La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Cristos idealul preotului, scrisă de Dom Columba Marmion, tradusă în limba română de pr. dr. Eduard Ferenț. Cartea apare în colecţia „Maeştri ai spiritualităţii”, în format 17×24, are 378 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la prețul de 30 lei.
La 6 martie 1918, la câteva luni după apariţia cărţii Le Christ, vie de l’âme (Cristos viața sufletului) operă care a avut un atât de mare răsunet, Dom Marmion spunea unuia dintre corespondenţii săi că ansamblul operei sale cuprindea patru volume: Le Christ notre vie (Cristos viața noastră), Les mystères du Christ (Misterele lui Cristos), Ascèse bénédictine (Asceză benedictină) şi Sacerdos alter Christus (Preotul alt Cristos).
Le Christ dans ses mystèrs (Cristos în misterele sale) avea să apară în 1919 şi, la puţin timp după publicarea cărţii Le Christ, idéal du moine (Cristos, idealul călugărului) (septembrie 1922), la 30 ianuarie 1923, abatele de Maredsous era chemat la Domnul. Lipsea celebrei trilogii încoronarea ei, partea mesajului celui mai important după Le Christ, vie de l’âme, aceea pe care Dom Marmion o destina preoţilor.
Această „întrerupere” avea să se prelungească mai mulţi ani. De ce? Subsemnatul acestei prefeţe datorează cititorului o explicaţie.
Se ştie că Dom Marmion nu a scris în vederea unei publicări. Primele trei volume consacrate lui Cristos au fost editate de unul dintre călugării săi, cu ajutorul notelor luate de discipolii care l-au ascultat. Din această masă de documente, editorul a putut degaja o expunere doctrinală şi ascetică de o mare coeziune.
Această muncă delicată a fost întreprinsă cu încurajarea lui Dom Marmion, sub conducerea şi controlul său. Nu este pagină care să nu-i fi fost supusă, nu este pagină care să nu fi fost revizuită de el, uneori cu condeiul în mână, corijând pe ici-colo, adăugând un text biblic, patristic sau liturgic care sublinia mai mult gândirea sa.
Această revizuire constantă şi totală a constituit pentru editor nu numai o garanţie de prim ordin, dar ea i-a permis lui Dom Marmion să dea operei sale un caracter indiscutabil autentic.
După moartea sa, s-au găsit în dosarele sale numeroase note autografe despre preoţia şi sfinţenia preotului, care i-au servit pentru a pregăti conferinţele sale spirituale. Din aceste materiale, adunate de-a lungul a treizeci de ani, era fără îndoială posibil să se scoată o operă suficient de ordonată şi de omogenă. Din nefericire, această muncă nu va mai putea fi supusă controlului învăţătorului: nicio revizuire, nicio aprobare nu vor mai surveni ca să-i garanteze valoarea.
De aici – se va înţelege uşor – s-a ivit în mintea editorului un scrupul care a devenit puţin câte puţin invincibil şi care, până în ultimii ani, a paralizat orice tentativă de realizare.
Numai recent s-a prezentat o ocazie de a întreprinde munca în condiţii neaşteptate, nespus de favorabile. Un discipol de-al abatelui Marmion, Dom Ryelandt, discipol vechi, care a fost auditor timp de mai mulţi ani al conferinţelor învăţătorului, a fost eliberat de importante și absorbitoare funcţii. Cu o nespusă bunăvointă, căreia toţi cititorii îi vor fi recunoscători, s-a decis să ne transmită ajutorul preţios al unei cunoaşteri aprofundate a învăţăturii lui Dom Marmion. O colaborare chibzuită şi continuă a permis să ofere publicului, cu cea mai posibilă rigoare, o sinteză a doctrinei sacerdotale, vrednică de învăţătorul nostru și de el.
Nu va fi lipsit de interes, credem noi, să dăm câteva detalii despre ministerul lui Dom Marmion desfăşurat în preajma clerului.
El iubea în chip deosebit această formă de apostolat, deoarece se adresa „prietenilor” lui Isus, asociaţi de dumnezeiescul lor Învăţător operei sale răscumpărătoare. El repeta cu plăcere, vorbind despre predicile sale, că ele „aşteptau multiplicatori”.
Providenţa îl pregătise pentru această sarcină atât de înaltă. Dom Marmion a cunoscut de aproape viaţa marilor seminarii atât la Dublin, cât și în colegiul irlandez din Roma, unde şi-a încheiat formaţia teologică. Reintrat în Irlanda, după hirotonirea sa în Oraşul Etern în 1881, a fost numit vicar la Dundrum, într-o suburbie a capitalei. Timp de un an, s-a iniţiat acolo în activităţi multiple ale ministeriului pastoral. Arhiepiscopul său i-a încredinţat ulterior catedra de filosofie în seminarul din Clonliffe; el o ocupă timp de patru ani, de-a lungul cărora vede venind spre el mulţi aspiranţi la preoţie, care i-au încredinţat direcţiunea spirituală a sufletelor lor. În acest interval de timp, a avut sarcina pastorală a două comunităţi de călugăriţe şi a oferit ajutoare spirituale deţinuţilor, bărbaţi şi femei, din închisorile din Dublin.
Prin acest contact prelungit cu suflete atât de diferite, cele mai dezavantajate, ca şi cele mai nobile, abatele Marmion pătrundea în ascunzişurile cele mai ascunse ale conştiinţei umane.
El avea 28 de ani, când, bogat deja în experiența sacerdotală a putut, în sfârşit, în 1886, să-şi realizeze aspiraţiile sale spre mănăstire, intrând în abaţia benedictină din Maredsous.
După profesiunea călugărească, ia contact cu parohiile dimprejurul abaţiei şi zelul său arzător a făcut să fie căutat de păstori care au descoperit în el un predicator înnăscut, al cărui cuvânt incorect în franceză, dar original, mişca sufletele. Renumele său se răspândeşte puţin câte puţin. Curând, el inaugurează la Dinant pe Meuse apostolatul său propriu-zis printre preoţi, printr-o serie de reculegeri lunare făcute preoţilor din oraş, între anii 1897-1898.
Dar la Louvain, unde a fost trimis în 1899 şi unde va rămâne zece ani, îşi va desfăşura acest ministeriu pe deplin. În Colegiul Duhului Sfânt – care reunea profesori din facultăţile de teologie şi preoţi tineri, candidaţi la gradele academice –, ca şi în seminarul Leon al XIII-lea, precum şi în seminarul american, el îşi va face cunoscută doctrina sa de-a lungul numeroaselor zile de reculegere şi prin conferinţele periodice. Un nou sunet se făcea auzit în acel mediu universitar: caracterul dogmatic al cuvântului său, convingerea caldă şi suflul vital care însufleţeau conferinţele sale produceau o profundă impresie. Cu repeziciune, Dom Marmion a cucerit stima acelor preoţi, dintre care mulţi l-au ales ca director spiritual. Cel mai ilustru dintre ei va fi Mons. Mercier Désiré-Joseph (1851-1926). Devenit arhiepiscop de Malines şi apoi cardinal, Mgr. Mercier l-a însărcinat pe Dom Marmion să facă instrucţii spirituale cu cei 80 de preoţi din parohiile şi colegiile din Bruxelles (1907-1908). Dar deja Anglia îl reclama, şi-l revendica. Cardinalul Bourne, arhiepiscop de Westminster, şi Mgr. Amigo, episcop de Southwark, au apelat de nenumărate ori la zelul său în favoarea clerului lor.
Acest apostolat, care a fost deosebit de rodnic în timpul acelor ani, se va prelungi până la moartea sa. Seminariile mari din Fournai şi din Nothingham (august-septembrie 1922) vor fi ultimele care vor beneficia de această doctrină în acelaşi timp supranaturală şi atât de umană.
După cum am spus, din toate aceste predici, Dom Marmion a lăsat numeroase note biografice. Uneori redactarea lor este sumar schiţată, dar, de cele mai multe ori, aceste note sunt fragmentare, puţin ordonate, incomplete, scrise currente calamo sau cu vreun creion, ori chiar reduse la câteva linii aruncate rapid pe o foaie de hârtie de agendă. Cu toate acestea, ele sunt acolo, toate, materiale de o înaltă şi bogată doctrină. Ele formează grupul principal şi cel mai autentic al documentaţiei noastre; noi am utilizat mai ales notele de la Louvain (1899-1908), care dau mărturie despre o măiestrie din ce în ce mai sigură de ea însăşi.
Începând din 1909, documentaţia este mai puţin abundentă. Aceasta se explică prin faptul că, la acea dată, Dom Marmion, ales abate de Maredsous, a fost absorbit din ce în ce mai mult de îndatoririle oficiului său. El este, de altfel, în această epocă, în toată maturitatea talentului său și în deplina posesie a doctrinei sale. Dotat cu o remarcabilă memorie, el trăia din bogăţia cunoştinţelor acumulate. Pentru această ultimă perioadă, avem o altă sursă de materiale: aceea a notelor luate de auditoriul său sârguincios de-a lungul instrucţiilor spirituale transmise preoţilor evocaţi mai sus. Printre ele, de o inestimabilă valoare este textul a două cursuri complete de exerciţii spirituale: acelea din 1919, exerciţii ţinute călugărilor întorşi din război, şi acelea ţinute seminariştilor din Tournai; ambele cursuri sunt de o înaltă gândire teologică şi de o experiență pastorală matură.
Din aceste documente multiple, variate, de dată şi valoare diverse, în care se întâlnesc repetări inevitabile, trebuia, printr-o alegere atentă şi chibzuită, să se constituie un singur ansamblu inedit, în acelaşi timp coerent şi complet.
Planul dat de Dom Marmion în Scrisoarea din 25 septembrie 1918 este prea sumar pentru a vedea altceva decât o idee foarte generală a cărţii, deşi locul pe care el îl dă acolo sacrificiului Liturghiei este subiectul semnificativ al gândirii sale.
Bogăţia documentaţiei, ca şi dorinţa de a nu pierde asemenea comori ne-au condus la distribuirea întregii doctrine într-un cadru simplu, logic, adaptat amplorii vieţii sacerdotale. Orice altă aranjare ne-ar fi împiedicat să grupăm într-o sinteză unică cvasi-totalitatea numeroaselor şi preţioaselor elemente pe care ni le lăsase Dom Marmion. El însuşi ar fi subscris, desigur, la acest mod de acţiona, care ne aminteşte de planurile sale din Cristos, viaţa sufletului şi din Cristos, idealul călugărului, aprobate odinioară de el. Scopul constant al eforturilor noastre comune a fost – suntem conştienţi de aceasta – să redăm – substanţa doctrinală marmioniană cât mai curată şi mai integrală în unitatea ei esenţială şi varietatea aspectelor sale.
Să relevăm acum caracteristica doctrinei lui Dom Marmion. În gândirea sa, ecoul aceleia a sfântului Paul, viaţa sacerdotală, ca însăşi viaţa creştină, nu se percepe bine decât atunci când este întrepătrunsă şi dominată de Cristos, într-o continuă dependenţă de meritele sale, de harul şi de acţiunea sa. Numai în această perspectivă luminoasă trebuie privite şi înţelese demnitatea preotului şi opera sfinţirii sale: puterile sale supranaturale, preotul le deţine real de la o preoţie care îl depăşeşte absolut, aceea a Cuvântului Întrupat, puteri pe care el nu le exercită decât în totală subordonare faţă de pontiful suprem. În consecinţă, virtuţile proprii preotului le vor reproduce pe acelea ale Modelului divin. Ele vor fi un reflex, printre oameni, al virtuţilor lui Isus. În toate acţiunile sale: actele sacre ale cultului, administrarea sacramentelor, zelul apostolic, pietatea privată, ocupaţiile cotidiene, preotul va fi întotdeauna ministrul, adică slujitorul Mântuitorului: alter Christus. De aceea, pentru el, mai mult decât pentru simplul creştin, sfinţenia nu se va concepe decât în lumina lui Cristos; pentru el, Cristos va fi totul: Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul. Cât despre munca depusă, ea a fost săvârşită – mai este oare nevoie s-o spunem? – cu cel mai mare respect faţă de gândirea profundă şi precisă a venerabilului abate, învăţător şi director spiritual al conştiinţei; cu grija constantă de a păstra stilul direct, forma simplă şi limpede, întorsătura personală şi familiară a frazelor, până la expresiile sale preferate.
Cei care au luat contact cu doctrina lui Dom Marmion vor întâlni aici subiecte deja tratate în operele sale precedente: Cristos – model şi izvor al întregii sfinţenii, credinţa, caritatea, Liturghia şi meditaţia. Trebuia oare, în acest volum, să trecem aceste subiecte sub tăcere şi să ne mulţumim cu trimiterea la scrierile anterioare? Acest lucru ar fi însemnat nu numai să împrăştiem atenţia, dar mai ales să deformăm învăţătura învăţătorului. Într-adevăr, sfinţenia preotului nu se poate realiza în afara lui Cristos şi a harului său, în afara virtuţilor, înainte de toate creştine, a credinţei, a umilinţei, a zelului, în afara sfintei Liturghii şi a rugăciunii.
De aceea, am considerat necesar să reluăm aceste subiecte, dar, de data aceasta, sub unghiul de vedere propriu-zis sacerdotal; ţinând cont, desigur, de reamintirea indispensabilă a noţiunilor fundamentale, pe de o parte, şi renunţând, pe de altă parte, la dezvoltările mai ample şi mai generoase transmise în primele scrieri. Această soluţie, care salva simultan integritatea doctrinei lui Dom Marmion şi caracterul omogen al volumului, era singura care se impunea. Sperăm că ea va fi acceptată şi de cititorii noştri.
Când Dom Marmion predica exerciţiile spirituale preoţilor, ambiţia lui nu era aceea de a revendica o învăţătură teologică particulară, nici aceea de a insufla un număr oarecare de directive pastorale sau de a institui examene detaliate ale conştiinţei; el căuta, nu spunem exclusiv, ci înainte de toate, să antreneze, să atragă după sine auditoriul în atmosfera credinţei vii, instruite, contemplative, în care trăia şi se mişca propriul său suflet. Prin căldura convingerilor sale şi prin fervoarea sa contagioasă, el le infuza preoţilor o certitudine mai robustă despre realităţile invizibile printre care îşi exercitau ministeriul lor; el le imprima un elan spiritual care-i elibera de rutină şi de mediocritate; el trezea în ei o voinţă generoasă de a se ataşa din ce în ce mai mult de Cristos şi să facă să predomine în toată existenţa lor primatul vieţii interioare. Aici, ca întotdeauna, el merge la esenţial, acel esenţial pe care, de nenumărate ori, mai ales în exortaţia Menti nostrae, din 23 septembrie 1950, dedicată sfinţeniei vieţii sacerdotale, Sanctitatea sa Pius al XII-lea, Păstorul Suprem, s-a complăcut s-o reamintească insistent. Cristos, idealul preotului nu face altceva decât să prelungească, precum un ecou fidel, acest apostolat. Tocmai la înălţarea cititorului spre această atmosferă supranaturală, la a-l face să perceapă importanţa fundamentală a vieţii de unire cu Dumnezeu prin Cristos, tinde fiecare dintre capitolele sale.
În ele îl vom întâlni pe însuşi Dom Marmion: cunoaşterea sa perfectă a dogmelor, doctrina sa sigură – „doctrina curată a Bisericii”, după cum spunea despre ea Benedict al XV-lea –, ştiinţa sa vastă despre Sfintele Scripturi, îndeosebi a sfântului Ioan şi a sfântului Paul, marea sa experienţă a sufletelor, uncţiunea sa pătrunzătoare şi binefăcătoare. În aceste capitole vom simţi palpitând o intensă viaţă sacerdotală, o iubire arzătoare faţă de Cristos însetat de a se comunica.
Prin toate aceste titluri, dar mai ales prin abundenţa, bogăţia şi originalitatea opiniilor până acum nepublicate, acest volum vine să se plaseze de la sine şi fără putinţa de a-l da la o parte, alături de cele trei volume anterioare: el le completează, le încoronează; împreună cu ele, volumul de faţă formează un întreg şi reuşeşte în mod demn să constituie acel corpus asceticum al abatelui Dom Marmion, centrat pe Cristos. De acum se află transmis integral mesajul atât de spontan şi de viu al acestui maestru de viaţă spirituală.
Multe suflete, în tăcerea mănăstirilor claustrale, se dedică printr-o existenţă trăită în rugăciuni şi jertfe silenţioase clerului. Fie ca aceste pagini, descoperindu-le măreţia preoţiei şi înaltele sale exigenţe de sfinţenie, să le ajute să-şi realizeze propria lor misiune, cu totul neştiută, dar atât de fecundă, în slujirea Bisericii lui Cristos.
Nu ne este oare permis să încheiem această Prefaţă prin citarea unui text care împrumută de la demnitatea autorului său, cardinalul Suhard, o valoare cu totul aparte? Ştim cât de atent era regretatul arhiepiscop de Paris faţă de nevoile actuale ale sufletelor, cler şi credincioşi. Să ne amintim de cartea sa Le prêtre dans la Cité (Preotul în cetate).
Admirator înflăcărat al lui Dom Marmion şi al doctrinei sale, cardinalul, prin condeiul său în mod superior autorizat, cerea din toată inima prezentul volum, ale cărui binefacere şi înrâurire rodnică le presimţea. Într-o lungă mărturie dată despre abatele Marmion în 1948, cu ocazia aniversării celor 25 de ani de la moartea sa, mărturie adresată semnatarului acestor rânduri, prinţul Bisericii a binevoit să scrie următoarele cuvinte:
„Doctrina spirituală a lui Dom Marmion oferă o sinteză catolică tot atât de profund umană, pe cât de supranaturală, perfect adaptată exigenţelor epocii noastre şi orientării actuale a pietăţii catolice… Dar Dom Marmion încă nu şi-a încheiat opera sa terestră sau, mai curând, dacă şi-a terminat-o, ea n-a fost încă dezvăluită publicului. Cristos, idealul preotului, iată opera pe care o aşteptăm din mâinile tale… Dacă vei voi să deschizi (în favoarea acestor preoţi la care ne gândim) comorile de lumină şi de viaţă lăsată ca moştenire familiei benedictine de către veneratul defunct, toţi păstorii Bisericii, începând de la Arhiepiscopul Parisului, vor felicita Abaţia Maredsous şi s-ar bucura pentru binele ce s-ar face pentru clerul lor”.
Această carte, atât de sincer dorită de eminentul prelat, noi o prezentăm cu încredere slujitorilor lui Cristos. Fie ca lectura acestor pagini să susţină în preoţi efortul cotidian spre sfinţenia cerută de sublima lor vocaţie.
Dom Raymond THIBAUD
Dom Columba Marmion, Cristos idealul preotului, Iași 2016, 17×24, 378 p., ISBN 978-606-578-272-3, 30 lei.
Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro