Biserica în rugăciune
Călugării cartuzieni, Biserica în rugăciune, Iași 2024, 92 p., 14×20, ISBN 978-606-578-565-6, 15 lei.
La Editura „Sapientia” a apărut de curând cartea Biserica în rugăciune, scrisă de Călugării cartuzieni și tradusă în limba română de Paula Bordei. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 92 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 15 lei.
Acesta este al șaselea volum din seria de 8 care vor apărea în seria „Note despre rugăciune”, ediție îngrijită de Dicasterul pentru Evanghelizare, Secțiunea pentru problemele fundamentale ale evanghelizării în lume. Toate volume sunt prefațate de Papa Francisc. Redăm câteva fragmente din concluzia cărții care ne spune ce este rugăciunea pentru călugărul cartuzian.
Definiţia clasică a rugăciunii este cea a lui Ioan Damaschinul, „o înălţare a sufletului către Dumnezeu” (cf. CBC, nr. 2559). Cu toate acestea, cartuzianul poate prefera definiţia călugărului Ioan Climax, care numeşte rugăciunea o „frecventare” a lui Dumnezeu (Scara, treapta 28. El mai adaugă că rugăciunea este unirea cu Dumnezeu, enôsis!). Noi folosim cuvântul „frecventare” pentru a traduce homilia, un cuvânt care desemnează contactul obişnuit cu o persoană – un a fi-împreună-cu.
În Ordinul Cartuzian, Guigo, autorul primei reguli (de fapt o simplă colecţie de obiceiuri) scrie, aproape în treacăt (este stilul său), o frază fundamentală: „Principala noastră aplicaţie şi vocaţie este să trăim în tăcerea şi singurătatea celulei” (Consuetudines Cartusiae 14.5). Cu toate acestea, trebuie să ne amintim ce spunea un călugăr cistercian care a fost un mare prieten al cartuzienilor, Guillaume de Saint Thierry: „Călugărul nu este niciodată mai puţin singur decât atunci când este singur”: pentru că în singurătate călugărul este cu Dumnezeu. De aceea, rugăciunea pentru el nu va fi altceva decât trăirea acestei situaţii.
Sfântul Bruno, fondatorul cartuzienilor, scria într-una dintre puţinele scrisori pe care le avem de la el: „Ce aduc singurătatea şi tăcerea pustiului ca beneficiu divin şi bucurie celor care le iubesc, numai cei care au experimentat-o ştiu” (Ad Radulphum 6).
Prin urmare, este vorba de o „experienţă”. Dar să spunem imediat că această „experienţă” poate fi trăită în întuneric total, în absenţa oricărui sentiment. Acesta este un lucru foarte greu de înţeles pentru omul de astăzi: totuşi, înţelegerea acestuia este perla preţioasă ascunsă în vocaţia cartuziană.
La nivelul a ceea ce este perceput, a ceea ce trăieşte călugărul foarte des, există pur şi simplu faptul că el „rezistă”, că el continuă, în ciuda tuturor lucrurilor, să trăiască în singurătate. În ciuda încercărilor, în ciuda uneori a tentaţiei de a fugi, el perseverează, pentru că adâncul inimii sale aderă la acest mod de viaţă. Pentru că în această constanţă Dumnezeu este prezent. El, şi numai el, este cel care ne dă puterea de a persevera.
Bruno însuşi învaţă acest lucru într-o altă scrisoare către fraţii din Charterhouse. Mulţi, spunea el, au tânjit după această singurătate, dar nu au fost capabili să rămână în ea, „pentru că nu au primit harul de sus – Nulli eorum desuper concessum est”.
Deşi unii preferă astăzi să vorbească despre cauzele psihologice ale vocaţiei sau ale lipsei de vocaţie, această observaţie a sfântului Bruno este fundamentală.
Realitatea este aceasta: putem rămâne în singurătate pentru că suntem susţinuţi de Dumnezeu. Factorii umani, ceea ce simţim, fie ei pozitivi sau negativi, există cu siguranţă; dar, după o experienţă îndelungată, ne dăm seama că aceşti factori nu ating realitatea profundă din noi. Noi nu o putem simţi.
Iar realitatea profundă este că ştiu prin credinţă că Dumnezeu este acolo, în mine, şi că el este cel care mă poartă. Ştiu asta prin credinţă. Credinţa nu este doar un strigăt, este cunoaştere. Pentru că există multe forme diferite de ştiinţă sau de cunoaştere umană. Dar la vârf se află „supracunoaşterea” (epignôsis): acesta este un neologism inventat de sfântul Paul pentru a descrie lumina pe care Dumnezeu o pune în noi (Ef 4,13 etc.). Cunoaşterea credinţei este o lumină divină prezentă în secret în spiritul meu, care mă face să văd, prin această lumină primită şi prin niciun alt mijloc, că „toate acestea sunt adevărate” şi, în primul rând, tocmai că Dumnezeu este prezent în mine. Eu nu pot „apuca” această lumină pentru a o scruta, dar ea este în mine.
Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro