani de muncă intensă. Bibliografiile (care numără aproape 70 de pagini) constituie o mărturie a recunoştinţei mele faţă de toţi cei de la care am învăţat câte ceva despre RP. Şi totuşi, în ciuda eforturilor mele de a cuprinde toate lucrările precedente, sunt sigur că mai sunt unele contribuţii care mi-au scăpat – omisiuni neintenţionate, pentru care cer dinainte scuze criticilor mei, care, cu siguranţă, îmi vor face favoarea de a mi le indica.

În mod paradoxal, imensitatea scrierilor despre RP creează necesitatea unei opere care să însumeze punctele de vedere şi părerile dispersate, să le analizeze valoarea şi să le organizeze (adăugând noi contribuţii). Nu am cunoştinţă de existenţa unui comentariu asupra RP din toate cele patru Evanghelii de genul celui încercat în această operă, o muncă nelipsită de pericole şi chiar de nesăbuinţă. Sunt multe comentarii asupra RP din Evanghelii studiate individual. Însă, în loc să realizez încă o analiză succesivă sau „verticală” a fiecărei RP, am luat decizia controversată de a studia Pătimirea „orizontal”, analizând fiecare episod din cele patru Evanghelii simultan. Personal, eu am găsit captivant acest tip de lectură şi am adus la lumină intuiţii şi nuanţe importante care mă tem că s-ar fi pierdut dacă aş fi comentat o RP în întregime, înainte de a trece la următoarea. (Îi asigur pe cei alarmaţi de ideea unei astfel de metode că lectura „orizontală” pe care o propun nu are un rol armonizator şi că am făcut eforturi mari pentru a nu pierde şirul evenimentelor specific fiecărei Evanghelii citite succesiv.) Capitolul introductiv va schiţa problemele majore prezentate de toate RP. Câte dintre aceste probleme am rezolvat, nu ştiu. Cu toate acestea, sper că am pus la dispoziţie într-un singur loc perspective vechi şi noi care să facă din studiul Pătimirii un efort unic şi roditor. În ciuda mărimii proiectului care m-a suprasolicitat, timpul pe care l-am consumat pentru aceasta a fost cel mai folositor din toată viaţa mea. Aş fi fericit dacă aş putea împărtăşi din entuziasmul meu.

 

Raymond E. Brown

 

 

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Claudiu Dumea, Giulgiul din Torino, Iași 2018, 361 p., 14×20, ISBN 978-606-578-338-6, 30lei. 

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Giulgiul din Torino, scrisă de pr. Claudiu Dumea. Cartea apare în colecția „Creștinism în contemporaneitate”, în formatul 14×20, are 361 pagini (dintre care 43 color, cu ilustrații ale istoriei și cercetărilor efectuate asupra giulgiului) şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de 30 lei.

Pages from Giulgiul din Torino final

Învierea lui Cristos este adevărul fundamental al creştinismului. Dacă învierea lui Cristos nu a avut loc, creştinismul dispare; în acest caz, Isus Cristos nu a existat, ori, dacă a existat, nu a fost decât un simplu muritor, şi nu Dumnezeu: „Dacă nu există înviere, zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa voastră. Iar noi suntem găsiţi martori falşi” (1Cor 15,13-15). Nu e de mirare că duşmanii credinţei creştine din toate timpurile au încercat să distrugă mărturiile şi pe martorii învierii Domnului. Lichidarea martorilor este o practică obişnuită în încercarea de a tăinui adevărul. Apostolii au fost principalii martori ai învierii lui Cristos. Nu că ei ar fi fost de faţă la mormântul Domnului. De faţă în momentul învierii au fost numai îngerii lui Dumnezeu. Dar apostolii au fost martori în sensul că lor le-a apărut Cristos după învierea şi credinţa noastră se întemeiază pe mărturia lor. Învierea a fost tema principală a predicii lor.

Dar au fost şi alţi martori ai învierii; martori tăcuţi şi care totuşi vorbesc şi dau mărturie. Şi ei sunt semn de împotrivire, stârnesc polemici aprinse.

Un asemenea martor tăcut este mormântul din Ierusalim în care a zăcut trupul mort al lui Isus până în momentul învierii. Dacă citim Evangheliile, constatăm că, după înviere, în jurul mormântului gol al lui Isus e multă agitaţie, multă zarvă, multă alergătură, e un du-te vino neîntrerupt: femeile merg la apostoli, ca să le spună ca a dispărut cadavrul; Petru şi Ioan aleargă la mormânt, ca să vadă dacă e adevărat ce a spus Maria; soldaţii puşi de pază la mormânt aleargă la arhierei, ca să dea alarma cu privire la cele întâmplate; arhiereii alarmaţi, la rândul lor, aleargă la mormânt, ca să vadă ce s-a întâmplat. Mormântul lui Isus nu poate lăsa pe nimeni indiferent, pune pe toată lumea în mişcare. Se lasă impresia că soarta lumii se joacă în jurul acestui mormânt, că destinul omenirii depinde de răspunsul la această întrebare: e gol sau nu e gol mormântul? Dacă e gol, înseamnă că Isus a înviat. Dacă nu e gol, înseamnă că nu a înviat. Şi în acest caz, unde îi sunt osemintele? În jurul mormântului lui Isus va fi veşnic agitaţie. Aici se va duce veşnica luptă între lumină şi întuneric, între bine şi rău, între adevăr şi minciună, între Cristos şi Satana care refuză să se recunoască învins pe Calvar.

Sfântul Mormânt a fost primul loc de cult pentru comunitatea creştină din Ierusalim. Aceasta îl celebra pe Cristos, într-o grotă de la poalele Calvarului, numită grota lui Adam. Împăratul Adrian, în anul 153, crezând că dispare creştinismul făcând să dispară sub pământ mormântul lui Isus, a acoperit cu pământ mormântul şi Calvarul şi pe platforma de deasupra a amenajat forul (piaţa publică) oraşului străjuit de statui ale divinităţilor păgâne. Două sute de ani a stat ascuns sub pământ mormântul lui Isus, până când împăratul Constantin a eliberat terenul, scoţând la iveală mormântul şi Calvarul şi construind măreaţa bazilică a Sfântului Mormânt.

Dar mai este un martor al învierii; un martor tăcut care continuă să vorbească prin simpla sa prezenţă: e pânza mortuară în care a fost înmormântat trupul lui Isus, cunoscută cu numele de giulgiul din Torino, despre care voi trata în această carte; semn de împotrivire şi el ca orice martor al învierii Domnului.

Providenţa a orânduit ca toate generaţiile de-a lungul veacurilor să beneficieze de mărturia acestei pânze misterioase pe care Isus şi-a lăsat amprentele trupului său mort şi înviat. Milioane de creştini merg la Torino, ca să-l contemple şi să se întărească în credinţă.

În continuare, acest giulgiu cu chipul întipărit pe el a fost obiectul unor împotriviri nesfârşite. Acest giulgiu e autentic? A fost Cristos înmormântat în el? Chipul de pe el este într-adevăr al lui Cristos? Susţinătorii autenticităţii aduc dovezi ştiinţifice temeinice. Adversarii îi neagă autenticitatea, afirmând că este lucrarea unui falsificator medieval. Pentru a-şi susţine afirmaţia, recurg uneori la metode necinstite, la falsificarea intenţionată a adevărului, asemenea arhiereilor şi saduceilor care au recurs la toate mijloacele pentru a distruge dovezile învierii Domnului.

Sunt două momente în care s-a dezlănţuit un război pe viaţă şi pe moarte între adepţii şi adversarii giulgiului.

Primul moment a fost cel din anul 1898, când avocatul Secondo Pia, cel mai cunoscut fotograf din Torino, a fotografiat pentru prima dată giulgiul şi a descoperit că imaginea de pe el este un negativ fotografic.

Al doilea moment a fost cel din 1979, când giulgiul a fost expus examinării cu carbon 14 pentru a i se afla vechimea. Rezultatul publicat a fost că giulgiul datează din anii 1260-1390, deci n-ar avea cum să fie pânza de in oferită de Iosif din Arimateea pentru înmormântarea Mântuitorului în Vinerea Mare, iar chipul de pe el nu ar fi chipul lui Cristos, ci un fals, cel mai mare fals din istoria omenirii. Ar fi o lucrare făcută de un artist falsificator medieval, care a fost nu numai escroc, dar şi criminal, întrucât, urmând descrierea Evangheliilor, a biciuit un om, l-a încununat cu spini, apoi l-a răstignit şi i-a înfăşurat cadavrul în pânza de in şi, astfel, a realizat uriaşa impostură. Se credea că o dată cu datarea cu radiocarbon cazul a fost încheiat definitiv şi nu se va mai discuta despre el, aşa cum adversarii lui Cristos credeau că, punându-l pe Mântuitorul în mormânt şi sigilând mormântul, totul s-a terminat. Dar nici de data aceasta nu a fost să fie aşa. Ca şi la fotografierea giulgiului, datarea cu carbon 14 a declanşat discuţii şi polemici furtunoase care continuă şi astăzi. La studierea acestui obiect enigmatic iau parte experţi reprezentând toate ramurile ştiinţei moderne: arheologia, istoria artelor, iconografia, numismatica, ştiinţele medicale cu diversele ramuri – anatomia, patologia, traumatologia, radiologia, medicina legală –, tehnica fotografică, informatica, tehnologia textilă, botanica, paleontologia, fizica, chimia, antropologia, biologia, microbiologia, geologia, exegeza biblică, teologia. S-a creat o nouă ştiinţă: sindonologia. Termenul provine de la „sindon”, care înseamnă giulgiu. Ceea ce denotă interesul uriaş şi miza imensă pe care o prezintă acest giulgiu, fiind vorba despre miracolul învierii lui Cristos care este inima creştinismului. În ziua de Paşte se punea problema: e gol mormântul lui Cristos sau nu? A înviat Cristos sau nu? În timpurile noastre se pune aceeaşi întrebare: e autentic giulgiul sau nu? A fost înmormântat în el Cristos şi l-a părăsit în momentul învierii sau nu?

Pe măsură ce ştiinţa avansează în studierea giulgiului, devine tot mai clar că motivele de a crede în autenticitatea acestuia sunt infinit superioare în număr şi importanţă celor care i se împotrivesc. Aplicându-se giulgiului calculul ştiinţific al probabilităţii, raportul matematic este de unu la mie. Mai pe înţeles: dintr-o mie de probabilităţi care există, 999 spun că omul din giulgiu este Isus din Nazaret şi numai o singură probabilitate e împotrivă.

Ceea ce îi uimeşte pe toţi cercetătorii şi pe toţi cei care privesc imaginea de pe giulgiu este seninătatea maiestoasă, calmul, liniştea desăvârşită a chipului imprimat pe pânză. Să presupunem, prin absurd, că ultragenialul falsificator medieval a ucis un om ca să realizeze imaginea de pe giulgiu. Dacă a biciui şi a ucide un om e uşor, e totuşi imposibil să-l faci să moară perfect senin după ce ai rupt carnea de pe el cu bicele şi l-ai pironit în cuie pe cruce. Celor care cred în înviere şi sunt şocaţi şi tulburaţi de testul antiştiinţific cu carbon 14, Cristos din pânza misterioasă de la Torino le spune ca şi apostolilor tulburaţi şi şocaţi cărora le-a apărut după înviere: „Nu vă temeţi! Eu sunt!” În schimb, celor care refuză cu încăpăţânare să creadă în înviere, refuzând evidenţa, le spune. „Temeţi-vă! Eu sunt! Şi dacă, într-adevăr sunt eu, cel înviat, la marea şi inevitabila întâlnire va fi vai de pielea voastră!”

Pr. Claudiu Dumea

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro