Dragi prieteni,

Duminica a II-a după Paști, numită din Antichitate Duminica Albă, pentru că în această duminică neofiții, adică cei care au primit Botezul în Vigilia Pascală, dezbrăcau haina albă primită la Botez și reveneau la îmbrăcămintea obișnuită, începând cu anul 2000, mai este numită și Duminica Divinei Milostiviri.

De unde acest supranume dat Duminicii Albe? Devoțiunea față de milostivirea divină a fost promovată mai ales de sora Faustina Kowalska, de origine poloneză, ridicată la cinstea altarelor de Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, la 30 aprilie 2000, în Duminica Milostivirii divine, sărbătoare extinsă atunci la Biserica Universală. De fapt, în jurnalul său, sora Faustina scrie că aceasta a fost dorința lui Isus, exprimată în timpul primei apariții din 22 februarie 1931:

„Doresc ca prima duminică după Paști să fie sărbătoarea Milostivirii mele. Fiica mea, vorbește lumii întregi despre nemăsurata mea milostivire! Sufletul care se va spovedi și se va împărtăși în acea zi, va obține deplina iertare a vinei și a pedepselor. Doresc ca această sărbătoare să fie celebrată solemn în toată Biserica”.

Ne amintim apoi că Papa Francisc a anunțat sâmbătă, 11 aprilie 2015, în cadrul celebrării Primelor Vespere ale Duminicii Milostivirii Divine, dorința sa de a declara un Jubileu extraordinar al Milostivirii, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la încheierea Conciliului al II-lea din Vatican. Acest An Sfânt a început pe 8 decembrie 2015 și s-a încheiat pe 20 noiembrie 2016. În bula Misericordiae Vultus, cu care a declarat acest An Sfânt pentru Biserica Catolică, Papa Francisc a subliniat că Biserica trebuie să fie mereu conștientă de misiunea ei în lume ca împărțitoare a milostivirii divine.

Milostivirea ca atribut al lui Dumnezeu, Sărbătoarea Milostivirii Divine după Paști, Jubileul Milostivirii divine, iată, dragi prieteni, trei teme de actualitate, la care trebuie să reflectăm mai adânc pentru o mai bună centrare a vieții noastre creștine. Tocmai de aceea, aș dori să vă prezint trei cărți pe care le-am publicat la Editura Sapientia și pe care vi le recomand spre lectură în timpul pascal.

Este vorba mai întâi de cartea cardinalului Walter Kasper, Misericordia: un concept fundamental al evangheliei, o cheie a vieții creștine, originalul a fost publicat în 2012 și traducerea în limba română, făcută de pr. Lucian Farcaș, a apărut în 2015. În studiul său, cardinalul Kasper pornește de la constatarea că „milostivirea, un aspect central în Biblie, a fost dată destul de mult uitării în teologia sistematică sau a fost tratată doar la nivel de relație vitregă”. De aceea, autorul dorește să refacă legătura dintre „reflecția teologică și considerațiile spirituale, pastorale și sociale în vederea unei culturi a milostivirii”.

Așadar, în cartea Mizericordia. Un concept fundamental al evangheliei – o cheie a vieții creștine, structurată în nouă capitole, Cardinalul Walter Kasper examinează milostivirea lui Dumnezeu, și dorește să dea un răspuns la următoarele întrebări:

Ce înseamnă a crede într-un Dumnezeu milostiv?

Cum se comportă în sine milostivirea lui Dumnezeu şi dreptatea sa?

Cum putem vorbi noi despre un Dumnezeu simpatic, adică plin de compasiune?

Pot fi reconciliate suferinţa nemeritată şi milostivirea lui Dumnezeu?

Cum putem corespunde noi, prin propriile fapte, milostivirii lui Dumnezeu?

Ce înseamnă vestea despre milostivire pentru practica Bisericii şi cum putem face ca mesajul central despre milostivirea lui Dumnezeu să strălucească în viaţa creştinilor şi a Bisericii?

Ce înseamnă aceste mesaj pentru o nouă cultură a milostivirii în societatea noastră?

Pe scurt: Ce înseamnă cuvântul Predicii de pe Munte: „Fericiţi cei milostivi” (Mt 5,7)?

În primul capitol al cărţii, autorul arată că mesajul creștin despre un Dumnezeu milostiv este unul specific biblic. De aceea, teologia este interesată să facă legătura cu experiențele umane generale și interpretarea lor filosofică pentru a expune mesajul Bibliei despre milostivire. În al doilea capitol, autorul analizează modul în care a fost înțeleasă milostivirea în filozofie și în cadrul celorlalte religii, de-a lungul timpului. Punctul comun de legătură cu celelalte religii este considerată regula de aur (celorlalți trebuie să le faci ceea ce tu însuți aștepți și dorești de la celălalt într-o anumită situație).

Al treilea capitol cuprinde „Mesajul Vechiului Testament” cu privire la milostivire. De fapt, mizericordia în vechea alianță se află în strânsă legătură cu formele de revelație a lui Dumnezeu. Apogeul revelației veterotestamentare despre mizericordie se găsește la profetul Osea. Deși poporul încalcă alianța și chiar este asemănat cu o „prostituată rău famată” iar Dumnezeu are toate motivele pentru a rupe legătura cu poporul său, înlăuntrul lui Dumnezeu „mizericordia învinge dreptatea”. Dar acesta nu este doar un mesaj spiritual, ci unul existențial: opțiunea lui Dumnezeu este pentru viață și pentru săraci.

Isus este cel care l-a revelat pe Tatăl, mai ales iubirea sa milostivă. Și nu doar că a revelat, dar a fost el însuși milostiv față de cei mai disprețuiți. Al patrulea capitol sintetizează „Mesajul lui Isus despre milostivirea lui Dumnezeu”, subliniind mai ales fidelitatea lui Isus față de predicarea sa: cuvântul despre mizericordie vestit de el era într-adevăr trăit, iar Evangheliile sunt pline de astfel de exemple. Unul din modurile în care Isus a surprins mizericordia Tatălui sunt parabolele. Totuși, milostivirea lui Dumnezeu a fost revelată definitiv pe cruce pentru ca noi care am meritat judecata și moartea, în mod nemeritat să trăim din nou și să reînviem.

În capitolul dedicat considerațiilor sistematice, Walter Kasper ajunge la concluzia că o ontologie a iubirii, încurajată de teologul Yves Congar, ca formă de gândire comunională, relațională, dezvoltată de teologie în învățătura despre Trinitate ar putea considera milostivirea ca atribut fundamental al lui Dumnezeu. Revelarea mizericordiei lui Dumnezeu își are locul concret în Isus Cristos, cinstirea Inimii lui Isus fiind considerată drept „expresie deosebită a credinței în iubirea și milostivirea lui Dumnezeu”. Învățătura despre milostivirea lui Dumnezeu nu este una pur teoretică; scopul său este acela de a ne angaja într-un drum de milostivire: a trăi milostivirea lui Dumnezeu și a deveni asemenea lui. În capitolele al șaselea și al șaptelea, cardinalul Walter Kasper identifică consecințele pozitive ale mizericordiei pentru viața creștinului și pentru practica pastorală a Bisericii.

Întâlnirea creștinului cu privirea milostivă a Tatălui transformă sistemul de valori, prioritățile, atitudinea și ne angajează în iubire, mai ales în iubirea față de dușmani, iertare, fapte de milostenie și întâlnirea lui Cristos în cei săraci. Și Biserica trăiește aceeași transformare, devenind din ce în ce mai mult sacrament al iubirii și al milostivirii. Ea trebuie să-și asume misiunea de vestitoare a milostivirii lui Dumnezeu, mai ales în sacramentul Reconcilierii. Vestirea nu este însă suficientă, mesajul de milostivire al Bisericii trebuie să transpară din acțiunile ei, ferindu-se să transforme milostivirea lui Dumnezeu într-un „har ieftin” (Dietrich Bonhoeffer). Biserica și creștinii sunt invitați să construiască o cultură a mizericordiei. Capitolul al optulea este construit în contextul întâlnirii culturii şi a politicii cu milostivirea lui Dumnezeu. Autorul amintește importanța doctrinei sociale a Bisericii, dezvoltată foarte mult începând cu pontificatul papei Leon al XIII-lea (1878-1903).

Ultimul capitol o prezintă pe Maria ca „imagine reflexă a mizericordiei divine și o imagine primordială a milostivirii umane și creștine”. În Evanghelii, în scena bunei-vestiri, când se recunoaște ca slujitoare umilă a Domnului, dar mai ales în scena tăcută de sub crucea Fiului, Maria participă la revărsarea deplină a milostivirii lui Dumnezeu prin răscumpărarea înfăptuită de Cristos. Devoțiunea specială a creștinilor față de Maria și încrederea că ea poate mijloci pentru ei a făcut ca ea să fie numită pe drept Mater misericordiae, Maica milei, și să fie reprezentată ca atare în iconografie de-a lungul timpului. Conciliul al II-lea din Vatican, preluând afirmația sfântului Ambroziu, a numit-o pe Maria typos (model) al celor răscumpărați, răscumpărată însă încă din prima clipă a existenței sale, fiind o creatură care a beneficiat într-un mod minunat de milostivirea lui Dumnezeu.

Această carte, publicată pentru prima dată în 2012, apare în limba română într-un moment special: Anul Milostivirii, 2015 De altfel, însuși papa Francisc a fost influențat pozitiv de această carte și a spus despre ea că i-a făcut „mult, mult bine”. De aceea, v-o recomand și eu cu căldură, pentru ca împreună, descoperindu-ne chemarea de a fi milostivi, să putem construi o cultură a milostivirii.

Pr. dr. Ștefan Lupu

https://www.facebook.com/librariasapientia.ro/videos/234973961077546/

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Dragi prieteni,

Ne aflăm în Săptămâna Sfântă și ne pregătim să celebrăm misterul pascal al lui Cristos. Știm că Joia Sfântă este ziua când Mântuitorul nostru a instituit două sacramente, Euharistia și Preoția. Cu această ocazie aș dori să vă prezint o carte apărută recent la Editura Sapientia și care ne poate ajuta să pătrundem mai adânc în taina sfintei Preoții. Este vorba de cartea Din adâncul inimii noastre, scrisă de Cardinalul Robert Sarah, împreună cu papa Benedict al XVI-lea, sub îngrijirea jurnalistului Nicolas Diat. Cartea are 116 pagini și a fost tradusă în limba română de pr. Mihai Pătrașcu.

Pentru cei care nu-l cunosc, Robert Sarah, născut la 15 iunie 1945, în Guineea, este prefectul Congregației pentru Cultul Divin și disciplina sacramentelor, începând cu 23 noiembrie 2014. Între alte lucrări ale sale, la Editura Sapientia am mai publicat: Ori Dumnezeu, ori nimic. Dialog despre credință cu Nicolas Diat; Puterea tăcerii: împotriva dictaturii zgomotului; Se lasă seara și ziua e de acum pe sfârșite. Papa Benedict al XVI-lea (Joseph Ratzinger) nu cred că mai are nevoie de prezentare. Născut la 16 aprilie 1927 la Marktl, în Germania, a fost al 265-lea suveran pontif al Bisericii Catolice, de la 19 aprilie 2005 până la 28 februarie 2013. Din numeroasele sale scrieri, la Editura Sapientia au apărut până acum 11 cărți.

Din adâncul inimii noastre este titlul foarte simplu şi emoţionant pe care Papa emerit Benedict al XVI-lea şi cardinalul Robert Sarah l-au ales pentru cartea pe care o publică împreună. Motivul care i-a determinat să intervină în spațiul public cu această lucrare este dat de dezbaterile care agită Biserica de ceva vreme încoace, în special cu ocazia sinodului pentru Amazonia, și anume viitorul preoților, adevărata definiție a preoției catolice și respectul celibatului.

După retragerea sa de la conducerea Bisericii, în februarie 2013, cuvintele papei Benedict al XVI-lea sunt rare. El a decis să se retragă într-o mănăstire în Grădinile Vaticane, pentru a-și dedica ultimii ani ai vieții rugăciunii, meditației și studiului. Așadar, textul oferit în această carte, având titlul „Preoția catolică”, este ceva excepțional. La 92 de ani, papa Benedict al XVI-lea semnează unul dintre cele mai mari texte ale sale. De o densitate intelectuală, culturală și teologică rară, el urcă la izvoarele problemei, așa cum se exprimă în Introducerea la studiul său: „În faţa crizei persistente prin care trece preoţia de mulţi ani, am considerat necesar să merg înapoi la rădăcinile profunde ale problemei”. Ei bine, „La rădăcinile situaţiei grave în care se află astăzi preoţia se găseşte un defect metodologic în primirea Scripturii drept cuvânt al lui Dumnezeu.

Abandonarea interpretării cristologice a Vechiului Testament a dus mulţi exegeţi contemporani la o teologie fără cult. Nu au înţeles că Isus, în loc de a aboli cultul şi adoraţia datorate lui Dumnezeu, le-a asumat şi le-a dus la împlinire în actul de iubire al jertfei sale. Unii au ajuns chiar să refuze necesitatea unei preoţii autentic cultuale în Noul Legământ”.

De aceea, în prima parte a studiului său, papa Benedict al XVI-lea, scoate în evidență structura exegetică fundamentală care permite o teologie corectă a preoţiei. În partea a doua, aplicând această hermeneutică la studiul a trei texte (Psalmul 16,5-6, Deuteronom 10,8 şi 18,5-8, Ioan 17,17), autorul explică exigenţele cultului în duh şi adevăr. „Actul cultual trece de fapt printr-o oferire a totalităţii propriei vieţi în iubire. Preoţia lui Isus Cristos ne introduce într-o viaţă care constă în a deveni una cu el şi în a renunţa la tot ceea ce ne aparţine numai nouă. Pentru preoţi, acesta este fundamentul necesităţii celibatului, precum şi al rugăciunii liturgice, al meditării cuvântului lui Dumnezeu şi al renunţării la bunurile materiale”.

Benedict al XVI-lea n-a voit să trateze singur o problemă aşa de delicată. Colaborarea cu cardinalul Sarah i s-a părut naturală şi importantă. Papa emerit cunoaşte spiritualitatea profundă a cardinalului, spiritul său de rugăciune, înţelepciunea sa. Are încredere în el. În Prefaţa la Puterea tăcerii, în timpul Săptămânii Sfinte 2017, Benedict al XVI-lea scria: „Cardinalul Sarah este un maestru al spiritului care învaţă plecând de la rămânerea profundă în tăcere împreună cu Domnul, plecând de la unirea profundă cu el, şi, astfel, are cu adevărat ceva de spus fiecăruia dintre noi. Trebuie să-i fim recunoscători Papei Francisc că a pus un astfel de maestru al spiritului în fruntea congregaţiei care este responsabilă cu celebrarea liturgiei în Biserică”.

Cardinalul Sarah a dat ca titlu scrierii sale: A iubi până la sfârşit. Privire ecleziologică şi pastorală asupra celibatului sacerdotal. Regăsim în ea curajul, radicalitatea şi mistica ce fac incandescente toate cărţile sale. Reflecția autorului se concentrează în jurul a trei puncte: o catastrofă pastorală, o dezorientare ecleziologică şi o umbrire în înţelegerea Preoţiei.

Benedict al XVI-lea şi cardinalul Sarah au voit să deschidă şi să închidă această carte cu două texte compuse la patru mâini. Concluzia lor: „Este urgent, necesar, ca toţi, episcopi, preoţi şi laici, să nu se mai lase impresionaţi de sfătuitorii răi, de punerile teatrale în scenă, de minciunile diabolice, de erorile la modă care tind să subevalueze celibatul sacerdotal”.

Evident, papa emerit şi cardinalul Sarah n-au voit deloc să ascundă propria nelinişte. Însă ei îl cunosc prea bine pe sfântul Augustin, la care fac adesea referinţă, pentru a nu şti că iubirea are mereu ultimul cuvânt.

Mottoul episcopal al cardinalului Joseph Ratzinger era: Ut cooperatores simus veritatis, „Noi avem datoria să-i găzduim, ca să devenim colaboratori cu ei în adevăr” (3In 8). În această lucrare, la vârsta de nouăzeci şi doi de ani, a voit să se expună încă o dată slujirii adevărului. Mottoul episcopal al cardinalului Robert Sarah, ales pe când era tânăr arhiepiscop de Conakry, capitala Guineei, afirmă în schimb: Sufficit tibi gratia mea, „Îţi este suficient harul meu”; şi este luat din Scrisoarea a doua către Corinteni, în care apostolul Paul descrie îndoielile sale, se teme că nu este în măsură să transmită eficient învăţătura evangheliei. Însă Dumnezeu îi răspunde astfel: „Îţi este suficient harul meu, căci puterea mea se împlineşte în slăbiciune” (2Cor 12,9).

Închei această prezentare cu două citate pe care le consider de mare actualitate. Primul este luat din omilia papei Benedict al XVI-lea pentru Liturghia de Rusalii din 31 mai 2009: „Aşa cum există o poluare atmosferică, ce otrăveşte ambientul şi fiinţele vii, tot aşa există o poluare a inimii şi a spiritului, care mortifică şi otrăveşte existenţa spirituală”. Al doilea este luat din Porticul misterului celei de-a doua virtuţi de Charles Péguy: „Ceea ce mă uimeşte, spune Dumnezeu, este speranţa. Nu mă convinge. Această mică speranţă care are aerul de a nu fi nimic. Această copilă speranţă”.

Căutând în adâncul inimii lor, Benedict al XVI-lea şi cardinalul Robert Sarah au voit să îndepărteze această poluare şi să deschidă porţile pentru speranţă.

Pr. dr. Ștefan Lupu

https://www.facebook.com/230836670453717/videos/659317754613122/

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

Dragi prieteni,

Am publicat recent la Editura Sapientia o carte intitulată „Misterul pascal”, scrisă de ÎPS Aurel Percă, arhiepiscop mitropolit de București. Mulți veți spune: Ah, încă o carte de specialitate… Deja titlul: „Misterul pascal” o arată ca atare, este o expresie tehnică, pentru teologi, nu pentru publicul larg, și apoi este scrisă de arhiepiscopul mitropolit de București Aurel Percă… Cum să te apropii de o astfel de carte… e prea înaltă… o lăsăm pe seama teologilor. Și totuși, aș vrea să vă dau două argumente că această carte de poate interesa.

Și aș porni de la autor. Cartea apare acum, în martie 2020, sub semnătura arhiepiscopului mitropolit de București, însă atunci când a fost scrisă, autorul era student seminarist la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iași. Iată ce spune autorul despre momentul în care a scris această carte: „Această carte s-a născut din pasiunea unui părinte profesor de la Seminarul Teologic „Sfântul Iosif” din Iaşi pentru «noutatea» adusă de Conciliul al II-lea din Vatican în Biserică şi în modul de predare a disciplinelor teologice”.

Acest profesor era Părintele Ioan Ciuraru (1940-1996), „un apostol neobosit al lui Cristos”, după cum l-a numit pr. Fabian Doboș. Pentru cei care nu l-au cunoscut și n-au auzit de pr. Ioan Ciuraru, ÎPS Aurel Percă spune că acest preot, „în perioada dinainte de anul 1989, s-a dăruit trup şi suflet tipăririi multor cărţi, cu mijloace foarte simple (doar cu ajutorul unor maşini de scris manuale şi apoi electrice şi al unui copiator cu matriţe, permis în multiplicarea cursurilor pentru uzul seminariştilor), dar în acelaşi timp era şi foarte înflăcărat pentru noutăţile din domeniul ştiinţelor teologice”

Preotul profesor și tipograf Ioan Ciuraru era, așadar, pasionat de noutățile teologice aduse de Conciliul al II-lea din Vatican care, pe atunci, abia dacă adia peste cortina de fier. Una dintre aceste noutăți era „misterul pascal”, care pentru pr. Ioan Ciuraru era atât de importantă încât, spune autorul, că atunci când venea la cursurile de Teologie liturgică și vorbea despre „misterul pascal”, „părea cu totul transfigurat şi transmitea o adevărată pasiune pentru a înțelege mai bine «secretul» mântuirii”. Dar iată că într-o zi, profesorul s-a oprit din discursul său și și-a îndreptat privirea asupra studentului din Anul V de teologie Aurel Percă. Brusc, ia cerut să elaboreze o lucrare despre misterul pascal.

Ca student, nu știu cu ce spirit a primit această temă… Din mărturia pe care o dă în prefața cărții, aflăm că totuși s-a dus la biblioteca Institutului pentru a-și organiza materialul bibliografic. Însă aceasta era săracă, iar studentul nu avea încă o metodă științifică de a lucra, motiv pentru care a voit să renunțe, gândindu-se că profesorul va uita. Însă pr. Ciuraru, când venea la curs, mereu îl întreba la ce punct este cu lucrarea. La insistențele lui, a continuat să caute în bibliotecă toate cărțile care aveau vreo referință la Conciliul al II-lea din Vatican. A respirat totuși ușurat atunci când a ajuns în posesia a câtorva cărți care tratau mai direct „misterul pascal”. Este vorba de: o lucrare a lui Loius Bouyer (Le mystère pascal, Le Cerf, Paris, 1947, reeditată în 1967) şi trei cărţi publicate de Theodule Rey Mermet: Pour une redécouverte de la Foi (vol. 1, Paris, 1976), Vivre la Foi dans les sacrements (vol. 2, 1977) şi Vivre la Foi avec le Concile Vatican II (vol. 3, 1979). Lectura acestor cărți l-au ajutat să „firul roşu” al lucrării.

Între timp, studentul Aurel Percă era în anul VI de teologie, ultimul an de seminar, și se pregătea pentru primirea diaconatului (7 aprilie 1979). Și-a propus atunci să finalizeze acest studiu ca o încoronare a pregătirii sale pentru sfânta Preoţie. A terminat de redactat materialul și l-a predat sub formă de manuscris pr. Ioan Ciuraru, care urma să găsească pe cineva să-l dactilografieze pe matrițe și să-l multiplice la renumita „Cocârlă”, aşa cum era numită „mica tipografie” de la Institut.

Iată, aceasta este geneza acestei cărți, care nu a putut să fie multiplicată cu ocazia hirotonirii preoțești a lui Aurel Percă (29 iunie 1979), ci un an mai târziu, iulie 1980. După 40 de ani, autorul, ajuns între timp arhiepiscop mitropolit de București, s-a gândit să o republice cu ocazia aniversarului său de 40 de ani de preoție, dar și ca un gest de recunoștință față de pr. Ioan Ciuraru, „preot pasionat şi îndrăgostit de Biserică şi de ştiinţele teologice”.

Să fie, așadar, prea înaltă și prea tehnică o carte scrisă de un student acum 40 de ani? Răspunsul îl vom descoperi dacă ne vom apropia de conținutul cărții. Însă înainte de a face aceasta, aș dori să înțelegem ce înseamnă „misterul pascal”, expresie care dă și titlul acestei cărți.

De la cursurile pr. Ioan Ciuraru studentul Aurel Percă a înțeles că: „Misterul pascal este în centrul întregii opere de mântuire, pe care Biserica are misiunea de a-l face cunoscut oamenilor, pentru ca, după voinţa lui Dumnezeu, «toţi să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului» (1Tim 2,4)”. Categoria „mister pascal” este una dintre fericitele recuperări ale mişcării liturgice din secolul trecut și apare încă de la început în documentele Conciliului al II-lea din Vatican. Constituţia liturgică Sacrosanctum Concilium o pune chiar ca bază a reflecţiei sale teologice asupra liturgiei.

Prin studiul său, dezvoltat pe parcursul a șase capitole, autorul a reușit să arate că semnificația misterului pascal, a Paştelui, nu se referă numai la învierea lui Cristos, ci cuprinde momentele pătimirii, morţii, învierii şi înălţării la cer a lui Cristos. Lucrarea de mântuire a oamenilor şi a perfectei preamăriri a lui Dumnezeu, care îşi are preludiul în faptele minunate divine realizate în poporul Vechiului Testament, a fost dusă la împlinire de Cristos Domnul, mai ales prin misterul pascal al fericitei sale pătimiri, învieri din morţi şi glorioasei înălţări, mister cu care a distrus moartea noastră şi, înviind, ne-a redat viaţa (SC 5).

De ce este important pentru noi să cunoaștem misterul pascal? În primul rând, ne spune autorul, pentru că ține de esența credinței noastre creștine:

„Un popor care se respectă ţine să-şi cunoască propria istorie, ţine să ştie tot mai multe despre trecutul său. Şi nu numai atât: fiecare popor are un eveniment central care a marcat un nou drum în viaţa sa, un eveniment care a schimbat radical o situaţie sau alta. Când e vorba de creştinism, trebuie să afirmăm acelaşi lucru: ca orice eveniment sau realitate de pe acest pământ, creştinismul are o istorie, istoria mântuirii; are un punct central, care luminează trecutul, prezentul şi viitorul – misterul pascal… De fapt, acest mister al lui Cristos, «misterul credinţei noastre», este centrul vital al creştinismului, care se prelungeşte în existenţa sa prin intermediul Bisericii, şi mai exact prin liturgie”.

Un al doilea motiv subliniat de autor este acela că o bună cunoaștere a misterului pascal ne ajută la o mai bună prezentarea a credinței, mai ales astăzi, „când tendinţa îndepărtării oamenilor de Dumnezeu devine tot mai accentuată, se impune o revizuire a felului cum este prezentat «focarul» creştinismului – misterul pascal. Într-adevăr, este un focar, pentru că aşa cum acest mister a transformat lumea în primele veacuri, prin predica apostolilor, şi astăzi trebuie să fie la fel. Prezentarea esenţialului din misterul creştin devine factor de încurajare a oamenilor, de vitalitate, curaj, optimism, chiar dacă acest optimism este în esenţă «scandal pentru evrei şi nebunie pentru păgâni» (1Cor 1,23)”.

În al treilea rând, având în vedere diviziunile dintre creștini, „misterul pascal, prin unitatea sa, poate deveni un factor de unitate a tuturor aspiraţiilor. Misterul pascal nu este un mister oarecare, unul din multele mistere pe care le posedă creştinismul. Misterul pascal este acela al pătimirii, morţii, învierii şi înălţării lui Cristos, misterul răscumpărării prin Capul nostru: Cristos”.

Nu în ultimul rând, misterului pascal are un rol esenţial în ceea ce priveşte transformarea noastră: „Cristos e la fel de actual ca în primele veacuri şi mereu ne invită să murim împreună cu el pentru păcat, pentru această lume, pentru a învia la o viaţă nouă, la starea omului nou. «Isus Cristos – cel de ieri şi de astăzi – este acelaşi în vecii vecilor» (Evr 13,8): misterul său pascal este misterul transformării şi al mântuirii noastre. Este singurul în măsură să alimenteze cu energiile mântuitoare viaţa aceasta atât de zbuciumată”.

„De aceea, Conciliul al II-lea din Vatican pune mare accent pe misterul pascal, aflat în centrul istoriei mântuirii, el fiind punctul de plecare pentru „reîmprospătarea aerului” din Biserică, pentru realizarea unei activităţi pastorale mai dinamice şi mai eficiente pentru a recâştiga terenul pierdut prin neglijarea prezentării corecte a misterului mântuirii noastre”.

Categoria de „mister pascal” continuă să fie de actualitate în liturgie şi teologie, şi face parte din limbajul obişnuit al Bisericii. A intrat în uz la începutul secolului al XX-lea pentru a explica sensul celebrării sacramentelor, în special al liturgiei duminical, dar apoi a dobândit o semnificaţie centrală pentru doctrina şi viaţa creştină. Este adevărat că din 1979 până astăzi au apărut numeroase studii despre această temă, biblioteca Institutului s-a îmbogățit cu foarte multe cărți, actualmente numără circa 40.000 de titluri, însă cartea studentului Aurel Percă rămâne un studiu de referință pentru literatura noastră teologică locală, pentru că, așa cum scria el în introducerea cărții:

„Prin această lucrare de proporţii minime, în comparaţie cu vastitatea misterului pascal, încercăm în premieră o popularizare a misterului pascal, care este misterul central al credinţei noastre. Este şi o încercare de a reface un teren oarecum pierdut, pierdere pe care am conştientizat-o mai ales datorită Conciliului al II-lea din Vatican. Cunoaşterea tot mai adâncă a misterului pascal, deşi pare o preocupare post-conciliară, a fost doar reactualizată de Conciliu. Aşa cum vom vedea, e vorba de o problemă mereu actuală: cum a fost în primele veacuri ale creştinismului, aşa va rămâne cât va exista această lume”.

Pr. dr. Ștefan Lupu

https://www.facebook.com/230836670453717/videos/269324567404376/

 

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro

„Am învăţat araba şi recitam împreună Tatăl nostru în această limbă. Vecinii noştri musulmani era prietenii noştri, formam cu adevărat o familie cu ei, respectând respectivele noastre tradiţii religioase”. Vorbeşte fratele Jean-Pierre Schumacher, unul dintre cei doi călugări supravieţuitori ai măcelului din Tibhirine, în Algeria, în noaptea dintre 26 şi 27 martie 1996 când un comando înarmat a năvălit în mănăstirea „Notre Dame de Atlas”, sechestrând şapte călugări, toţi de naţionalitate franceză. Răpirea a fost revendicat de Grupul islamic armat care, după tratative inutile, i-a ucis la 21 mai acelaşi an.

La distanţă de 22 de ani de la acea tragedie, „spiritul din Tibhirine este viu”, asigură fratele trapist într-un interviu conţinut în cartea „Pur şi simplu creştini. Viaţa şi mesajul fericiţilor călugări din Tibhirine” [Semplicemente Cristiani. La vita e il messaggio dei beati monaci di Tibhirine], scrisă la patru mâini de postulatorul Thomas Georgeon şi François Vayne, jurnalist francez care s-a născut şi a trăit până la adolescenţă în Algeria, unde i-a cunoscut pe călugării din Tibhirine, actualmente director al Departamentului de Comunicare a Ordinului Ecvestru al Sfântului Mormânt din Ierusalim. Volumul, editat de Libreria Editrice Vaticana pentru coloana „Inspiraţii”, a fost prezentat luni 19 noiembrie la Roma, în Sala Marconi din Palazzo Pio, în prezenţa celor doi co-autori, a fratelui Giulio Cesareo OFMConv, responsabil editorial al LEV, şi a cardinalului Giovanni Angelo Becciu, prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, care semnează prefaţa.

Fratele Jean-Pierre – care trăieşte acum în Maroc în comunitatea mică „Notre Dame de Atlas”, care a luat locul din Tibhirine în Maghreb – revelează în volum câteva detalii inedite din acea noapte dramatică, precum faptul că, atunci când teroriştii au năvălit în convent, el se afla în camera sa şi a fost „uitat” acolo graţie curajului paznicului musulman care la întrebarea comandoului a răspuns că erau numai şapte călugări în convent, şi nu nouă, câţi erau în realitate prezenţi în acel moment.

„Au «uitat» doi călugări: Amédèé, care avea uşa camerei încuiată, şi eu însumi, care observasem acele manevre sinistre de la fereastră fără a putea interveni. Liniile telefonice fuseseră întrerupte”, relatează el. „M-am rugat pentru ca fraţii mei să fie martori ai bunăvoinţei lui Dumnezeu în mijlocul acelor răpitori misterioşi; erau în misiune de pace între ei, în orice caz”.

Călugării din Tibhirine vor fi beatificaţi, prin voinţa papei Francisc, la 8 decembrie la Orano, în Algeria. Este vorba despre fratele Christian de Chergé, fratele Luc Dochier, fratele Cristophe Lebreton, fratele Michel Fleury, fratele Bruno Lemarchand, fratele Célestin Ringeard, fratele Paul Favre-Miville. În carte, în fiecare dintre cele şapte capitole din partea centrală este dedicat vieţii şi mărturiei unui călugăr prin scrierile sale, sunt descrişi ca oameni normali care n-au ales să fie martiri sau eroi, ci să fie „pur şi simplu creştini”. Intenţia este de a-l invita pe cititor să descopere centralitatea dimensiunii spirituale în cotidianitate.

(După Vatican Insider, 19 noiembrie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro