Un conciliu cu orientare ecumenică. La a şaizecea aniversare a anunţării Conciliului al II-lea din Vatican

„Rostim în faţa dumneavoastră, desigur tremurând un pic de emoţie, dar în acelaşi timp cu umilă hotărâre de propunere, numele şi propunerea dublei celebrări: a unui Sinod diecezan pentru Urbe şi a unui Conciliul ecumenic pentru Biserica universale”. Cu aceste cuvinte, în urmă cu şaizeci de ani, la sfârşitul Octavei de rugăciune pentru unitatea creştinilor, sfântul papă Ioan al XXIII-lea anunţa Conciliul al II-lea din Vatican, la „Sfântul Paul din afara Zidurilor”, într-un discurs scurt ţinut în faţa unui grup restrâns de cardinali. El a adăugat că ambele evenimente vor contribui la „aducerea la zi a lui Codex Iuris Canonici”. Acest anunţ, dat de Sfântul Părinte când încă nu trecuseră trei luni de la alegerea sa ca succesori al papei Pius al XII-lea, i-a prins pe toţi nepregătiţi, pentru că era complet neaşteptat.

Desigur, era evident că un „Conciliu ecumenic” nu avea să fie un conciliu al întregii creştinătăţi, ci un eveniment intra-catolic. Totuşi, se prospecta deja la orizont problema ecumenică, ce nu mai putea fi exclusă din realitatea eclezială. A aminti anunţarea conciliului de acum şaizeci de ani este acum o ocazie bună pentru a ne opri asupra începutului oficial al mişcării ecumenice în Biserica catolică şi să ne întrebăm în manieră mai decisă cu privire la ce anume l-a însufleţit cu scopul de a scoate o încurajare ulterioară pentru drumul de astăzi.

Strălucirile începutului transpar în mod deosebit dacă luăm în considerare figura sfântul papă Ioan al XXIII-lea şi viziunea pe care o avea el despre Conciliul al II-lea din Vatican. Cele două priorităţi care l-au determinat pe pontif să convoace conciliul sunt strâns legate: reînnoirea Bisericii catolice şi recompunerea unităţii creştinilor. Papa era convins că Biserica catolică se va putea reînnoi numai dacă va fi recunoscut problemei ecumenice un rol prioritar. Acest lucru este evident şi din decizia luată de Sfântul Părinte de a institui Secretariatul pentru Unitatea Creştinilor deja cu doi ani înainte de deschiderea conciliului şi de a încredinţa conducerea sa iezuitului Augustin Bea, a cărei a cincizecea aniversare a morţii i-am comemorat-o la 16 noiembrie anul trecut.

Despre legătura strânsă dintre reînnoirea Bisericii şi promovarea unităţii creştinilor era convins şi sfântul papă Paul al VI-lea. Obiectivul ecumenic era pentru el un leitmotiv important exact şi pentru reînnoirea Bisericii catolice şi a auto-înţelegerii ei, aşa încât putem vorbi despre o adevărat interrelaţie între deschiderea ecumenică a Bisericii catolice şi reînnoirea ecleziologiei sale. Papa Paul al VI-lea, deja la începutul celei de-a doua sesiuni a conciliului, în discursul său fundamental de inaugurare, a subliniat că apropierea dintre creştini şi dintre Bisericile despărţite era una dintre intenţiile principale, adică drama spirituală, la baza convocării conciliului. Însuşi pontiful, promulgând decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, a afirmat că el explica şi completa constituţia dogmatică despre Biserică: ea doctrina explicationibus completa. Această expresie evidenţiază că Paul al VI-lea atribuie decretului despre ecumenism o mare valoare teologică.

Şi pontifii care au urmat după conciliu au continuat să promoveze chestiunea ecumenică. Acest lucru este valabil îndeosebi pentru sfântul papă Ioan Paul al II-lea, care, în enciclica sa despre angajarea ecumenică Ut unum sint, care va furniza orientări importante pentru viitor, a confirmat că drumul ecumenic este drumul Bisericii şi „aparţine organic la viaţa sa şi la acţiunea sa” şi a reafirmat clar că decizia luată de Biserică în favoarea ecumenismului este ireversibilă, pentru că Biserica catolică, odată cu Conciliul al II-lea din Vatican, „s-a angajat în mod ireversibil să parcurgă calea căutării ecumenice, punându-se astfel în ascultarea Duhului Domnului, care învaţă cum să citim atent «semnele timpurilor»”. În lumina acestor cuvinte este uşor de înţeles de ce îl preocupa mult pe papa Ioan Paul al II-lea să traducă ecleziologia conciliară şi într-un limbaj juridic, să evidenţieze legătura dintre ecleziologia conciliară şi codificarea dreptului Bisericii universale şi cu referinţă la angajarea ecumenică a Bisericii şi să formuleze în cele două noi coduri de drept canonic obligaţia juridică explicită a Bisericii catolice de a participa la mişcarea ecumenică. În acest mod, se subliniază în mod expres că „Biserica este ţinută să promoveze prin voinţa lui Cristos” restabilirea unităţii dintre toţi creştinii.

Şi papa Benedict al XVI-lea a rezervat obiectivului ecumenic un rol prioritar. Deja în primul mesaj rostit după alegerea sa la tronul pontifical a afirmat că angajarea primară a succesorului lui Petru este aceea de „a lucra fără precupeţire de energii la reconstituirea unităţii depline şi vizibile a tuturor ucenicilor lui Cristos. Aceasta este ambiţia sa, aceasta este datoria sa imperioasă”. Pentru papa Benedict al XVI-lea unitatea Bisericii poate să fie numai unitate în credinţa apostolică încredinţată, în momentul Botezului, fiecărui nou membru al Trupului lui Cristos. De aceea, ecumenismul, la nivelul cel mai profund, este o chestiune de credinţă, deci de adeziune a tuturor celor botezaţi la rugăciunea sacerdotală a lui Isus: ca toţi să fie una. Această rugăciune este locul interior al unităţii creştinilor; de aceea vom deveni una „dacă ne vom lăsa atraşi în această rugăciune”. Ea este „calea primară pentru a ajunge la comuniunea deplină”.

Papa Francisc, în stilul care-i este propriu, continuă pe calea dialogului ecumenic. Pentru el este fundamental ca diferiţii creştini şi diferitele comunităţi ecleziale să parcurgă împreună drumul unităţii, rugându-se şi lucrând unii cu alţii. De fapt, el este convins că unitatea creşte în timp ce se merge şi că a merge împreună înseamnă deja a trăi şi a practica unitatea: „unitatea nu va veni ca un miracol la sfârşit: unitatea vine pe drum, o face Duhul Sfânt pe drum”. Aşadar papa Francisc consideră că obiectivul eforturilor ecumenice este refacerea comuniunii depline între creştini, care trebuie să ajungă în comuniunea euharistică. El a exprimat de mai multe ori regretul său şi durerea sa cu privire la faptul că încă nu putem celebra împreună Euharistia; în acelaşi timp, nu încetează să ne îndemne să întreprindem noi paşi curajoşi: „Suntem conştienţi că încă rămâne drum de parcurs pentru a ajunge la acea plinătate de comuniune care să se poată exprima şi în împărtăşirea de la aceeaşi Masă euharistică, pe care o dorim cu ardoare; însă divergenţele nu trebuie să ne înspăimânte şi să paralizeze drumul nostru”.

Dacă, în lumina acestor orientări oferite de diferiţii pontifi, luăm în considerare ultimii şaizeci de ani de angajare ecumenică începând de la anunţarea Conciliului al II-lea din Vatican, avem motive bune pentru a fi recunoscători pentru tot ceea ce conciliul a pus în mişcare şi pentru ceea ce diferiţii papi au întreprins pentru a promova ecumenismul. Este decisiv faptul că, la sfârşitul celei de-a treia şedinţe, la 21 noiembrie 1964, decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio a fost aprobat de părinţii conciliare cu majoritate foarte mare, cu 2137 de voturi favorabile şi 11 contrare, şi a fost promulgat de sfântul papă Paul al VI-lea. Cu această decizie, Biserica catolică şi-a însuşit obiectivul fundamental al mişcării ecumenice, aderând la această mişcare mondială în manieră oficială şi definitivă. De fapt, conciliul nu intenţiona să contrapună mişcării ecumenice, apărută în interiorul creştinătăţii necatolice, un ecumenism propriu, adică o cale catolică separată, pentru a ajunge la unitatea Bisericii. Mai degrabă, el era convins că putea să existe un ecumenism unic şi dorea să se insereze în procesul mişcării ecumenice, la originea căruia recunoştea în mod explicit „harul Duhului Sfânt”. De aceea, Conciliul al II-lea din Vatican n-a fost numai un conciliu pentru epoca ecumenică, ci a contribuit şi la progresarea în manieră determinantă a ecumenismului. A aminti anunţarea conciliului în urmă cu şaizeci de ani ne determină să ne gândim din nou la originile mişcării ecumenice. O asemenea reflecţie nu trebuie să fie o fugă în trecut. Aşa cum se întâmplă la conducerea unei maşini, când numai dacă mai înainte se priveşte în oglinda retrovizoare se poate efectua o depăşire în siguranţă, tot aşa, în ecumenism, întoarcerea la începuturi ne poate ajuta să găsim parcursul viitor cu elan reînnoit. Acest lucru este valabil în mod deosebit pentru cele trei dimensiuni fundamentale în care mişcarea ecumenică s-a dezvoltat şi continuă să crească. Va fi bine să le reactualizăm pentru a putea înţelege ce paşi să facem în viitor.

Mişcarea ecumenică a fost, în primul rând, o mişcare de rugăciune. Această trăsătură esenţială a sa a fost evidenţiată de papa Benedict al XVI-lea cu o imagine elocventă: „Barca ecumenismului n-ar fi ieşit niciodată din port dacă n-ar fi fost mişcată de acest larg curent de rugăciune şi împinsă de suflul Duhului Sfânt”. De fapt, începutul mişcării ecumenice a fost marcat de introducerea Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor, care, născută ca iniţiativă ecumenică, a fost preluată de papa Benedict al XV-lea şi extinsă la toată Biserica catolică. Conciliul al II-lea din Vatican a ajuns chiar să vadă în „ecumenismul spiritual” pilonul tuturor eforturilor ecumenice, adică „sufletul întregii mişcării ecumenice”. Conciliul a exprimat în acest mod ideea că lucrarea ecumenică este în mod esenţial o îndatorire spirituală şi că, aşadar, fără rugăciune nu poate să fie unitate, aşa cum repetă mereu papa Francisc: „Angajarea ecumenică răspunde, în primul rând, la rugăciunea Domnului Isus însuşi şi se bazează în mod esenţial pe rugăciune”.

Cu rugăciunea pentru unitate, noi creştinii exprimăm convingerea de credinţă conform căreia unitatea nu poate să fie realizată în primul rând – şi desigur nu numai – pe baza eforturilor noastre: noi nu putem face singuri unitatea, nici nu putem să-i determinăm forma şi timpul de realizare. Noi creştinii putem provoca diviziuni, aşa cum demonstrează atât istoria cât şi prezentul. Însă unitatea putem doar s-o primim în dar. Rugăciunea pentru unitate ne aminteşte că trebuie să facem spaţiu lucrării nemanipulabile a Duhului Sfânt şi să ne punem în El măcar atâta încredere câtă ne punem în înseşi eforturile noastre. Modul cel mai bun pentru a ne pregăti să primim unitatea ca dar al Duhului Sfânt este rugăciunea pentru unitate. Mişcarea de rugăciune din urmă cu peste o sută de ani nu este aşadar un început pe care putem să-l lăsăm în urma noastră, ci un început care trebuie mai degrabă să meargă cu noi şi să însoţească toate eforturile noastre ecumenice. Un ecumenism credibil stă sau cade cu aprofundarea forţei sale spirituale şi cu adeziunea din partea creştinilor la rugăciunea sacerdotală a lui Isus, „ca toţi să fie una”.

O formă specială de ecumenism spiritual este cea definită „ecumenism al martirilor” de papa Ioan Paul al II-lea şi „ecumenism al sângelui” de papa Francisc. Această formă face referinţă la faptul tragic că astăzi foarte mulţi creştini sunt victime ale persecuţiilor masive, persecuţii care le depăşesc chiar şi pe cele făcute în primele secole ale creştinismului, până acolo încât Bisericile creştine au devenit Biserici de martiri. De fapt, astăzi toate Bisericile şi comunităţile creştine au martirii proprii, aşa încât se poate vorbi despre un adevărat ecumenism al martirilor. Creştinii nu mai sunt persecutaţi pentru că sunt ortodocşi sau catolici, evanghelici sau anglicani, ci sunt persecutaţi pentru că sunt creştini. Şi totuşi, în pofida tragediei acestei realităţi, în ecumenismul martirilor se ascunde o mare promisiune: Biserica primară era convinsă că sângele martirilor va fi sămânţă de noi creştini. Tot aşa şi noi astăzi trebuie să nutrim speranţa că sângele aşa de multor martiri din timpul nostru va fi într-o zi sămânţă a unităţii ecumenice depline a Trupului lui Cristos. Şi trebuie să fim siguri chiar că, în sângele martirilor, deja am devenit una. Pentru că suferinţa aşa de multor creştini în lumea de astăzi este o experienţă comună care se revelează mai puternică decât diferenţe care încă separă Bisericile creştine, martiriul comun al creştinilor este astăzi semnul cel mai convingător al ecumenismului.

În al doilea rând, mişcarea ecumenică a fost o mişcare de convertire, începută cu conştientizarea păcatului dezbinărilor în Biserică. Pentru a reprezenta acest păcat, nu există imagine mai emblematică decât aceea a daunei aduse integrităţii tunicii necusute a lui Isus, despre care Biblia ne spune expres că era cusută dintr-o bucată: „ţesută dintr-o bucată, de sus până jos” (In 19,23b). Este semnificativ faptul că, în relatarea pătimirii, nici soldaţii romani n-au îndrăznit să rupă această preţioasă haină a lui Isus pământesc: „Să nu o rupem, ci să tragem la sorţi pentru ea, a cui să fie” (In 19,24). Astfel, în istoria creştină, tunica lui Isus a devenit simbolul unităţii Bisericii ca Trup al lui Cristos. Tragedia deplorabilă în această istorie este că înşişi creştinii au făcut ceea ce soldaţii romani n-au îndrăznit să facă. Iată că, aşa cum a afirmat cardinalul Edward Idris Cassidy, fost preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, tunica lui Isus este ruptă astăzi „în bucăţi şi fâşii, în confesiuni şi denominaţiuni care adesea în istorie luptă una împotriva celeilalte, în loc să împlinească mandatul încredinţat nouă de Domnul, adică să fim una”. Această imagine, care exprimă situaţia profund anormală a creştinătăţii, este forma cea mai elocventă de invitaţie la convertire ecumenică. Dacă aruncăm o privire la istoria mişcării ecumenice, ne dăm seama că ecumenismul a primit noi impulsuri numai atunci când creştinii din Biserici diferite au avut curajul şi umilinţa de a recunoaşte împreună, deschis, scandalul persistent al unei creştinătăţi divizate şi s-au simţit chemaţi la convertire. De fapt, unitatea, care ne-a fost dăruită în Cristos, va putea să fie regăsită numai dacă noi creştinii ne convertim împreună la Isus Cristos. Convertirea este elixirul de viaţă lungă a unui adevărat ecumenism, aşa cum a afirmat decretul despre ecumenism în manieră programatică: „Nu există un adevărat ecumenism fără convertire interioară. Într-adevăr, dorinţa de unitate se naşte şi creşte din reînnoirea cugetului, din lepădarea de sine şi din revărsarea liberă a iubirii”. În enciclica sa despre angajarea ecumenică, Ut unum sint, sfântul papă Ioan Paul al II-lea a subliniat cu emfază că întregul decret despre ecumenism este „impregnat de spiritul de convertire”.

Nu este vorba atât de convertirea celorlalţi cât mai ales de convertirea proprie, care presupune disponibilitatea de a recunoaşte în manieră autocritică propriile slăbiciuni şi propriile lipsuri, de a le admite cu umilinţă, de a lua ca metru de măsură Evanghelia lui Isus Cristos şi de a se pune în slujba refacerii unităţii. Aşadar, convertirea trebuie să fie înainte de toate o convertire la căutarea pasionată a unităţii creştinilor. Acesta este adevăratul sens al lui Unitatis redintegratio.

În al treilea rând, mişcarea ecumenică a fost şi o mişcare misionară. Această dimensiune a fost evidentă încă de la început, când în 1910 a avut loc în Scoţia, la Edinburgh, prima Conferinţă mondială despre misiune. Pentru participanţi era foarte clar scandalul înnăscut în faptul că diferitele Biserici şi comunităţi ecleziale făceau concurenţă în munca misionară şi în acest mod ameninţau credibilitatea vestirii Evangheliei lui Isus Cristos mai ales în continentele mai îndepărtate, pentru că au dus în alte culturi, împreună cu Evanghelia lui Cristos, şi diviziunile Bisericii din Europa. Aşadar erau în mod trist conştienţi că diviziunea dintre creştini constituia cea mai mare piedică pentru misiunea în lume. În acelaşi spirit, şi Conciliul al II-lea din Vatican a avut curajul de a denunţa diviziunea permanentă în creştinătate ca un scandal pe care-l oferim lumii şi care dăunează vestirii mesajului creştin.

Dacă diviziunea creştinilor este contra-mărturia predicării Evangheliei, atunci, în sens invers, reconcilierea ecumenică este condiţia fundamentală pentru o misiune credibilă a Bisericii. În lumea de astăzi este posibil să se dea o mărturie despre Isus Cristos – credibilă, deci ecumenic comună – numai dacă Bisericile creştine depăşesc diviziunile lor şi reuşesc să trăiască unitatea într-o diversitate reconciliată. Prin urmare, ecumenismul şi misiunea sunt indisolubile; ele se cer şi se susţin reciproc. O Biserică misionară este, prin natura sa, o Biserică ecumenică, şi o Biserică angajată ecumenic este fundamentul unei Biserici misionare. Iată de ce, conform papei Francisc, „angajarea pentru o unitate care să faciliteze primirea lui Isus Cristos încetează să fie simplă diplomaţie sau o activitate forţată, pentru a se transforma într-o cale a evanghelizării de care nu se poate face abstracţie”.

Încă de la început, mişcarea ecumenică a fost o mişcare de rugăciune, o mişcare de convertire şi o mişcare misionară. Aceste trei mişcări au contribuit considerabil la progresul făcut de mişcarea ecumenică în ultimele decenii. Ele vor trebui să menţină vitalitatea lor şi în viitor, dacă mişcarea ecumenică vrea să fie la înălţimea provocărilor care o aşteaptă. De altfel, este clar că nu există alternativă la ecumenism. El este indispensabil pentru credibilitatea credinţei creştine şi a misiunii Bisericii în lumea de astăzi, corespunde voinţei Domnului şi este un rod al Duhului Sfânt, aşa cum a subliniat Conciliul al II-lea din Vatican. Aşadar am demonstra o credinţă scăzută dacă nu ne-am încrede în Duhul, care va duce la împlinire, în modurile şi în timpurile în care va voi El, ceea ce a demarat în manieră aşa de promiţătoare. A-l asculta pe Duhul este îndatorirea ecumenică a momentului, în timp ce amintim anunţarea Conciliului al II-lea din Vatican petrecută în urmă cu şaizeci de ani.

De cardinal Kurt Koch

Preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor

(După L’Osservatore Romano, 18 ianuarie 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


La izvoarele reînnoirii: studii despre actualizarea Conciliului al II-lea din Vatican

Karol cardinal Wojtyla (Papa Ioan Paul al II-lea), La izvoarele reînnoirii: studii despre actualizarea Conciliului al II-lea din Vatican, Iași 2011, 470 p., ISBN 978-606-578-028-6, 35 lei.

Editura „Sapientia” anunţă apariţia cărţii La izvoarele reînnoirii: studii despre actualizarea Conciliului al II-lea din Vatican, scrisă de Karol Wojtyla (Papa Ioan Paul al II-lea) şi tradusă în limba română de pr. dr. Eduard Ferenţ. Cartea apare în colecţia „Studii teologice”, în formatul 17×24 cm., are 470 pagini şi poate fi procurată de la orice librărie catolică din ţară la preţul de 35 lei.

În duminica din 1 mai 2011, Papa Benedict al XVI-lea l-a proclamat fericit pe predecesorul său Ioan Paul al II-lea. Evenimentul a avut o foarte mare rezonanţă, nu numai în Italia şi în Polonia, patria lui Karol Wojtyla, ci şi în România, vizita sa apostolică din 1999 fiind încă vie în memoria noastră. După două săptămâni, Cardinalul Stanislau Dziwisz, fostul secretar al lui Ioan Paul al II-lea, a vizitat Seminarul Diecezan din Iaşi, dăruindu-i o relicvă preţioasă a celui beatificat. Evenimentele acestea vor rămâne înscrise pentru totdeauna în istoria Bisericii noastre locale de Iaşi.

Personal, doresc să particip la o şi mai adâncă imprimare a acestor evenimente în memoria noastră prin traducerea cărţii lui Karol Wojtyla, Alle fonti del rinnovamento. Studio sull’attuazione del Concilio Vaticano Secondo, scrisă de el în 1972, pe când era cardinal de Cracovia. Cartea aceasta este un studiu şi o dorinţă vie de a actualiza învăţătura Conciliului al II-lea din Vatican. La ea se referă nu numai în „Introducerea” cărţii, ci până şi în testamentul său, în care spune: „Când în ziua de 16 octombrie 1978 conclavul cardinalilor l-a ales pe Ioan Paul al II-lea, Primatul Poloniei, cardinalul Ştefan Wyszynski mi-a spus: «Sarcina noului papă va fi să introducă Biserica în Mileniul al Treilea», adăugând: «Doresc să-mi exprim încă o dată gratitudinea faţă de Duhul Sfânt pentru marele dar al Conciliului al II-lea din Vatican, faţă de care cu întreaga Biserică – şi mai ales cu întregul episcopat – mă simt dator».

Sunt convins că încă multă vreme de acum încolo va fi dat noilor generaţii să scoată din bogăţiile pe care acest Conciliu al secolului al XX-lea ni le-a dăruit. Ca episcop care a participat la evenimentul conciliar din prima până în ultima zi, doresc să încredinţez acest mare patrimoniu tuturor acelora care sunt şi vor fi în viitor chemaţi pentru a-l actualiza”.

Doctrina acestui Conciliu reprezintă conţinutul „Catehismului catolic” din mileniul al treilea. Cunoaşterea ei este urgentă mai ales la noi, deoarece nu toţi suntem familiarizaţi cu învăţătura cuprinsă în Constituţiile, decretele şi declaraţiile Conciliului. Cartea actuală este un vademecum pastoral al Conciliului, o operă care promovează de la un capăt la celălalt al ei formarea noii conştiinţe creştine şi a atitudinilor noastre comportamentale faţă de Dumnezeu, de Biserică şi de om.

Lectura cărţii ne va cuceri, deoarece ne vom întâlni cu Fericitul Ioan Paul al II-lea care, la fiecare pagină, cu mărturia sa de credinţă, de iubire şi de curaj apostolic, însoţită de o mare încărcătură umană, ne va ajuta să nu ne temem de a ne declara creştini, de a aparţine Bisericii şi de a vorbi despre Evanghelie. Cu alte cuvinte, ne va ajuta să nu ne temem de adevăr, deoarece adevărul este garanţia libertăţii. Libertatea condusă de adevăr devine iubire, iar iubirea devine liberă, adică exercitată fără teamă şi fără a ne agita în lumea atât de zbuciumată în care trăim.

Mesajul pe care fericitul Ioan Paul al II-lea ni-l transmite prin această carte este acesta: „Nu vă temeţi de Cristos. El este calea omului, în timp ce omul este calea Bisericii”.

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


Conciliul al II-lea din Vatican. Semn al timpului pentru Biserică şi pentru lume

Iulian Faraoanu, coordonator, Conciliul al II-lea din Vatican. Semn al timpului pentru Biserică şi pentru lume, Iași 2015, 14×20, 281 p., ISBN 978-606-578-214-3, 20 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Conciliul al II-lea din Vatican. Semn al timpului pentru Biserică şi pentru lume, sub coordonarea pr. dr. Iulian Faraoanu. În acest volum sunt publicate actele simpozionului naţional dedicat împlinirii a 50 de ani de la încheierea Conciliului al II-lea din Vatican și care a fost organizat de Institutul Teologic Roman-Catolic din Iaşi în colaborare cu Facultatea de Teologie Romano-Catolică din cadrul Universității „Al.I. Cuza” din Iași, în zilele de 26 noiembrie 2014 şi 11 martie 2015. Cartea apare în colecția „Tratate de teologie”, formatul 14×20 cm, are 262 pagini și poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 20 lei.

Unul dintre cele mai semnificative evenimente din istoria Bisericii din toate timpurile a fost Conciliul al doilea din Vatican (1962-1965). Catalogat drept un moment de răscruce, acest sinod ecumenic a adunat delegaţii întregii Biserici Catolice, reprezentanţi ai altor comunităţi creştine, precum şi exponenţi ai altor religii.

Repercusiunile, roadele acestui Conciliu sunt vizibile şi la începutul celui de-al treilea mileniu. La aniversarea celor 50 de ani de la lucrările Conciliului, aşa cum s-a întâmplat în diferite părţi ale lumii, şi în Biserica noastră locală au pornit iniţiative în vederea aprofundării documentelor conciliare.

Volumul de faţă cuprinde lucrările prezentate în cadrul simpozionului cu titlul „Conciliul al II-lea din Vatican, semn al timpului pentru Biserică şi pentru lume”, dedicat împlinirii a 50 de ani de la încheierea Conciliului al II-lea din Vatican și care a fost organizat de Institutul Teologic Roman-Catolic din Iaşi în colaborare cu Facultatea de Teologie Romano-Catolică din cadrul Universității „Al.I. Cuza” din Iași, în zilele de 26 noiembrie 2014 şi 11 martie 2015. Manifestarea ştiinţifică s-a bucurat de prezenţa şi contribuţia multor specialişti din diferite domenii.

Scopul principal al actului academic a fost acela de a prezenta şi a face mai bine cunoscute documentele conciliare, plecând de la constituţiile dogmatice şi ajungând până la decrete şi declaraţii. Nu au lipsit însă şi prezentările tematice care au evidenţiat ideile şi preocupările Conciliului pentru unele aspecte importante ale vieţii ecleziale. Documentele conciliare sunt expuse în ordinea apariţiei şi promulgării lor.

Plecând de la titlul simpozionului, care intenţiona să surprindă însemnătatea Conciliului pentru Biserică şi rolul său de semn pentru lume, se pot scoate în evidenţă trei aspecte cu aplicaţii şi la nivelul poporului lui Dumnezeu din Moldova.

În primul rând, Sinodul ecumenic desfăşurat la Vatican a accentuat latura dialogului. Încă din fazele pregătitoare, s-a dorit abandonarea poziţiilor apologetice şi deschiderea către toţi şi către ceea ce este nou. O mai mare deschidere în faţa noilor curente şi mentalităţi, precum şi un dialog plin de respect este auspicabil şi în timpurile noastre.

În al doilea rând, Conciliul a exaltat reînnoirea şi actualizarea. Aşa cum susţineau părinţii conciliari, nu s-a intenţionat reformarea radicală, ci o reînnoire în spiritul fidelităţii. Biserica a ţinut întotdeauna pasul cu omul contemporan şi cu lumea sa. Pe aceeaşi linie, ar fi oportun şi la nivelul Bisericii locale un efort mai mare pentru reînnoire şi actualizare.

În ultimul rând, marea adunare eclezială din anii 1962-1965 a subliniat dimensiunea comuniunii. Această notă importantă e necesar să fie trăită la nivel intern, dar şi la nivel extern. Comuniunea se manifestă la exterior în dialogul ecumenic, în cel interreligios sau în dialogul cu lumea în general. Comuniunea dintre membrii Bisericii se exprimă în relaţii de slujire şi iubire autentică între cei ce sunt fraţi în Cristos.

Sperăm ca toate contribuţiile din acest volum să conducă la cunoaşterea lui Cristos, Mirele şi Capul Bisericii, la înţelegerea mai profundă a misterului poporului lui Dumnezeu şi la o trăire mai conştientă a vieţii creştine în spiritul credinţei, al speranţei şi al iubirii reînnoite.

Pr. Iulian Faraoanu

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro


50 de ani de la Conciliul al II-lea din Vatican. Cursuri de formare pentru cler

Dieceza Romano-Catolică de Iași, Oficiul pentru Cler, 50 de ani de la Conciliul al II-lea din Vatican. Cursuri de formare pentru cler, Iași 2015, 14×20, 170 p., ISBN 978-606-578-226-6, 20 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent, sub egida Oficiului pentru Cler al Diecezei Romano-Catolice de Iași, volumul 50 de ani de la Conciliul al II-lea din Vatican. Cursuri de formare pentru cler. Cartea apare în colecția „Tratate de teologie”, formatul 14×20 cm, are 170 pagini și poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 20 lei.

Conciliul al II-lea din Vatican rămâne unul dintre evenimentele cele mai de seamă din istoria recentă a Bisericii deoarece a avut ca scop transmiterea integrală și nealterată a depositum fidei, însă cu instrumente noi pentru ca Biserica „să pătrundă în viața concretă a societății” (E. Soare). Una dintre caracteristicile sale importante este faptul că se definește ca un conciliu pastoral. Un alt aspect deosebit este bogăția textelor conciliare care se constituie ca un răspuns potrivit la provocările noi cu care se confruntă Biserica.

Biserica Catolică din România a fost privată în perioada imediat următoare Conciliului de roadele acestui eveniment. După evenimentele din ’89, când a fost redobândit dreptul la libertate religioasă, s-a depus un efort considerabil ca ceea ce a fost transmis de Duhul Sfânt prin părinții conciliari să fie pus în practică. Și acest efort continuă! Volumul „50 de ani de la Conciliul al II-lea din Vatican” cuprinde opt conferințe prezentate la Cursurile de formare pentru Cler organizate de Episcopia Romano-Catolică de Iași prin Oficiul pentru Cler în perioada 8 septembrie –23 octombrie 2015, care au avut ca scop „lectura principalelor documente conciliare care privesc provocările pastorale mai urgente… dar și ca un omagiu adus acestui mare eveniment eclezial” (PS Aurel Percă).

PS Aurel Percă, episcop auxiliar de Iași, propune o reamintire, o „memorie a unui eveniment eclezial”. Excelența sa face o sinteză a modului în care a luat naștere ideea acestui Conciliu, dar și a modalităților în care au fost receptate, adică asimilate și puse în practică directivele sale, mai ales în România, unde situația nu era deloc favorabilă acestor lucruri.

Responsabilul Oficiului pentru Cler, pr. Eduard Soare, prezintă Conciliul al II-lea din Vatican ca „Speranță pentru Biserică și pentru lume”. Părintele, amintind despre optimismul care îi caracteriza pe mulți la începerea acestui mare eveniment, punctează câteva întrebări în acest moment de sărbătoare (50 de ani la Conciliu), întrebări care vot fi lămurite pe parcursul conferințelor: „Care sunt rezultatele acestui Conciliu? A fost el corect interpretat?”

Pr. dr. Ștefan Lupu face o analiză a documentului Lumen gentium în conferința intitulată „Dieceza și spiritualitatea ei din perspectiva Constituției dogmatice Lumen gentium”. Rodul reflecției conciliare cu privire la natura, structura și sensul misiunii Bisericii este ecleziologia de comuniune. Conferința, structurată în patru puncte, prezintă nașterea acestei ecleziologii, dezvoltarea ei, dezbaterile teologice pe această temă și diferite perspective adoptate în prezentarea acesteia.

Una dintre provocările actuale ale Bisericii este apărarea demnității familiei într-un context istoric care pune sub semnul întrebării însăși identitatea ei. Conferința pr. dr. Felician Tiba, „Vocația și misiunea familiei în Biserică și în lume: O analiză a problemelor actuale ale familiei în lumina Sinodului episcopilor” prezintă eforturile depuse de Biserică, mai ales în ultimele două întâlniri ale Sinodului episcopilor, pentru a evangheliza familia, pe fondul unei crize sociale și spirituale evidente. Preocuparea pentru familie s-a născut în timpul Conciliului, iar unul dintre militanții acestei re-evanghelizări a fost sfântul papă Ioan Paul al II-lea.

Pr. dr. Lucian Farcaș a prezentat conferința intitulată „Gaudium et spes – punct de sosire (dar) și de plecare pentru magisteriul social al Bisericii. Lumini și umbre în perspectivă moral-socială”. Gaudium et spes este constituția pastorală despre Biserica în lumea contemporană, iar părintele subliniază tocmai această deschidere a Bisericii (Idealul deschiderii – cine, față de ce, de cine?) încadrând constituția în arhitectura Conciliului al II-lea din Vatican, precum și aspectele locale ale acesteia.

În contextul anului dedicat persoanelor consacrate, pr. dr. Corneliu Berea, SVD, propune o analiză a vieții consacrate în lumina Conciliului Vatican al II-lea, iar reflecția sa intitulată „Cinci cuvinte-cheie ale prezenței vieții consacrate în Biserica locală: carismă, dar, sfințenie, opere, semn” pornește de la Decretul privind reînnoirea vieții călugărești Perfectae caritatis.

Biserica afirmă că Pâinea vieții se primește de la masa Euharistiei, dar și de la masa cuvântului. Despre acest cuvânt divin vorbește pr. dr. Iulian Faraoanu în conferința „Cuvântul și revelația în viziunea documentului Dei Verbum”. Prezentarea este structurată în trei puncte care analizează pe rând trei mari teme: Cuvântul lui Dumnezeu, Revelația și noi idei referitoare la interpretarea biblică, având la bază Constituția dogmatică despre revelația divină.

Pr. dr. Daniel Iacobuț a prezentat conferința „Nobilă frumusețe: slujirea liturgică a artei sacre în Sacrosanctum concilium”. Pornind de la premisa că frumusețea liturgiei izvorăște din frumusețea gesturilor lui Cristos, părintele identifică principiile slujirii liturgice a artei sacre în Constituția despre liturgie și indică regulile prin care este realizată „frumusețea nobilă a artei sacre”.

„50 de ani de la Conciliul al II-lea din Vatican” este un volum folositor celor doritori să cunoască mai mult învățătura Conciliului al II-lea din Vatican, precum și celor implicați în activitățile pastorale. În special credincioși laici sunt invitați să lectureze această carte pentru a ajunge la o mai profundă înțelegere a realităților pastorale care îi privesc și pentru a-și asuma o implicare mai activă.

David Eduard Cristian

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro