Iata o carte importanta, în ciuda dimensiunilor sale modeste. Ea abordeaza chestiunea relatiilor dintre evrei si crestini într-un moment delicat al evolutiei lor recente, nu pentru ca acestea ar traversa o faza negativa, ci pentru ca, dupa decenii de recunoasteri amicale, devine necesar a merge mai departe. Or, orice nou progres în întâlnire cere fiecaruia sa fie mai clar cu el însusi, cu propria sa identitate, cu mostenirea care-i revine. Parintele Remaud le propune crestinilor sa faca acest nou pas. Nu are nevoie de prezentare. Multi au citit sau vor putea citi cartea sa atât de profunda, publicata mai întâi sub titlul Chrétiens devant Israël, serviteur de Dieu si reeditata în 1996 sub titlul Israël, serviteur de Dieu, cu o anexa, „Peuple, terre, État”, referitoare la recunoasterea statului Israel de catre Sfântul Scaun.

    Impresia dominanta pe care o încerc, dupa ce am citit prezenta lucrare, e facuta din echilibru si masura. Apreciez cautarea nuantelor în analize. Îmi place seninatatea tonului. Pentru a spune totul, si în ciuda gravitatii subiectului, reiese un sentiment de pace în sensul biblic al termenului. Aceasta nu înseamna distanta sau detasare în raport cu chestiunile abordate. Ele sunt dificile si susceptibile de a alimenta orice fel de porniri, autorul nu le ignora. Aceasta vrea sa spuna ca autorul, pasionat de un subiect care îl misca si caruia, stim, si-a dedicat viata, a dobândit aceasta pace. El ne-o propune ca pe un climat necesar care ar trebui sa preceada si sa însoteasca orice cautare a adevarului.

   Fara a expune în detaliu continutul acestei carti, pentru ca este suficient de clara de la sine, poate fi util a sublinia câteva aspecte care mi-au retinut mai mult atentia.

    În primul rând, totusi, trebuie retinut avertismentul indispensabil pentru cine se aventureaza în dialog. Titlul capitolului V îl sugereaza: „A asuma mostenirea”. Autorul îl citeaza pe Lovsky: „Nu este vorba de a ne «desolidariza» […] de un trecut crestin teribil, ci de a-l întelege, de a-i tria elementele veridice, garantiile chiar ambigue de fidelitate si cauzele ratacirii, pentru a asuma aceste erori, pentru a suferi din cauza lor si, în consecinta, de a nu le mai repeta”.

   A nu se desolidariza, a asuma sunt cuvinte-cheie pentru lectura întregii lucrari. Ele îi ofera parintelui Remaud ocazia unei puneri la punct foarte utile în aceste timpuri tulburi asupra notiunii de sfintenie în Biserica, ocazia, de asemenea, de a amorsa o reflectie teologica indispensabila asupra sensului Traditiei.

    De-a lungul capitolelor, chestiuni foarte delicate sunt abordate, mereu cu aceeasi finete a analizei si aceeasi masura în judecati. Trei dintre ele sunt dedicate problemei dureroase a Parintilor Bisericii, ceea ce, de regula, numim antiiudaismul lor. În capitolul II autorul expune, în modul cât mai obiectiv posibil, continutul învataturii lor. În capitolul III acorda întreg spatiul contextului istoric, ca sa facem o apreciere cât mai obiectiva posibil asupra motivatiilor rationamentelor lor, fara a ne scufunda într-un anacronism facil. Subtitlurile îmi par deosebit de clarificatoare pentru a întelege mai bine ceea ce s-a petrecut. Le citez: „Rezistenta poporului evreu la predicarea evanghelica”; „Eclipsarea iudeo-crestinismului”; Distrugerea templului si exilul”; „Trecerea Imperiului la crestinism” si „Atractia iudaismului asupra crestinilor”. În capitolul IV dezvolta ratiunile teologice ale opozitiei. Porneste de la problematica marcionita pe care o percepem mai bine astazi, dupa masura în care a atârnat si atârna înca de expunerea credintei noastre; arata apoi ca, pastrând, din fericire, totalitatea Scripturilor, Parintii s-au gasit în fata dificilei probleme a lecturii convenabile atunci, a Vechiului Testament si, în particular, a continutului sau legislativ, înlaturat în practica Bisericilor de origini pagâne. Aceste reflectii pun în evidenta de ce reafirmarea astazi a unitatii Scripturilor nu poate merge înainte fara o noua punere la punct, fara o noua întelegere a raporturilor între Vechiul si Noul Testament, din momentul în care refuzam sa cedam unei devalorizari a poporului evreu contemporan ca cititor al Scripturilor. Extremul interes al acestor capitole a sters, în parte, regretul resimtit la lectura sa pentru faptul de nu fi gasit un studiu asupra originilor separarii, chiar daca lucrari recente au adus unele clarificari în aceasta privinta.

    Un alt capitol ne ofera o analiza minutioasa si teologica a Declaratiei Nostra aetate, care subliniaza caracterul decisiv al acestei noi reflectii teologice, chiar netrecând sub tacere lacunele ei, iar prin aceasta, caracterul sau initial.

    Capitolul „Convertire” reînnoieste dezbaterile, prea adesea superficiale, asupra acestui subiect. El releva, pe buna dreptate, necesitatea permanenta a convertirii ca atitudine spirituala într-un dialog.

    Datorita dezbaterilor patimase care-l înconjoara, am citit cu extrem interes capitolul intitulat „Israel si pamântul sau”. Este tratat cu multe nuantari si cu claritate. Probabil, dificultatile excesive au retinut putin autorul din intentiile sale. Mi-ar fi facut placere sa-l vad degajând câteva perspective mai dinamice pentru viitor. Relatia poporului evreu cu pamântul sau nu are ea si o semnificatie paradigmatica?

    Ultimele doua capitole sunt foarte bogate. Primul abordeaza chestiunea perenitatii Israelului. Aceasta, reexaminata într-o perspectiva pozitiva, pune niste întrebari fundamentale constiintei crestine. Ea obliga si va obliga la o reînnoire a reflectiei teologice, ale carei limite sunt dificil de trasat de acum. Ma gândesc îndeosebi la chestiunea sensului istoriei. Autorul scrie: „Prin «împietrirea» lui Israel – putem spune astazi, fara a face un joc de cuvinte: prin permanenta iudaismului – se desfasoara un proiect divin pe care ratiunea nu îl poate explica, însa al carui scop este mântuirea pagânilor. Planul mântuirii care îmbratiseaza pe Israel si neamurile se realizeaza deci într-un mod neasteptat prin însasi respingerea evangheliei de catre evrei”.

    Prelungindu-si reflectia supra sensului istoriei, autorul revine la lectura lui Paul, la capitolele inepuizabile ale Scrisorii catre Romani. Dezvoltarile sale nu sunt repetarea, nici sinteza a ceea ce se scrie astazi despre acest subiect, ele sunt personale si originale, foarte sugestive. Remarc din nou un pasaj. Dupa ce a amintit împietrirea lui Israel datorita milostivirii acordate pagânilor si consecinta care a rezultat de aici pentru mântuirea neamurilor, autorul se întreaba:

    „La capatul acestei examinari…, concluzia noastra nu poate fi decât marturisirea unei imposibilitati de a conchide, daca dam acestui termen sensul sau propriu, de «a închide». Nimic nu este închis. Aceasta constatare provoaca de la sine o ultima întrebare: de ce crestinii au închis atât de repede ceea ce Paul lasase deschis? Atingem aici un alt mister: cel al împietririi neamurilor în fata misterului alegerii”.

    Spre sfârsitul cartii, dupa ce a citat finalul capitolului IX din Paul, el adauga: „[Asupra viitorului] dainuie un mister care nu este dezvaluit (…) A ne marturisi neputinta de a explica totul (…) înseamna, în acelasi timp, a ne deschide sperantei”.

    Asa ni se prezinta cartea parintelui Remaud. Ea va deschide niste orizonturi noi cititorului neinitiat.

    Celor care sunt mai avansati, chiar specialistilor, le va aparea, sunt ferm convins de aceasta, ca o puternica invitatie de a înainta.

    Prietenilor evrei care o vor citi si care, sper, nu vor fi surprinsi ca se adreseaza, înainte de toate, crestinilor, le va arata cautarea adevarului care ne anima astazi, totodata le va descoperi, cred, onestitatea intentiilor noastre. Acest lucru e esential în dialogul pe care au acceptat sa-l deschida cu noi.

Jean Dujardin