Parabolele rugăciunii

Antonio Pitta, Parabolele rugăciunii, Iași 2024, 76 p., 14×20, ISBN 978-606-578-566-3, 15 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut de curând cartea Parabolele rugăciunii, scrisă de Mons. Antonio Pitta și tradusă în limba română de Paula Bordei. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 76 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 15 lei.

Acesta este al cincilea volum din seria de 8 care vor apărea în seria „Note despre rugăciune”, ediție îngrijită de Dicasterul pentru Evanghelizare, Secțiunea pentru problemele fundamentale ale evanghelizării în lume. Toate volume sunt prefațate de Papa Francisc. Redăm în continuare Prefața Mons. Antonio Pitta:

După Parabolele milostivirii (2015), pe care le-am tratat în vederea Jubileului extraordinar al milostivirii, cele despre rugăciune continuă pe aceeaşi linie în anul dedicat Rugăciunii, aşa cum a cerut Papa Francisc. Perspectiva asupra învăţării rugăciunii prin parabole vine de la evanghelistul Luca, care este deosebit de sensibil la ambele trăsături ale lui Isus. El este cel mai mare profesor de parabole, deşi este necesar să distingem sursa originală a parabolelor de versiunea lor finală. Prima se datorează predicării istorice a lui Isus, iar cea de-a doua, intervenţiilor primelor comunităţi creştine şi redactărilor finale ale fiecărui evanghelist. Cu toate acestea, după cum bine a intuit Joachim Jeremias, cei care aprofundează parabolele lui Isus se află pe o bază istorică solidă.

Dacă la un moment dat, în timpul predicii sale, unul dintre ucenicii săi i-a cerut să-i înveţe cum să se roage, înseamnă că Isus avea un mod special de a se ruga. Înainte de Isus, Ioan Botezătorul şi fariseii îşi învăţaseră şi ei ucenicii să se roage. Cu toate acestea, Ioan alesese rugăciunea ascetică în pustiul din Iuda, iar fariseii nu foloseau parabole pentru a-i învăţa să se roage. Ceea ce caracterizează într-un mod unic învăţătura lui Isus despre rugăciune este utilizarea parabolelor. Isus nu a inventat un nou sistem de rugăciune. Cu tot respectul pentru alţi învăţători, Isus nu a fost un pustnic, un bonzo sau un profesor de yoga. Mai degrabă, el a ales viaţa de zi cu zi a poporului său pentru a-l învăţa să se roage cu ajutorul parabolelor.

În itinerariul pe care îl vom întreprinde, ne vom concentra mai întâi pe rugăciunea lui Isus şi, în special, pe Tatăl nostru. Apoi vom aprofunda parabolele legate în mod explicit de rugăciune: prietenul insistent, văduva şi judecătorul necredincios, fariseul şi vameşul din templu, smochinul şi împărăţia lui Dumnezeu. La prima vedere, parabola tatălui milostiv, mai degrabă decât cea a „fiului risipitor”, nu pare legată de rugăciune. În schimb, parabola prin excelenţă este menită să răspundă celor care pun la îndoială asocierea lui Isus cu vameşii şi păcătoşii (cf. Lc 15,1-2). Cu toate acestea, umanitatea deconcertantă a tatălui milostiv, de neconceput pentru orice tată din această lume, expune relaţia dintre Tatăl ceresc şi fiinţele umane.

În afară de parabola smochinului, care se regăseşte şi în Evangheliile după Marcu şi Matei, celelalte parabole despre rugăciune se găsesc doar în Evanghelia după Luca: evanghelia rugăciunii şi a parabolelor prin excelenţă. Fără a dori să forţăm conţinutul, considerăm că legătura dintre Tatăl nostru şi parabolele despre rugăciune este originală. Isus a ilustrat Tatăl nostru prin parabole şi prin acestea s-a referit continuu la Tatăl nostru. Decisiv este acest neîntrerupt du-te-vino între Tatăl nostru şi parabolele rugăciunii, astfel încât modul cel mai adecvat de recitare şi explicare a rugăciunii Tatăl nostru se găseşte în parabole.

Începutul şi sfârşitul parabolelor despre rugăciune nu sunt întâmplătoare, ci răspund strategiei narative a lui Luca. Prima parabolă, imediat după Tatăl nostru, este despre prietenul insistent (Lc 11,5-13). Ultima parabolă este despre smochin şi despre împărăţia care trebuie recunoscută prin rugăciunea vigilentă (Lc 21,29-36). Prima parabolă se încheie cu darul Duhului Sfânt (Lc 11,13), ultima se încheie cu rugăciunea vigilentă, în vederea instaurării împărăţiei lui Dumnezeu (Lc 11,31). Între Duhul Sfânt şi priveghere există o afiliere reciprocă firească şi necesară. Duhul ne învaţă să ne rugăm pentru că strigă cu putere înlăuntrul sufletului omenesc; iar rugăciunea vigilentă se naşte din prezenţa Duhului lui Cristos în inimile credincioşilor. Le doresc cititorilor, din tot sufletul, ca între prezenţa Duhului în Biserică şi rugăciunea care îi învaţă să recunoască semnele timpului, să se lase călăuziţi de Isus, învăţătorul original al rugăciunii prin parabole.

Mons. Antonio Pitta

Puteti achizitiona acesta carte, accesand site-ul: www.librariasapientia.ro