Lăsați-mă să plec la casa Tatalui. Forța în slăbiciunea lui Ioan Paul al II-lea

Stanislaw Dziwisz, Czeslaw Drazek, Renato Buzzonetti, Angelo Comastri, Lăsați-mă să plec la casa Tatalui. Forța în slăbiciunea lui Ioan Paul al II-lea, Iași 2006, 110 p., 14×20, ISBN: 973-8474-94-9, 9 RON.

 Între sfârsitul lunii martie si primele zile din luna aprilie din anul 2005, lumea a urmarit cu trepidatie suferinta si trecerea la Tatal a lui Ioan Paul al II-lea. A fost un timp de har, asa cum au înteles multimile, care, provenind din toate partile lumii si depasind orice greutate, au mers în Piata „Sfântul Petru” si apoi la mormântul lui Ioan Paul, perceput ca om al lui Dumnezeu si invocat ca sfânt. Uimeau suferinta si tenacitatea sa si, chiar daca de acum cuvântul îl parasise pe batrânul papa, au înteles cu totii ca moartea sa era actul extrem de iubire oferit lui Dumnezeu pentru crestini, pentru cei care cred, pentru toti oamenii.

   Cu aceasta publicatie, ne este oferita posibilitatea de a retrai acel timp de har în marturia a trei persoane eminente, care, din diferite motive, au fost aproape de Ioan Paul al II-lea. Primul capitol a fost scris în colaborare de catre parintele Czeslaw Drazek si de Excelenta Sa Stanislaw Dziwisz, timp de atâtia ani secretar particular, dar, mai ales, confident si prieten al Pontifului. Relateaza despre marea iubire a papei polonez fata de cei suferinzi, despre vointa manifestata înca din prima zi a pontificatului de a fi aproape de „cei bolnavi, de cei suferinzi, de fratii cei mai mici”. De altfel, Karol Wojtyla cunostea bine durerea, pentru ca a îndurat-o înca din copilarie si din tinerete din cauza mortii mamei, a fratelui si a tatalui. Au urmat anii dramatici ai razboiului si ai persecutiei naziste, dupa care a urmat ocupatia sovietica si dictatura Partidului Comunist. Toate aceste treceri au facut din Ioan Paul al II-lea „Papa celor bolnavi si al celor suferinzi”, care, conform expresiei monseniorului Dziwisz, la 13 mai 1981, ajungea, prin mâna lui Ali Agca, „la sanctuarul durerii si al suferintei” în care a simtit mai intens apropierea de cei ce sufera. Via crucis a pontifului se consuma în tacere de-a lungul anilor pâna la epilogul din 2 aprilie 2005, asa încât, atunci când el a exprimat dorinta de a merge în casa Tatalui, a fost ceva natural pentru cei din jurul sau sa nu intoneze rugaciunea raposatilor, ci imnul Te Deum, cântarea de multumire adusa lui Dumnezeu pentru darul persoanei Sfântului Parinte si pentru marele sau pontificat. Marturia secretarului particular este însotita de cea a profesorului Renato Buzzonetti, medic personal al Papei înca din anul 1978. Doctorul aminteste de numeroasele internari la Gemelli, „Vatican 3”, dar si de atitudinea de seninatate interioara, profunda, care îl facea sa accepte din mâinile lui Dumnezeu boala, durerea fizica, inactivitatea fortata. Nu lipsesc câteva amanunte inedite cu privire la secventele dramatice ale atentatului si ale ultimelor zile ale Papei.

    În încheiere, Excelenta Sa Angelo Comastri, responsabil al Bazilicii „Sfântul Petru”, descrie devotiunea emotionanta a celor care, trecând peste orice greutate, au voit sa vina la Roma pentru a-i aduce un ultim salut marelui Pontif. O devotiune care nu pare sa se micsoreze, deoarece „procesiunea multimilor continua, fidela si evlavioasa, în fata mormântului umil sapat în pamântul de pe colina Vaticanului”. Si nu este superstitie! Pentru ca lumea stie ca Ioan Paul al II-lea era în întregime daruit slujirii lui Dumnezeu si lui Isus Cristos.

    Aducând omagiu Papei, este laudat Domnul care l-a daruit Bisericii si timpului nostru.

E. Guerriero

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro