Biserica în epoca postmodernă

David Diósi, Biserica în epoca postmodernă, Iași 2019, 126 p., 14×20, ISBN 978-606-578-370-6, 15 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Biserica în epoca postmodernă, scrisă de pr. dr. David Diósi și tradusă în limba română de Mihai Kovács. Cartea apare în colecția „Tratate de teologie”, în formatul 14×20, are 126 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de 15 lei.

Foarte mulţi au scris în ultimii ani despre Biserică: atât lucruri pozitive, cât şi negative. Evident, şi lucruri greu de digerat. Şi pentru că nu vreau să ridic aparatul critic la rang de text principal, voi omite şi enumerarea celor mai importante texte din literatura de specialitate.

Într-adevăr, mulţi au scris despre Biserică. Pare un subiect epuizat. Cu greu se pot spune multe noutăţi despre acest subiect, probabil nici eu nu voi aduce o schimbare radicală de perspectivă în „universul” teologiei.

Apoi, avem termenul „postmodern”. Este un termen la modă – recunosc –, însă nici el nu-şi prea găseşte locul. Este greu să ne definim epoca, să o etichetăm cu ajutorul unor concepte. Eu consider – cel puţin deocamdată – că „postmodern” este conceptul cel mai nimerit. Nu pentru că ar fi un termen atât de deosebit şi care ar spune prea multe, ci mai degrabă pentru că între timp a devenit atât de abstract, încât desemnează toate caracteristicile epocii. Evident, sunt conştient de faptul că ceea ce la prima vedere constituie punctul forte al acestui concept este în acelaşi timp şi punctul său slab, deoarece, dacă desemnează orice, de ce se mai delimitează? Ei bine, şi această întrebare este deja epuizată.

Se ştie despre subiectele epuizate că nu prea mai pot fi dezvoltate. Nici dacă sunt două. Dacă un teolog se aşază la masa de lucru pentru a formula câteva idei despre Biserica de azi, el face acest efort deoarece consideră în adâncul sufletului său că are ceva de spus. Ceva ce numai el poate spune. Nicio scriere nu se poate naşte doar de dragul de a scrie, niciun articol, nici un studiu, nicio carte – nici măcar o cărţulie nu poate fi scrisă doar pentru a mai adăuga un rând la rubrica „Publicaţii” din CV. Autorul vrea să împărtăşească ceva cititorului, sperând că cititorul îi va fi recunoscător pentru rândurile sale. Nu trebuie să fiţi de acord cu fiecare idee. Nu acesta este scopul! Cel puţin eu nu mi-am propus asta. Emisfera este plină de yesmani. Vreau „doar” să vă pun pe gânduri, „numai” să atrag atenţia asupra unor fenomene contemporane. Atât! Evident, adverbele „doar” şi „numai” nu sunt un semn al modestiei, cu atât mai puţin al falsei modestii! Afirm cu mândrie: atât am putut!

Atât am putut aduna din mijlocul grădinii mele cu flori şi legume, în care cred că am descoperit caracterul multicolor, bogăţia şi vitalitatea, în multe cazuri doar potenţială, a Bisericii mele. O grădină te învaţă multe lucruri. Mai ales să te minunezi. Recunosc, nu ştiu denumirile tuturor florilor, deşi eu le-am plantat pe toate. Le încurc mereu. Nici cu legumele nu mă descurc mai bine. Nu cunosc nici măcar toate plantele din grădina mea. Totuşi, mă minunez de frumuseţea fiecăreia. Mă aflu în aceeaşi situaţie şi când privesc Biserica. Nu cunosc toate vlăstarele nobile sau sălbatice din ea. De multe ori nu sunt în stare nici să le deosebesc în mod obiectiv, dar cred că nu sunt singurul în această situaţie. Pentru că se pot spune multe, iar hârtia suportă multe, dar pentru a face afirmaţii responsabile referitoare la natura lucrurilor nu e nevoie doar de curaj, ci şi de clarviziune. Din acest motiv folosesc adverbul „doar”.

Doar atât poate da un om ca mine, pasionat de scris. Nici nu am un birou ca lumea aici, unde îmi place să îmi aştern gândurile pe hârtie. Aş putea avea, dar mă tem de el. Mă tem că mă va face un birocrat. Mă mulţumesc cu masa împletită din nuiele, care a fost cândva pe terasa casei mele părinteşti. La această masă mă simt acasă. Pe când eram bebeluş, nu puteam încă să mă urc pe scaun atunci când părinţii mei au cumpărat-o, iar când mama mă urca pe el, braţul ei mă asigura să nu cad. Aşadar, masa care mi-a devenit birou îmi aminteşte copilăria. Evident, în acea perioadă şi Biserica mea avea alte probleme. Pentru că şi atunci existau probleme, unele chiar foarte complicate şi complexe. Despre acelea să scrie istoricii! Şi, dintre aceştia, doar cei care sunt capabili să o facă în mod onest. Eu voi medita mai degrabă asupra prezentului.

Prof. dr. pr. David Diósi

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro